Câteva reflecţii despre posteritatea imediată a lui Eugeniu Coşeriu
Pentru tipar1. Anul acesta, pe 27 iulie, Eugeniu Coşeriu ar fi împlinit 90 de ani. Probabil că, dată fiind extraordinara vitalitate cu care îl înzestrase providenţa, ar fi putut fi încă printre noi, dacă ar fi avut de trăit o viaţă mai puţin zbuciumată decât cea pe care a trăit-o. Aşa, îi vom serba a 90 aniversare a zilei de naştere singuri. Când m-am decis să vorbesc la Chişinău, cu prilejul celor douăzeci de ani de apariţie ai revistei „Limba Română”, despre posteritatea lui Coşeriu, mă gândeam să formulez o serie de evaluări raţionale, calme şi detaşate, la aproape zece ani de la dispariţia fizică a marelui învăţat şi magistru. Mi-am dat însă repede seama că accentele subiective nu vor putea lipsi din această evocare din două motive simple. Este vorba mai întâi de faptul că Eugeniu Coşeriu mi-a făcut marea onoare de a mă socoti printre discipolii său, iar apoi de faptul că, vorbind despre o personalitate ca a sa, de o însemnătate majoră în istoria gândirii lingvistice moderne, îţi este aproape peste putinţă să-ţi reprimi sentimentul primar de mândrie că un membru al poporului (naţiunii, ginţii, tribului, limbii?) tău a atins pragul sideral al recunoaşterii universale. Pe de altă parte, raţiunea obiectivă şi simţul critic care trebuie să-l caracterizeze mereu pe omul de ştiinţă ne-ar obliga să ne punem o serie de întrebări incomode pentru persoanele cu înclinări idolatre: Avem noi, românii în general, vreun merit pentru performanţele unuia care a plecat dintre noi, în speţă ale lui Coşeriu? Ce este oare „românesc” în gândirea şi în doctrina lui Coşeriu? Este oare Coşeriu mai român decât este olandez Erasmus din Rotterdam, cel mai cunoscut cives universi totius? Oare „mândria” noastră etnocentrică ar trebui să fie diminuată dacă l-am considera cetăţean al universului pe cel născut în urmă cu nouăzeci de ani în Mihăilenii Basarabiei? Cât de obiective pot fi judecăţile noastre, ale celor care ne declarăm discipoli şi adepţi ai ideilor sale?
Cu riscul unei subiectivităţi asumate şi sub apăsarea acestor dileme, voi încerca totuşi să formulez câteva argumente pentru a susţine teza că doctrina lingvistică a integralismului coşerian este aptă să se impună drept lingvistica pur şi simplu a epocii actuale.
2.Fundamentarea filozofică a teoriilor sale despre limbă şi limbaj reprezintă primul avantaj. Oarecum împotriva curentului majoritar în mediile savante europene de pe la jumătatea secolului al XX-lea, înclinate, inclusiv în ştiinţele spiritului, spre un neopozitivism tehnicist şi materialist, Coşeriu afirmă cu claritate şi consecvenţă primatul spiritului în sfera culturii, integrând, deopotrivă, şi lingvistica în această sferă. Lecţia coşeriană poate fi rezumată, din acest punct de vedere, astfel: Nu poţi descrie un obiect oarecare şi nu îi poţi înţelege mecanismul de funcţionare, dacă nu ai o cunoaştere adecvată şi clară a esenţei acestui obiect, şi acest lucru este valabil cu atât mai mult, cu cât ai de înţeles şi de interpretat limbajul, obiectul şi fenomenul cel mai complex din sfera umanului. Spre această esenţă nu poţi accede decât pe calea reflecţiei speculative şi, de aceea, recuperarea marii filiere a tradiţiei europene este obligatorie. Este ceea ce Coşeriu a şi făcut, efectuând o lectură sistematică a întregii filozofii europene, insistând asupra momentelor principale ale acestei tradiţii: Platon, Sf. Augustin, Aristotel, modiştii din Scolastică, Leibniz, Gianbattista Vico, Hegel, Kant şi, mai presus de oricine, Wilhelm von Humboldt.
Cunoscându‑şi aşadar predecesorii ca nimeni altul dintre contemporani, Coşeriu şi‑a formulat doctrina, în liniile sale esenţiale, încă de la început, odată cu primul studiu mai reprezentativ, Determination y entorno (1956), nefiind nevoit, ca un Noam Chomsky, de exemplu, să revină mereu asupra ei pentru a o corecta şi preciza! Dacă îmi este permisă o metaforă, aş spune că, nutrită în leagănul amniotic al tradiţiei filozofice europene, doctrina coşeriană s‑a născut ca Atena din capul lui Zeus, matură şi înarmată! Deceniile ulterioare nu au făcut altceva decât să asiste la nuanţarea şi dezvoltarea nucleului primar.
3. Un al doilea element de performanţă şi de originalitate care trebuie afirmat şi subliniat în activitatea lui Eugeniu Coşeriu este încercarea sa reuşită de a depăşi structuralismul dominant al secolului al XX-lea, asimilându-l. Parafrazând titlul unui cunoscut articol al său („au delà du structuralisme”), trebuie spus că structuralismul asimilat de Coşeriu nu este acela caracterizat de formalismul excesiv propus de unele direcţii post-saussureene, care tindeau să-l prezinte drept o doctrină cu valabilitate universală, capabilă să transforme lingvistica într-o „ştiinţă-pilot” (Claude Levy Strauss). Coşeriu adoptă structuralismul saussurean genuin, pe care îl asimilează pentru virtuţile sale de metodă, probabil cea mai adecvată, de descriere a sistemului limbii. Vorbind, ca şi Saussure, despre structuri şi relaţii (sintagmatice şi paradigmatice), despre unităţi şi funcţii în cadrul sistemului, despre sincronie şi diacronie etc., Coşeriu o face nu într-o manieră statică şi pur descriptivă, ci într‑una funcţională, dinamică şi istorică, impusă de însăşi esenţa „energetică” a limbii. În acest punct, subliniem componenta poate cea mai revoluţionară a doctrinei coşeriene: situarea în centrul investigaţiei ştiinţifice nu a sistemului lingvistic, ci a înseşi activităţii vorbirii, a actelor creaţiei prin limbă. Ceea ce există în ultimă instanţă, spune Coşeriu după asimilarea lecţiei lui Humboldt şi a fenomenologiei germane, nu sunt sistemele lingvistice, nici măcar limbile istorice ca atare, ci actele de vorbire, mai precis oamenii care vorbesc (anumite limbi). Prin această radicală schimbare de perspectivă asupra înţelegerii esenţei limbajului, Coşeriu se impune probabil drept unul dintre cei mai coerenţi reprezentanţi ai neohumboldtianismului modern. Performanţa lui Coşeriu de a concilia structuralismul cu energetismul humboldtian este doar în aparenţă paradoxală. Căci ceea ce este esenţial şi recuperabil în structuralism se afla deja la Humboldt, şi anume în locul central conferit de acesta conceptului de formă internă a limbii. Nu întâmplător, acestui element al moştenirii humboldtiene Coşeriu i-a acordat o atenţie privilegiată, transferând discuţia din domeniul tradiţional al gramaticii în sfera conţinuturilor lingvistice. Inspirat şi de cunoscuta teoremă a lui Louis Hjelmslev, potrivit căreia unitatea dintre forma conţinutului şi forma expresiei este cea care defineşte specificitatea unei limbi, Coşeriu a formulat teza despre caracterul prioritar al palierului semantic în raport cu nivelurile gramatical şi pragmatic. În concepţia coşeriană, totul în limbă porneşte şi se întoarce la semantică, din simplul motiv că orice act de vorbire rezultă din intenţia de a spune ceva. Cunoscuta distincţie tripartită între desemnare – semnificare – sens, un alt element de originalitate maximă, are multiple consecinţe teoretice şi practice, unele dintre ele deja formulate de Coseriu însuşi, altele aşteptând încă să fie formulate.
4.Ajungem acum la o altă distincţie coşeriană de maximă relevanţă teoretică. Este vorba de transferul în discuţia despre limbaj a unui cunoscut principiu al gnoseologiei artistotelice: orice lucru poate fi abordat şi cunoscut în perspectivă universală, în perspectivă istorică şi în perspectivă individuală. Aşadar, activitatea verbală, facultate centrală a omului, deopotrivă ca individ şi ca specie, implică trei ipostazieri. Avem, mai întâi, la nivel universal, „faptul de a vorbi ca atare”, „vorbirea pur şi simplu”. Din punct de vedere epistemologic, la acest nivel se poate trasa o teorie generală a limbajului uman. Urmează, într‑o a doua instanţă, nivelul istoric, cel al limbilor ca atare, înţelese deopotrivă ca realităţi istorice şi ca tehnici expresive aparţinând unor comunităţi şi unor tradiţii determinate istoric. Pentru cercetare, acesta este, în principiu, domeniul lingvisticii tradiţionale, preocupată de descrierea şi de înţelegerea dinamicii istorice a limbilor. În fine, nivelul individual este cel al actelor de vorbire, al discursurilor sau al textelor, adică al produselor concrete ale creativităţii indivizilor vorbitori. Situat până acum în sfera tradiţională a stilisticii lingvistice, acest palier din urmă va constitui obiectul de studiu al lingvisticii textului (Textlinguistik), la ale cărei baze teoretice Coşeriu a contribuit substanţial. În funcţie de palierul la care se manifestă, Coşeriu a definit şi cele trei niveluri sau componente ale competenţei lingvistice, numite de el competenţă elocuţională, competenţă idiomatică şi competenţă expresivă. Şi aici, în sfera competenţei lingvistice, pe urmele trasate de Coşeriu avem deschis un câmp important de investigat în continuare.
5. Critica radicală a logicismului în interpretarea limbajului reprezintă o altă contribuţie coşeriană majoră. Oferind o interpretare nouă şi personală a tipologiei aristotelice a enunţurilor (logoi), Coşeriu afirmă semanticitatea drept criteriu primar şi unic de existenţă a oricărui enunţ. Cu alte cuvinte, orice enunţ valabil într-o limbă oarecare este un enunţ semantic (logos semantikos) înainte de orice altă determinare posibilă, în sensul că spune ceva despre o secvenţă a realităţii percepută sau imaginată de vorbitor. Enunţul logic (logos apophantikos), adică enunţul care poate fi negat sau afirmat, reprezintă doar una dintre clasele de enunţuri semantice posibile, alături de enunţul poetic (logos poietikos) sau de enunţul practic (logos pragmatikos). Altfel spus, toate enunţurile posibile într-o limbă dată, inclusiv cele logice, sunt semantice în mod necesar, dar nu toate enunţurile semantice sunt şi logice în acelaşi timp. Prin acest raţionament simplu şi ingenios, prin care se privilegiază aspectul semantic al oricărui fapt de limbaj, Coşeriu pare să fi rezolvat multe dintre contradicţiile şi aporiile logicii formale clasice. Demonstraţia acestei constatări urmează a fi făcută.
6. Eugeniu Coşeriu a criticat radical şi a respins teoria lui Roman Jakobson, larg răspândită în mediile academice în ultima jumătate de secol, privitoare la existenţa a şase funcţiuni ale semnului lingvistic (referenţială, expresivă, conativă, fatică, metalingvistică şi poetică), arătând că, de fapt, semnul lingvistic nu îndeplineşte decât cele trei funcţiuni primare distinse anterior de Karl Bühler, şi anume funcţia apelativă, funcţia reprezentativă şi funcţia expresivă, conţinutul celorlalte funcţiuni distinse de Jakobson fiind incluse în sfera de acţiune a celor trei numite de Bühler. Mai mult încă, după Coşeriu, consecvent cu concepţia sa despre caracterul creativ al limbii ca activitate specifică, nici nu se poate vorbi despre o funcţie poetică propriu-zisă, distinctă de celalalte, întrucât limbajul poetic se identifică, în ultimă instanţă, cu limba însăşi, văzută în plenitudinea originară a tuturor virtuţilor ei expresive, dincolo şi înainte de orice determinare ulterioară. Avem aici, probabil, aserţiunea cea mai „scandaloasă” a discursului teoretic coşerian, care contrazice flagrant esenţa comună a diferitor teorii, mai mult sau mai puţin structuraliste, despre limbajul poetic. Limbajul poetic, arată Coşeriu, nu poate fi privit ca o „abatere” (écart) de la un „nivel zero al scriiturii”, cum ar spune un Roland Barthes, prin adăugarea unor „figuri” sau tropi artistici. Chiar considerarea variantei literare sau a variantei-standard a unei limbi istorice drept nivelul „neutru”, de la care s-ar obţine, prin „abatere”, limbajul poetic, este neavenită, întrucât contrazice realitatea faptelor. Această realitate a faptelor arată că fiecare poet, ca individ de excepţie – ideea este şi ea de sorginte humboldtiană! –, îşi asumă limba sa, o limbă istorică dată, în mod creator, recuperând-o integral în funcţiunile sale primare şi originare, dincolo de orice restricţii, delimitări, reduceri sau determinări istorice. Ideea identităţii dintre limbaj şi poezie nu este absolut nouă, ea fusese tematizată încă din Antichitate de poeţii înşişi, apoi, în epoca modernă, de Gianbattista Vico şi Benedetto Croce, ca să nu menţionăm decât pe cei mai importanţi. Nouă este la Coşeriu coerenţa, profunzimea şi forţa de convingere a argumentării. A deduce consecinţele acestei radicale schimbări de perspectivă înseamnă a re‑crea poetica modernă pe baze noi.
7. Inovatoare în plan teoretic şi plină de consecinţe în planul practic al studiului şi cercetării limbilor istorice este şi concepţia coşeriană despre cauzele şi dinamica schimbărilor lingvistice. Tratată magistral într-unul dintre importantele sale studii monografice (Sincronía, diacronía e historia. El problema del cambio lingüístico, Montevideo, 1957), tema este reluată mai târziu într-un articol cu titlul provocator Linguistic Change Does not Exist (1983). Consecvent cu orientarea sa generală şi cu principiile raţionaliste şi idealist-realiste care îi guvernează întreaga gândire, Eugeniu Coşeriu respinge de plano explicaţiile cauzalist-evoluţioniste, transpuse din domeniul ştiinţelor naturii în sfera ştiinţelor spiritului, şi propune o explicaţie de tip finalist. Explicaţia adecvată a modificărilor limbii trebuie căutată, după el, în esenţa limbajului uman care ţine, cum am văzut mai sus, de sfera creativităţii spirituale. În consecinţă, nu cauzele materiale directe, ţinând de contextual geografic sau climatic, social sau politic etc., sunt cele care explică schimbările în limbă, ci cauzele finale, adică voinţa vorbitorilor de a-şi adapta mereu limba primită prin tradiţie la necesităţile comunicării. Clasica dilemă a raportului contradictoriu între stabilitatea funcţională necesară a unui sistem lingvistic şi evidenţa existenţei schimbărilor lingvistice, adică între sincronie şi diacronie, este rezolvată de Coşeriu în mod convenabil, prin apelul la istorie. Sincronia şi diacronia sunt, din perspectivă istorică, complementare, nu contradictorii. Altfel spus, cu o propoziţie memorabilă, „limba funcţionează în diacronie şi se schimbă în sincronie”.
8.O serie de alte importante distincţii aparţinând lui Coşeriu sunt de maximă operabilitate în descrierea limbii şi explicarea funcţionării ei. Este vorba mai întâi despre distincţia între discursul sau vorbirea repetată şi tehnica liberă a vorbirii, apoi de distincţia între arhitectura limbii (care priveşte limba istorică) şi structura limbii (care se referă la limba funcţională). În această privinţă, Coşeriu a operat o sinteză potrivit principiului tradiţiei (unul dintre principiile pe care le-a distins pentru lingvistică înţeleasă ca ştiinţă a culturii), între idei venite de la Ferdinand de Saussure şi Louis Hjelmslev, propunând, în cele din urmă, o structurare quadripartită a „arhitecturii limbii”: tip, sistem, normă, vorbire. Claritatea definirii acestor patru niveluri asigură acestei distincţii coşeriene o pronunţată relevanţă epistemologică.
9.În fine, cred că s‑ar cuveni să subliniem încă o dată instrumentalitatea doctrinei, admirabila ei aplicabilitate practică, derivând din soliditate teoretică, din inteligibilitate, din precizie terminologică şi din caracterul non-contradictoriu al componentelor ei.
10.Dacă ne însuşim aşadar premisa pe care o propuneam la început şi acceptăm că doctrina coşeriană are toate datele pentru a fi asimilată şi adoptată ca teorie de referinţă în ştiinţele actuale ale limbajului, suntem acum datori să vedem care ar fi şansele ei de succes. Perspectivele par încurajatoare. Primul deceniu al posterităţii coşeriene ne arată că, fie şi în absenţa creatorului ei, doctrina este vie, ideile, distincţiile şi conceptele ei fundamentale circulă, sunt dezbătute, înţelese, aplicate. Din punct de vedere instituţional, reculul care urmează, de regulă, după moartea unei personalităţi de excepţie, pare să fi fost depăşit. Prima generaţie de discipoli ai lui Coşeriu, activi în ultimele decenii în universităţi de prestigiu din Germania, Italia, Franţa şi din lumea hispanofonă, au transmis, la rândul lor, generaţiilor mai tinere spiritul coşerian şi, adesea, chiar doctrina acestuia. La „patria coşerianismului”, universitatea din Tübingen, moştenirea coşeriană este vie şi productivă în continuare. Organizarea acolo a arhivei Coşeriu şi proiectul major de editare integrală, în format electronic, a tuturor manuscriselor coşeriene, o mare parte dintre ele inedite, sunt semnele cele mai elocvente ale continuităţii. Traducerea şi tipărirea operelor sale majore din limbile originare, spaniola şi germana, în alte limbi (italiana, franceza, româna, rusa, engleza, japoneza etc.) este din ce în ce mai frecventă. Încurajatoare este mai ales creşterea interesului pentru Coşeriu în Franţa. Deosebit de semnificativă este frecvenţa cu care se organizează diferite sesiuni ştiinţifice dedicate lingvisticii coşeriene. În special cele trei ediţii (la Aix-en-Provence în 2007, la Cluj în 2009 şi la Almeria în 2011), unde cei mai de seamă reprezentanţi ai curentului coşerian se întâlnesc periodic, împreună cu din ce în ce mai mulţi tineri aflaţi în căutarea unor repere teoretice ferme, au contribuit în mod consistent la întreţinerea unui flux puternic şi constant al interesului pentru doctrina coşeriană. Înfiinţarea unei asociaţii internaţionale de studii coşeriene pare să fie iminentă. Sesiunile comemorative dedicate celor 90 de ani de la naştere, organizate anul acesta la Chişinău, Iaşi, Bălţi şi Roma, sunt şi ele semne ale perenităţii memoriei marelui învăţat. Se adaugă numeroasele serii de volume omagiale sau colective (se apreciază că, din acest punct de vedere, Coşeriu este cel mai „omagiat” lingvist din istorie...), numerele tematice din multe reviste de specialitate sau publicaţii de cultură, atribuirea numelui său unor străzi, instituţii sau amfiteatre universitare... Putem fi siguri că în deceniile viitoare vom continua să cultivăm doctrina coşeriană în centrele ei, ca să spunem aşa, tradiţionale, la Tübingen, Münster, Berlin, Salamanca, Córdoba, Roma, în alte locuri din Franţa şi America Latină, la Cluj, la Iaşi sau la Chişinău. Viitorul imediat pare deci convenabil. Asupra viitorului mediu şi a celui mai îndepărtat nu putem face însă o evaluare mai precisă! Aş îndrăzni să spun doar că doctrina coşeriană îşi va pierde interesul şi valabilitatea doar în condiţiile în care viitorul va asista la naşterea unui tip nou de umanitate, care va renunţa la paradigma gândirii cu fundament istoric. În acest viitor, sumbru din punctul nostru de vedere, omul va renunţa, probabil, la cea mai mare parte din moştenirea lui Homo Europaeus... Revenind la o poziţionare mai optimistă, mi-aş însuşi, în final, angajamentul formulat recent de Johannes Kabatek, urmaşul Maestrului la Universitatea din Tübingen: „Sus discípulos tenemos la obligation de la continuidad de los tres aspectos: conservando su memoria, aplicando su lógica y tratando de contagiarnos de su fuerza de trabajo, tal como él nos lo ha enseñado”1.
Note
1 „Noi, elevii lui, avem obligaţia să îl continuăm în cele trei aspecte: conservându-i memoria, aplicându-i logica şi încercând să ne molipsim de la puterea lui de muncă, aşa cum ne-a învăţat el.” (Johannes Kabatek, Eugenio Coseriu: memoria, logica y fuerza de trabajo, în vol.: Luisa Calero Vaquera, Fernando Rivera Cárdenas (coord.), Estudios lingüísticos y literarios In memoriam Eugenio Coseriu (1921-2002), Universidad de Cordoba, s.a., p. 43-50).