Poezia veselă
Pentru tiparLumea noastră literară e uşor speriată de critici. Scriitorul, când vede un critic, fuge de el ca michiduţă de sacâz, ori dimpotrivă, îl fugăreşte pe acesta ca pe-un duh rău: „Piei de-aici!” (versiunea alternativă: „Închide gura!”). Deşi abia am deschis, în numărul trecut, rubrica (uşor obraznică, trebuie să recunosc), sunt într-o dilemă: merită să mai adun oameni supăraţi şi revoltaţi sub veranda mea de sticlă?
Îmi vine în minte (surprinzător de repede) o idee salvatoare (pentru moment). Fiindcă abordez genurile poeziei, mi se pare potrivit (şi inofensiv, îmi vine să zic, dintr-un soi de naivitate idioată) să-mi îndrept privirea spre poezia umoriştilor. Aceştia, ei înşişi, toată viaţa caută nod în papură celor din jur. De ce s-ar supăra dacă şi eu le voi căuta înnodări (fine, probabil) în împletiturile lor ironice?
Contrar aparenţelor (suntem pe terenul „oamenilor de spirit”), este chiar previzibilă această situaţie: citind poezia umoristică şi satirică, mai dai şi peste lucruri plate. Spiritul mai adoarme câteodată. Până şi fondatorul acestui tip de poezie, Marţial, avertiza cititorul primului său volum de epigrame: „Citind aceste versuri, găsi-vei printre ele / Şi bune şi mai slabe, şi foarte multe rele”. Să punem doar în cârca modestiei aceste versuri-sincerităţi dezarmante? Eu zic aşa: să testez cum vor reacţiona umoriştii noştri la apariţia acestui text. Să vedem cine dintre ei e din spiţa lui Marţial...
De altfel, avem şi un argument „naţional” privind adormirea raţiunii epigramistice şi naşterea în consecinţă a micilor monştri ai mediocrităţii. Cincinat Pavelescu, într-un scurt eseu intitulat Cum se face o epigramă, recunoştea (zic „recunoştea”, pentru că printre sclipirile sale poetice se amestecă şi texte trecătoare): „Epigramistul aruncă în aer o droaie de săgeţi, dar numai acelea care nimeresc ţinta, adică impresionează, sunt salutate cu freamăte victorioase. Celelalte se pierd rătăcite, ca şi ecoul unei pietre aruncate într-o fântână adâncă, a cărei apă depărtată, puţină şi noroioasă, înghite şi piatra, şi ecoul”. Deşi Cincinat se referea (şi) la lipsa eventuală a recepţiei pe potrivă, teama ascunsă că nu toate epigramele sunt geniale se resimte.
Fiindcă toţi am ieşit din tunica militară (încheiată la toţi nasturii) a literaturii sovietice, satira ca specie e cvasiinexistentă în spaţiul basarabean de bună vreme. A încercat o dată Cărare un fel de simbioză între satiră şi alegorie (vezi Săgeţi, ediţia 1972) şi... ştim bine ce a păţit (el şi cartea!). Şi atunci elementul „satiric” care mai rămăsese în poezia epigramistică era... coincidenţa gândirii (!) poetului cu cea a „partidului şi poporului”. Obiectul satirizat era într-un fel... oximoronic în raport cu mesajul şi pleonastic în raport cu autorul (şi simplu de dedus): beţivul (aţi văzut epigramişti care să ducă paharul la ureche?), imoralul social, desfrânatul adică (cu siguranţă nu satiricii erau soţii exemplari), leneşul (credeţi că din hărnicie epigramiştii au ales un gen discursiv scurt?) etc. Sau „unii tipi” irecognoscibili, pentru... mai puţină bătaie de cap.
Dacă îi considerăm clasici ai genului pe Păstorel şi Pavelescu, o privire de ansamblu asupra operei lor ne va face atenţi la un amănunt: epigramele nu sunt fără adresă (bineînţeles, cu excepţia celor metafizice ori... cu caracter general). Câte epigrame cu adresă concretă aţi citit în ultima vreme? Nu mă mai refer la câte dintre poezioarele cu umor au un caracter satiric (şi nu... abstract umoristic)... De altfel, fără să ne propunem asta am şi sugerat o „clasificare”, ca versiune de lucru. Unele sunt improvizaţii de moment, axate pe subiecte concrete, „ating” capete concrete, reacţionează la omul şi la fapta din imediata apropiere. Este categoria pe care o definea în eseul său Cincinat Pavelescu: „Epigrama e un fulger scurt, o scăpărare repede ţâşnită din cremene când o izbeşte amnarul”.
Dar există şi epigrama metafizică, epigrama-operă de artă cu statut autonom. Este cea de limpezimea şi perfecţiunea cristalului şi de strălucirea diamantului. Este raritatea poetică, în fapt, dar şi modelul care demonstrează că se poate. La cealaltă extremă se află chinuitele încercări, provocând zâmbet numai pentru că sunt însele ridicole. Or, părerea mea este că nu trebuie să faci umor dacă eşti ridicol. Dacă eşti ridicol, fii! Vei servi drept model de inspiraţie pentru prietenii talentaţi, care îi pot face pe alţii să râdă. Şi încă un detaliu. Epigramistul nu are dreptul să fie grav (decât, eventual, ca imagine şi joc implicit!), nu are dreptul să-i lipsească inteligenţa subţire (n-am luat-o prea sus?) şi, supărând pe alţii, nu are dreptul să se supere!
Epigramistica basarabeană începe să recâştige teren abia în ultimul deceniu al secolului trecut, după o îndelungă (auto)claustrare şi chiar (auto)castrare. Concursurile naţionale (panromâneşti) îi au, de atunci, pe basarabeni drept invitaţi permanenţi şi laureaţi cvasiconstanţi. Au fost de toate, ce să mai vorbim... Iar lucrurile bune s-au întâmplat în cazurile în care: a) epigramistica rămânea o vocaţie şi nu devenea o meserie permanentă, de duzină; b) epigramele nu erau produse industrial, pe bandă rulantă; c) cei care le alcătuiau aveau simţul umorului; d) epigramiştii respectivi mai erau şi inteligenţi; e) epigramiştii erau şi autoironici.
Nimic mai nepotrivit decât un epigramist plin de importanţă, grav, prost şi plictisitor. Situaţia cea mai penibilă în acest sens a prins-o (într-o epigramă!) Aureliu Busuioc... La „Gala epigramei”: „O gală mondenă, / Dar ce procopseală: / Se râde în scenă, / Se cască în sală...”.
Şi fiindcă am ajuns la Busuioc, iată două mostre, ca model. Una e din cele cu obiect repetabil, „general”, Unui scriitor necriticat: „Volumul lui / Se trece sub tăcere: / De unde nu-i, / Nici Dumnezeu nu cere”. Deşi jumătate de text e un citat, epigrama n-are niciun cuvânt în plus! Altă epigramă e cu obiect identificabil: „Umblat ca la moară prin străinătăţi, / Cu Lenin ortac la sarmale, / Pretinde că are vreo trei facultăţi, / Dar nu şi pe cele... mentale” (paranteză: o epigramă porcoasă e un corp străin în aerul rafinat al genului, dar prezenţa lui political correctness e un nonsens). Autorul Versetelor satanice, scriitorul indian Salman Rushdie,spunea într-un interviu: „Ce este libertatea de expresie fără libertatea de a ofensa?”.
În epigramă, o referinţă culturală (o zicală, o maximă, dar mai ales o parafrază) intercalată organic face deliciul textului, dar jocul de cuvinte (mă refer acum la facultatea... mintală) e chiar la el acasă în acest gen literar, ca şi ambiguităţile provocate de polisemia unor cuvinte colorate. Îmi vine în minte un text de Topârceanu: „În literatură, / Când vorbim de burtă, / Eu sunt prăjitură, / Păstorel e turtă”. Iată un joc de cuvinte perfect, într-oContestaţie fiscală a lui Păstorel: „N-am venit / Că am venit; / Am venit / Că n-am venit”.
Iar că autorul trebuie să fie necruţător (altfel, de ce ai mai intrat în joc?) ne-o demonstrează acelaşi Păstorel. Fie că vorbeşte despre un personaj dubios: „În noua eră concepută / K. Katz-ii scriu în loc să pută / Iar scriitorii consacraţi / Sunt daţi afară de K. Katz-i” (Notă: a se citi cu voce tare). Fie că autorul atentează la onoarea unei personalităţi (a unei instanţe!): „Cazul nu-i aşa sinistru, / Căci părosul demiurg / Doar pe scenă-i prim-ministru, / La consiliu-i dramaturg” (Guvernul Iorga). Repet: Epigrama nu respectă principiul political correctness. Observaţi, pasager, cât de sincere şi directe sunt „trimiterile”. Titluri „curajoase” gen „Unuia...” sunt rare în empireul epigramistic aristocratic (şi frecvente în subsolurile „ruşinoase” şi fricoase ale vulgului).
Iată, aşadar, atuurile genului: inteligenţă, ironie (în schimbul batjocurei plate, directe), exactitate, valorificare maximală a materiei lingvistice folosite, economie de cuvinte, poantă cu tâlc şi cu umor, detaşare de sine (anti-narcisism), necruţare a obiectului. Şi atitudine... aristocratică, princiară, demnă, nu „plângere” de lacheu obijduit. Tocmai de aici loviturile de floretă sunt preferabile căldărilor cu dohot. Iată o sugestie a lui Topârceanu în acest sens: „Omu-nţeapă cu condeiul / Nu cu coarnele ca vita. / Epigrama, măi băete, / Nu se scrie cu copita”.
Trebuie să explic – în acest context – cine îmi alimentează ochirea, poate exagerat de critică, la lectura epigramelor: epigrama însăşi (şi creatorii ei). Un gen comparabil cu ţesutul-brodatul fin, din fire de păianjen, secretate (fi(b)rele) de inteligenţa acută (fie şi acidă, uneori, după caz), într-un laborator cu utilaje invizibile ale ironiei, solicită ultimativ: ori se respectă toate aceste tehnologii, ori nu se scrie deloc. Surogatul se exclude aprioric.
Tarele epigramei sunt multe şi au diverse motive. Una ar fi oboseala, pierderea lucidităţii necesare (dar şi a autoexigenţei)... Chiar dacă epigramiştii talentaţi sunt talentaţi la toate (iar pe de altă parte, respectiv, „de unde nu-i nici Dumnezeu nu cere”), se mai întâmplă (rar!) epigrame bune comise de poeţi mediocri. Iar uneori (poate trebuia să scriu: deseori!) ies epigrame incolore de sub pana unor autori buni. Mai ales atunci când textele se produc pe bandă rulantă, exploatând orice temă la îndemână şi, mai ales, grăbind publicarea. Epigramele bune sunt opere de unicat. Uneori epigramele sunt marfă alterabilă, se produc cu adevărat doar într-un context concret şi nu solicită difuzare-multiplicare.
Pe lângă oboseală, poate interveni automatismul, scrierea în regim „autopilot” (vorbeam despre asta în textul despre... textieri), pedalarea pe un singur „aspect” al genului: vreo întâmplare hazlie, jocul de cuvinte în sine, interesant dar fără haz, etalarea vreunui viciu etc.
Autorul (nu epigrama!) devine ridicol atunci când, axându-se numai pe un anumit joc (pe o anumită joacă!) de cuvinte, uită... ce a vrut, de fapt, să spună: „Când a văzut-o-ntâia dată, / El mintea după ea-şi pierdea, / Apoi, pierzându-şi-o pe (?) toată / S-a şi căsătorit cu ea...”. Dar nu numai tema dragostei, care îi năuceşte până şi pe epigramişti, ci şi cea politică poate să creeze conflicte de interese (uneori: geopolitice!) în mintea autorului de epigrame: „În Europa dacă nu intrăm / Cu neamu-ntreg, ci ţărişoar’aparte, / Atâta am putea să mai sperăm: / Precis, vom fi băgaţi în altă parte...”. Fiindcă avem aici o inflaţie de cuvinte fără noimă (pe teren epigramistic, care nu admite o literă în plus!), putem întrezări şi o intenţie, dar lucrurile-s prea încâlcite, încât să speri la o „cooperare” în care cititorul să ghicească exact ce a vrut să spună autorul, să-l înţeleagă pe acesta, să-l admire, să-l aplaude şi să reuşească să râdă exact în momentul culminant. Râde el cititorul, într-un târziu. De autor.
Iată un model de „materie primă” nevalorificată în niciun fel. Poţi să construieşti un joc lexical abil cu adjectivul „suveran” (despre stat, popor: care se bucură de suveranitate) şi substantivul „suveran” (conducător al unui stat monarhic). Dar când scrii un text în genul: „Ce e suveranitatea / Într-o ţară de doi bani? / – E puterea şi dreptatea / Celor suverani!”, dai dovadă de... amnezie gramaticală: în expresia „celor suverani” („din cauza” articolului demonstrativ) suverani este adjectiv. Iar ceea ce ai afirmat prin „epigramă” este o absurditate (în cel mai bun caz).
Ei bine, dar uneori ideea autorului e atât de profundă, atât de subtilă, încât... nici nu poate fi intuită la primele lecturi: „În oglindă cât pozezi, / Că te crezi o «Cosânzeană», / De-ai privi atât şi-n cărţi, / Ai fi... academiciană”. Sau: „La piesa ta, din patru acte, / Doar unul mai vioi păru – / Când fără de ceva antracte / Din sală lumea dispăru”. Unde-i şpilul? Unde (şi de cine) să râdem? Ce să mai vorbim de rafinamente şi strategii scripturale, când şi întâmplările (scenele de familie, d.e.) sunt nişte platitudini deloc nostime: „Tata-şi vede iarăşi fiul / Cum fumează clandestin: / Lasă, Nicule, ţigara! / Hai, să bem mai bine vin...” (Educaţie) sau: „Mă miram cum urcă dealul / Cu o cârje şi-o frânghie. / Nu vedeam esenţialul – / Alerga după... soţie”. Nu ştiu dacă trebuia să vă spun că epigramele citate mai sus aparţin lui Efim Bivol. Consideraţi că nu v-am spus.
Perimetrul de gândire al epigramistului Ion Diordiev e cam pe aici: „Baţi cu pumnul greu în masă, / Demonstrându-ne din nou, / Că n-ai şapte ani de-acasă, / Ci doar şapte de birou!”. Este epigrama pasabilă, din care am desprins şi mesajul, şi „arta”. În celelalte – cu cât mai departe, cu atât mai sumbru: „Mult îmi place şi mi-i dragă / Viaţa cu paharu-n doi. / Dacă nu-mi ajunge-o doagă / O-mprumut de la butoi”. (Îmi vine să zic: se vede!) Aria tematică e în limitele existenţiale ale aceluiaşi butoi: „Văzându-şi soţul cum se ţine / De gard, Maria-şi face cruce: / – Decât să-l văd aşa cum vine, / Mai bine să-l văd cum se duce”. Sau: „Nu închină cu oricare, / Are un principiu clar: / Numai cu acela care / Îi propune un pahar” (ca glumă... merge, nu?).
La Igor Grosu am descoperit, într-un loc, o situaţie oarecum inedită. Nu ultimele (cum se întâmplă cel mai adesea), ci primele versuri sunt bune, iar celelalte-s „de umplutură”. E vorba despre un portret de „nou moldovean”, cu o etimologie „populară” ingenioasă pentru homo sapiens: „Crezând că homo sapiens / Înseamnă «om cu sapă», / El s-a lăsat de business / Şi azi cultivă ceapă”. Am mai spus despre aceste situaţii: „materialul” este, epigrama (încă) nu-i. În schimb altă epigramă a aceluiaşi autor, fără pretenţii, parcă are toate ingredientele necesare: „Aflând preţurile-n ţară, / Strigă porcul din coteţ: / Limba voastră-i o comoară, / Dar a noastră-i mai de preţ!”. Poftă mare!
După mai multe texte fără vlagă, am dat la Ion Cuzuioc de o epigramă care mi-a plăcut: „Într-un cap cât gămălia / A intrat, tiptil, prostia, / Dar problema e mai gravă: / S-a împotmolit în pleavă”. Restu-s fie de categoria Diordiev: „Boul îşi dori şefie / Deci testat fu la... hoţie: / – Te primim de-ai vreun cusur! / – Fiţi pe pace, ştiu să fur!”, fie din spiţa lui Bivol: „Soţul, pe la miez de noapte, / Cuprinzând nevasta-a zis: / – Deşi vreai reale fapte, / Hai să ne iubim... în vis!”.
Restul îs în genul: „Îmi strângi mâna, mă saluţi / Când avansez în post. / Dar cum se-ntâmplă că mă uiţi, / Când nu sunt cine-am fost?”. Spuneam parcă mai sus: ironia epigramistului trebuie să fie demnă. Revolta – princiară, nu una de slugă obijduită. În loc de încheiere a alineatului Cuzuioc: are epigramistul o nostimă dedicaţie unui poet şi avocat: „Când dai cu legea-n bară, / Încerci să fii poet / Şi iarăşi, cu regret, / Ne-mbeţi cu apă chioară”. Cred că se potriveşte şi unor poeţi-medici.
Există „poveşti vânătoreşti” care te adorm. Nu ştiam însă că te poate face să caşti de plictiseală o epigramă vânătorească: „Vânător chefliu, Ipate / Un fazan lovi în tei, / Însă trase mai departe / Pentru că văzuse... trei”. E o epigramă a lui Teodor Popovici (membru al Uniunii Scriitorilor, am consultat agenda). Fiindcă se autodefineşte „vânător şi condeier”, iată o dovadă de pseudocinegetikos, ca un descântec: „Rătăcind pe deal şi vale, / Prin cei codri seculari, / Nu mă tem de-un animal / Ci de critici literari!”. De ce te temi, de aceea nu scapi, Tudore!
Iată o epigramă care... parcă ştie ce vrea să zică: „Văzând ce strâmbă e dreptatea, / La doar atât studenta speră: / Cu capul face facultatea, / Cu restul face carieră”. Autorul parcă le face din ochi nepricepuţilor: chiar nu aţi înţeles despre ce e vorba? Să admitem că am înţeles. Dar ce are asta cu strâmbătatea dreptăţii? Care-i sensul chinuitului (lingvistic) vers al doilea? Şi dacă autorul admite (afirmă!) că fata face facultatea „cu capul” (totuşi!), de ce să nu admitem că şi cariera ar face-o cu mintea? Nu mai comentez profunzimea ideii cuprinse în cuvântul (polisemantic?) „restul”. Atât doar că s-ar putea să nu fie şi cititorii tot atât de inteligenţi ca autorul şi să citească subtilul şi polivalentul „restul”... atât de bogat şi divers, încât „carierea” poate să „alunece” (ca idee) spre agricultură, sport sau dans... Şi se duce naibii umorul!
Autorul (Gheorghe Bâlici) are (şi) epigrame din care transpar exact elementele definitorii ale genului respectiv: umorul (uneori trist), jocul de cuvinte, parafrazele unor expresii consacrate. Cam asta reiese din epigrama despre calea ferată din Moldova (cea cu ecartament rusesc, bineînţeles): „E bună calea cea (?) ferată, / Dar inima îmi este arsă (?), / Că ruşii au făcut-o lată, / În loc s-o fi făcut... întoarsă”. Deşi recunosc că a existat şi în acest caz că „materialul”, acesta însă nu a fost prelucrat suficient. Nu are exactitatea şi graţia necesară.
Mai reuşită, în schimb, mi s-a părut o constatare (sinceră, probabil) a funcţionarului public Bâlici: „Am constatat cu-nduioşare / În existenţa noastră sumbră, / Că locul cel mai bun sub soare / E, totuşi, unul mai la umbră...”. Încă o constatare venită din experienţă, pe care o citez ca... „exemplară” pentru o bună jumătate dintre epigramele noastre pasabile: „Într-un domeniu mai de seamă / Aceasta-i regula anume: / Ca să-ţi creezi şi tu un nume, / Munceşti că uiţi... cum te mai cheamă”. Ultimele două versuri au un anume sens şi o formulă epigramistică acceptabilă. Dar primele două sunt de prisos!
Iată o epigramă bunicică (o glumă acceptabilă) a aceluiaşi autor (G. Bâlici): „În minijupă, cam nurlie, / Când merge fata, parcă scrie. / Aşa încât şi eu mă prind / Că merg în urma ei... citind”. Dacă nu supără (pe mine, în acest context, nu!) calchierea expresiei ruseşti „не идет, а пишет”, jocul (lingvistic şi erotic) de-a cititul-scrisul prinde. Dar, ziceam, orice element în plus strică textul epigramei. De ce fata este CAM nurlie? E ca şi cum ai spune: CAM graţioasă; CAM atrăgătoare; CAM fermecătoare... Şi din nou, versul al doilea! Atât de scurt şi atât de greoi! Epigrama trebuie să fie graţioasă şi sprintenă. Nurlie, fără niciun CAM!
Apropo de aceste adverbe: cam, prea şi altele. Uneori ele supără atunci când vin nechemate (decât poate de prozodie, ceea ce nu face cinste nimănui), dar alteori, dacă-s la locul lor, chiar ele fac şmecheria, şpilul epigramei: „Îndrăznesc să-ţi tulbur veşnicia, / Doamne, ca să fiu edificat: / Dacă-i cu păcate «prea curvia», / Fără «prea» aşa-i că nu-i păcat?” (A. Busuioc). Iată (cam în aceeaşi cheie) o epigramă bună a lui Mihai Cimpoi, care păcătuieşte rar cu acest gen (de fapt, aşa se cuvine, dacă vrei ca poezia să-ţi ducă dorul), dar întotdeauna din dragoste: „Moldoveanul cel cu piatra-n sân / Doar pe jumătate-a fost român... / Azi, când fără ţară nu mai poate, /Este un român şi jumătate!” (După 20 de ani, de la Podul de Flori).
* * *
Epigrama nu e numaidecât un gen oral, frecventat de umorişti şi declamat de pe scenă. Scurtimea genului nu înseamnă numaidecât umor de suprafaţă (în consecinţă: superficialitate). Uneori jocul imaginaţiei sau jocul de cuvinte trebuie descoperit. „Ursul” rusesc şi „steaua” sovietică nu stau la suprafaţă în povestea despre „colindători” a lui Ion Diviza: „Vânturi reci ne dau fiori, / Spulberă la geamuri neaua / Şi ne vin colindători / Când cu ursul, când cu steaua” (Crăciun în gubernia Basarabia).
Ion Diviza e un epigramist „ideologic”: el mai adesea luptă pentru idee decât de dragul unui vers frumos: „În vremuri grele-au fost o castă / Iar azi sunt slabi şi duşmăniţi; / Mai dă-le, Doamne, vreo năpastă / Ca să-i vedem din nou uniţi!” (Blestem). Unele epigrame ideologice sunt chiar replici imediate la evenimente politice curente. Este genul de epigramă efemeră, care se consumă adesea odată cu evenimentul, dar nu sunt texte de neglijat, totuşi: „Moldova fierbe azi ca stupu’, / Când Moscova-i dictează cursul: / De n-o să-l agreaţi pe Lupu, / Să ştiţi că vă trimitem... Ursul!”. De altfel, tocmai asta ne-o demonstrează epigramele lui Păstorel: dacă sunt scrise cu talent şi (uneori obligatoriu necesar!) cu adresă precisă, epigramele cele mai efemere ca intenţie intră în patrimoniu ca „eterne”. Şi (uneori) viceversa.
Epigramele bune (nu cele care fac epocă, dar cele care reflectă epoca în dimensiunea ei terfelită) sunt cele sincere: „Aşa e lumea pe la noi, / Trăim mai mult din amintiri, / Când ne-mbătăm, suntem eroi, / Când ne trezim, suntem martiri!”. Din experienţa tristă a cotidianului se nasc nu numai adevăruri eterne, ci şi personaje cu viitor... literar: „Îl evităm ca pe-un nebun, / Şi, dacă vreţi să ştiţi de ce, / Vă spun: el de nimic nu-i bun, / Dar e în stare de orice”.
Micile hazarduri ale tâmpeniei cotidiene nasc deducţii / adevăruri eterne, astfel încât un sfat de moment e bun pentru toate timpurile: „În viaţa asta depravată / Să nu dai cinstea pe ruşine: / Cu cât onoarea-i mai curată, / Cu-atât se vinde azi mai bine!”. Sau, în aceeaşi cheie a „înţelepciunii tardive”, adică pur-moldoveneşti: „În viaţă n-ai vreo pricopseală, / Un adevăr de nu-l cunoşti: / Mereu Fortuna ne înşală / Cu-acei pe care-i credem proşti”.
Adevărat, pedalarea pe idee (în detrimentul sau cu ignorarea literarului, ludicului) conduce uneori la confundarea epigramei cu un alt gen: strigătura (gen popular care îşi divulgă şpilul în final, adică, tot un fel de poantă): „După nuntă, mă distrez / Minunat, cu omul drag, / Dar oleacă mă stresez, / Când apare... soţu-n prag”. Sau: „Cu greu, procesu-a câştigat, / Dar nu i-e bucuria-ntreagă: / Dreptatea sa a triumfat, / Abia după a zecea şpagă” (Justiţie). Sau: „I-a spus madamei din salon / Că nu va fi nicicând bătrână, / C-arată de un milion / Care-a trecut din mână-n mână” (Compliment burghez).
Cu toată „oralitatea”, uneori prea pronunţată şi... tributară „umorului de club / estradă”, opera epigramistică a lui Ion Diviza mi se pare azi cea mai inteligentă în acest spaţiu. Are el acest simţ al rafinamentului (de care nu ascultă însă întotdeauna), care conduce la apariţia micilor perle ale genului.
În lipsa lui Busuioc (preocupat mai mult de alte genuri, mai serioase) şi a lui Cărare, prezent tot mai rar pe scenă, Efim Tarlapan e un fel de patriarh al genului aici, în Basarabia. A probat mai multe forme ale epigramei, de la cea „socială” şi „patriotică” la una de joc abstract al cuvintelor care o adună. Un text tipic pentru Tarlapan: „Un prost de rând / E-un prost. Pe când, / Un prost cu post / E-un mare prost!” (Gradaţie). Simplu, exact, vesel, abstract-inofensiv. Dar iată una dintre cele patriotice: „La izvoarele cu ape / Vii ca limba strămoşească, / Cerbii vin să se adape, / Porcii... să se bălăcească!”. Adevărat, m-am întrebat şi eu, împreună cu tine, iubite(ă) citito(a)r(e), ce-o fi însemnând „ape vii... ca limba”, dar am admis-o ca pe o „cheie” a mesajului subliminal. Pentru că în rest, ca de obicei, cele două versuri de la sfârşit salvează onorabil situaţia.
Frumos şi patriotic următorul text: „Ascultă-mă, mic ram, / De printre ramuri: / Să ţii întâi la neam, / Apoi la neamuri!” (Pe tulpina unui arbore genealogic). Şi dublul joc de cuvinte e la locul lui, într-o epigramă. Dar patetismul mă tem că o ia razna. Neamul e făcut din neamuri. Şi dacă nu ţii la tată-mamă, orice dragoste de neam... abstract e o ipocrizie. N-am trecut noi prin şcoala patriotică a „celei mai mari familii de popoare”? Eu zic s-o începem cu dragostea de... aproapele concret.
Iată o glumă tipic-tarlapaniană, impresie de la o casă de creaţie: „Fac popas aici poeţii, / Care cum îi este leafa – / Unul vine cu dactile, / Altul cu... dactilografa”. Totu-i bine, vesel şi frumos, numai că în limba română nu există cuvântul „dactilă” cu pluralul „dactile”. „Dactil” este un substantiv masculin. Putem să ne inspirăm din Eminescu şi să luăm de la el abundent. Nu şi greşelile gramaticale.
Care ar fi lacunele tipice pentru epigramele lui Efim Tarlapan? Cele tipice pentru toate epigramele. Inerţia şi oboseala („Deşi fiul său n-a vrut, / Tata doctor l-a făcut; / Lecuit de al său fiu, / A ajuns tata-n sicriu...”), lipsa exigenţei depline: „Stă Hristos pe cruce-anume, / Parcă vrând să ne prevină: / «Nu porniţi, ca mine-n lume / Cu apostoli de duzină!»...” (apostolii lui Isus, fie şi 12, nu erau de duzină, aşa că ipoteticul joc 12 – de duzină îşi mai aşteaptă ceasul epigramei). Multe cuvinte fără încărcătură (problema tipică a primelor două versuri, de regulă deşarte). Iată un frumos final despre o academie plină de securişti, cu balastul celor două versuri din faţă: „Nu vă sfătui, revizori, / Să intraţi în ăst locaş – / Căutând cercetători, / O să daţi de... cercetaşi!”.
Un caz aproape singular, ca tendinţă, merită aplauze. Un soi de blasfemie, de atac la cele sfinte (arta şi artiştii celebri!) şi tocmai de aceea salutară pe teritoriul genului: „O privesc şi-mi vine-agale / Cugetarea pe nevrute: / Cu cât mesele-s mai goale, / Cu atât sunt mai tăcute” (Masa tăcerii).
* * *
Apropo, multe dintre opusurile epigramistice cu noduri (găsite sau închipuite de subsemnat) dintre cele citate mai sus au fost incluse în antologii ale „epigramei româneşti”. Să aibă epigramiştii (selecţionerii!) discernământ atât de... măşcat şi permisiv?
POANTA epigramei (care s-ar fi numit mai bine „pontul” ei) ne trimite încă o dată la exactitate, la desăvârşire, la punct. Poate că e cea mai împlinită, cea mai rotundă specie literară. Dacă o fac profesioniştii, bineînţeles. Ca un diamant, ca un cristal.
Succesul „de scenă” al epigramei de azi, concursurile organizate pe principiile trecerii în revistă a colectivelor de artişti amatori (sau, dacă vreţi, ale „Cântării României” pe invers) riscă să deplaseze accentul definitiv pe oralitate. Nimic straşnic, dar, pentru puritatea genului şi pentru eliminarea diletantismului, acest gen ar trebui să fie numit mai curând (prin analogie cu balada cultă, basmul cult etc.)... „strigătura cultă”. Iar epigrama să rămână genul aristocratic al rafinamentului poetico-satiric.