Rolul presei în promovarea limbii române literare
Pentru tipar;)
1. Gh. Asachi scria, la 3 decembrie 1844, în „Albina românească”, una dintre primele şi cele mai importante reviste care au activat viaţa intelectuală românească în prima jumătate a veacului al XIX-lea: „Naţiile carele ţântesc către îndeplinirea civilizaţiei lor tractează limba ca o cvestie vitală” (pagina 398).
Afirmaţia cărturarului moldovean, deschizător de drumuri în cultura, în învăţământul superior şi în ştiinţa românească, punea în evidenţă preocuparea intelectualilor responsabili şi a publicaţiilor periodice pe care le slujeau pentru promovarea şi cultivarea limbii române literare, înţeleasă, deopotrivă, ca formă de progres social şi cultural, şi ca mijloc de obţinere şi apoi de subliniere a unităţii naţionale.
Prezenţa cuvintelor român, românesc şi, îndeosebi, România în titlul mai multor publicaţii periodice, chiar înainte de constituirea statului naţional unitar, susţine, în acest context, ideea că unitatea culturală în provinciile româneşti nord-dunărene şi, implicit, unificarea românei literare moderne au precedat şi au impus unirea politică.
Teren de dezbatere teoretică a problemelor mari ale limbii naţionale (între care trebuie amintite necesitatea modernizării românei şi a creării, în cadrul formei ei elevate, a unor norme unice supradialectale, găsirea celor mai adecvate modalităţi de selectare a formelor recomandabile şi a celor mai bune modele stilistice, identificarea mijloacelor şi crearea instrumentelor de normare eficientă), presa secolului al XIX-lea s-a dovedit a fi o instituţie culturală prin definiţie constructivă. A fost o cale importantă, o vreme chiar mai des utilizată decât cartea tipărită, de difuzare a literaturii beletristice ca formă democratică a culturii. A reprezentat un model normativ şi totodată stilistic, devenind pentru acest motiv demnă de imitat în exprimarea îngrijită. A reprezentat forma cea mai eficientă de difuzare a variantei vorbite, popularizante, a limbii naţionale unice, în condiţiile în care se conturau şi evoluau rapid, alături de varianta beletristică, variantele administrativă, ştiinţifică şi tehnică ale românei literare moderne.
Presa românească actuală, ca formă adesea globalizată (şi nu o dată globalizantă) a presei europene moderne, este deja specializată în conţinut şi formă (de la sfârşitul secolului al XIX-lea există nu numai publicaţii cu apariţie periodică bine individualizate ca tip de text, ci şi forme lingvistice şi stilistice specifice pentru comunicarea jurnalistică). Ea este deja „divizată” şi diferenţiată în funcţie de canalul specific, ales pentru ajungerea la destinatar (periodicele având de multe decenii alături radioul şi televiziunea, ele însele diversificate şi, în multe privinţe, specializate), pentru informarea, pentru apropierea şi manipularea acestuia. Este deja „partinică” sau, poate, doar „părtinitoare”, promovând, din păcate destul de des, nu idealul comun, ca în secolul său de început, ci slujind interese de grup.
În timp ce presa veacului al XIX-lea românesc avea printre obiectivele principale servirea neamului prin constituirea, promovarea şi cultivarea limbii literare, presa modernă se dovedeşte astfel a fi, în condiţiile actuale, răspunzătoare nu numai de creşterea limbii naţionale, ci şi de descreşterea şi de degradarea ei.
Creştere, prin capacitatea evidentă de influenţare, datorită tirajului şi predominanţei faţă de carte, prin asumarea, în cadrul unor domenii deja specializate – periodicele ştiinţifice şi culturale de profil –, a sarcinii promovării normelor literare, a explicării şi justificării acestora, a îndatoririi deloc uşoare de cultivare a limbii, domeniu specific al ştiinţei lingvistice, dar şi obligaţie permanentă a oricărui intelectual responsabil de forma instrumentului de comunicare utilizat.
Descreştere, prin diversitate şi diversificare şi, în consecinţă, uneori, prin scăzută specializare; prin divizarea intereselor şi a obiectivelor, partizanatul politic impunând adesea slujirea unor scopuri diferite de cele care asigură unitatea în plan naţional; prin democratizare rău înţeleasă, întrucât apropierea cu orice preţ de vorbirea destinatarului (sau a interlocutorului) devine adesea abatere conştientă (sau, mai grav, uneori inconştientă) de la normele literare. Cuplată cu deprofesionalizarea unor jurnalişti (aproape oricine poate deveni acum, indiferent de nivelul său de cunoştinţe şi de cultura limbii pe care o posedă, publicist, în sensul larg al cuvântului, om de radio sau moderator TV) şi cu absenţa conştiinţei (ori a ştiinţei) de adecvare obligatorie a limbii folosite la circumstanţele de comunicare, această „democratizare” duce, uneori deliberat, la o inacceptabilă influenţă a limbii vorbite, a registrului colocvial, popular, familial şi chiar argotic asupra textului scris sau a celui difuzat prin emisiuni de radio şi de televiziune.
2. Valabilă în ansamblu pentru mass-media din Ţară, situaţia prezentată sintetic în rândurile anterioare se actualizează în forme specifice în Republica Moldova.
Revenirea la grafia latină şi apoi intensa şi necesara „bătălie” pentru limba română nu pot fi desprinse de rolul şi de acţiunea presei.
Ziarele şi publicaţiile periodice, grupate politic, în ultimele decenii, în jurul celor două obiective, pentru a le sprijini sau pentru a le combate vehement, au refăcut, la alt nivel şi cu alte mijloace, lupta pentru româna literară modernă, dusă, în deceniile de mijloc ale veacului al XIX-lea, de întreaga intelectualitate românească.
S-au formulat şi s-au argumentat obiective culturale şi politice. A fost analizată starea limbii române şi au fost căutate mijloacele cele mai adecvate de a transforma o variantă literară – influenţată puternic deopotrivă de vorbirea curentă, populară, familiară şi dialectală, şi de rusă, mult timp singura limbă oficială – într-un instrument de comunicare apt să îndeplinească toate funcţiile sociale şi culturale ale unei limbi literare moderne.
Politica lingvistică şi dezbaterile subordonate ei au aprins spirite, au împărţit şi despărţit grupuri de intelectuali, au dus la reorganizări de mijloace şi la reformulări de obiective.
Prima etapă a constituit-o revenirea la forma grafică specifică românei moderne, desfăşurată în mod necesar rapid, iar uneori, din cauza nevoilor momentului, formal. (Îmi revin în minte exemple, instructive pentru căile de înfăptuire a schimbării alfabetelor, precum înlocuirea numelor proprii Onu şi Căpcân cu On, respectiv Kapkin, similare, în plan larg, cu erori apărute în Ţară în procesul de modificare parţială a regulilor ortografice, când unii scriau maâtre în loc de maître, Nâmes, în loc de Nîmes sau „scapă” încă grafii de tipul ân sau ânceput.)
S-au tradus apoi fidel ori s-au calchiat, desigur fără intenţie expresă, gândirea şi logica discursului din limba rusă, unele enunţuri apărute în publicaţiile româneşti sau difuzate la posturile de radio şi de televiziune căpătând, astfel, o vreme, formă şi sintaxă doar aparent româneşti. Au fost create uneori forme lexicale noi din aceeaşi dorinţă a depărtării de vechea limbă oficială (mă gândesc, spre exemplu, la computator, creat şi utilizat în unele lucrări ca alternativă la computer, considerat „prea apropiat”, ca sonoritate, de rusă şi susţinut, în cadrul familiei sale lexicale, de computa şi computaţional).
În acest proces, dificil şi deloc linear, nu limba română din Republica Moldova în ansamblu a fost însă viciată, cum se întâmplase în perioada încercărilor repetate şi bine dirijate de modificare şi de marginalizare culturală destinate constituirii unei noi limbi romanice răsăritene, aşa-zisa „limbă moldovenească”, dorită a fi chiar „mama limbii româneşti”, ci în primul rând varianta publicistică a acesteia. Presa şi televiziunea difuzau, ilustrând o autentică „descreştere” a limbii româneşti, texte cu structură morfologică românească, cu sonoritate dorit românească, dar scrise într-un idiom, într-un fel şi numai la anumiţi jurnalişti, artificial, doar aparent romanic. Unele publicaţii periodice şi posturile de televiziune, dar nu literatura adevărată, datorată scriitorilor cu har şi dragoste de limba maternă.
„Aşezarea” a venit însă rapid, cu sprijinul omului de rând, dar prin acţiunea şi sub îndrumarea profesorilor şi creatorilor autentici de literatură, „albinuţele” (ca să preluăm sugestia titlului unui abecedar devenit celebru la est de Prut) care trudiseră tot timpul şi trudeau încă la păstrarea intactă a „Templului limbii române”. Prin munca devotată, eroică uneori, a intelectualilor grupaţi în jurul unor publicaţii periodice, precum revista „Limba Română” astăzi sărbătorită, şi a unor instituţii de specialitate cu profil filologic.
Ei au organizat ample, repetate şi elevate discuţii despre statutul limbii limbii române în Republica Moldova, despre unitatea de limbă şi de cultură în spaţiul romanic nord-dunărean, despre dificilele chestiuni ale legislaţiei lingvistice şi despre implicaţiile politice şi culturale ale acesteia. Au promovat, au explicat şi argumentat normele scrisului şi ale autenticei exprimări literare. Au acţionat pentru (re)introducerea românei literare în administraţie, în învăţământ şi în domenii diverse ale activităţii ştiinţifice şi tehnice, au abordat problema terminologiilor de specialitate, inclusiv a acelora necesare în viaţa publică şi în administraţie. Au discutat şi au clarificat relaţia dintre noua normă, dorită elevat literară, pe de o parte, şi graiuri, vorbirea populară, respectiv uzul lingvistic familial, la care intelectualii făceau adesea apel, în încercarea de a renunţa la rusă, fosta şi extrem de rezistenta limbă oficială, pe de altă parte.
3. Înfiinţată acum două decenii, ca publicaţie ştiinţifică şi culturală totodată, de atitudine şi concomitent de acţiune în sprijinul formei elevate de expresie a limbii naţionale, actor principal în lupta pentru promovarea „românei exemplare”, cum ar spune un mare savant şi ilustru colaborator al revistei a cărei apariţie o aniversăm, „Limba Română” a fost şi continuă să fie o revistă a tuturor românilor, a celor ce trăiesc în Republica Moldova, în Ucraina sau în România, dar şi a celor din diasporă, în care se reflectă toate problemele procesului de normare şi de edificare a limbii române literare moderne.
La împlinirea a două decenii de activitate a acestei publicaţii cu nume simbolic, constatăm că noua „casă a limbii române” este pe deplin edificată, iar funcţiile limbii noastre de cultură pe deplin restabilite.
Este meritul muncii depuse de o echipă foarte bine pregătită, perseverentă, responsabilă şi eficientă.
Revista astăzi sărbătorită ilustrează de aceea în mod strălucit rolul presei de calitate în promovarea şi apărarea limbii române literare, în „creşterea şi cinstirea” limbii româneşti.