Vocaţia pictorului Mihail Grecu
Pentru tiparDens în structura sa figurativ-simbolică şi în gama soluţiilor plastice, universul pictural al lui Mihail Grecu se dovedeşte inepuizabil, sporindu-şi chiar, odată cu trecerea vremii, jocul semnificaţiilor şi conotaţiilor. Privită retrospectiv, creaţia sa îşi dezvăluie caracterul de document al unei epoci apocaliptice, în care omul are de luptat deopotrivă cu eroziunea temporală şi cu agresiunile comportate de „teroarea istoriei”. Opera sa nu face însă niciun fel de concesii retorice discursive, optând pentru puritatea şi individualitatea discursului vizual, pentru poetica nemediată a culorilor.
Format în cadrul Academiei de Artă bucureştene, apoi captiv într-o Moldovă ocupată de puterea sovietică, Mihail Grecu va fi multă vreme despărţit de organismul viu al culturii româneşti. Forţa talentului şi originalitatea viziunii sale au răzbătut însă zidul opac al marilor expoziţii unionale, găzduite de Moscova, operelor sale fiindu-le acceptat acel prim nivel de lectură care dezvoltă sistemul cromatic şi motive din arta populară a ţării sale natale. Apreciind, grăbit şi comod, notele pitoreşti şi decorative ale motivelor, esteticienii timpului lasă deoparte, încercând să-l oculteze, mesajul de fond al picturilor lui Mihail Grecu. Pentru că acolo unde comentariile oficiale nu vedeau decât reflexe particulare ale unui sistem imagistic unitar, era vorba, în fapt, de valori culturale şi spirituale ce aparţineau unei experienţe istorice specifice. Secvenţe din viaţa vechilor târguri moldoveneşti, aspecte ale ceramicii şi textilelor tradiţionale sunt tot atâtea forme de ataşament faţă de un patrimoniu în care se regăsesc subtile, dar ferme, forme de protest contra zgomotoasei şi convenţionalei imagini promovate de principiile esteticii dirijate.
În evoluţia sa, Mihail Grecu depăşeşte acest tip de referinţe, îndreptându-se tot mai decis spre un discurs pictural dominat de preocuparea pentru materia cromatică, pentru valorile expresive. Pasta abundentă este animată de energii interioare şi devine suportul unor gesturi, al unor intervenţii care consumă drama înainte şi după o coagulare narativă.
Eliberate din constrângerile figuraţiei, tuşele şi masele de culoare închid în sine întregul zbucium al parcursului biografic, căutând să descopere, printre atâtea insinuări ale haosului, principiile ordinii, ale raţionalului. Astfel de tensiuni răspund nu numai pericolelor imediate, din spaţiul său de existenţă, dar ni se par şi un ecou, dintr-o perspectivă profund umanistă, al tendinţelor deconstructive ce sosesc de pe scena artistică a lumii, evoluând în parametri şi cu motivaţii diferite.
Mihail Grecu rămâne una dintre cele mai proeminente prezenţe care în deceniile postbelice au făcut posibilă legătura, în această zonă, între o mişcare modernă, întreruptă de evoluţii istorice, şi noul modernism, aşa cum funcţionează el în estul european, ca o verigă necesară înspre un postmodernism receptat tardiv. În această configuraţie culturală specifică, în care tradiţiile locale au jucat un rol la fel de important ca şi prospecţiunea direcţiilor de idei europene, Mihail Grecu oferă tocmai o sinteză fericită a acestora.