O publicaţie formatoare a conştiinţei cultural-lingvistice
Pentru tipar;)
Revista „Limba Română” de la Chişinău şi-a sărbătorit două decenii de existenţă. Ajunsă, simbolic vorbind, la vârsta tinereţii, publicaţia a vieţuit şi s-a impus într-o perioadă în care afirmaţia că în Republica Moldova se vorbeşte limba română era un act de curaj.
Dacă cineva ar avea curiozitatea să răsfoiască unele din numerele tipărite în cei douăzeci de ani, ar descoperi în paginile acestei publicaţii peisajul surprinzător al unui popor pentru care limba a însemnat mai mult decât un simplu instrument de comunicare. În perioadele dificile de după 1991, într-o vreme tulbure în care istoria dădea semne că ar putea lua un curs contrar celui pe care se afla aşezată de sute de ani, oamenii care au avut ideea de a înfiinţa revista au crezut de la bun început că limba trebuie ocrotită şi sprijinită în faţa provocărilor care au urmat desprinderii de fosta Uniune Sovietică.
Pentru noi, cei aflaţi dincoace de Prut, este, bănuiesc, relativ dificil de înţeles ce înseamnă să ai grijă de limba pe care o foloseşti. În mod firesc, limba ni se înfăţişează fără oprelişti şi pentru noi ea are proprietăţile insesizabile ale unui mediu natural şi potrivit, aşa cum peştelui îi prieşte apa. Dar, în alte părţi de lume, a te exprima româneşte sau, mai exact, a avea voinţa de a arăta că acest fel de a vorbi este parte esenţială a unei identităţi reprezintă un comportament deloc neglijabil de rezistenţă lingvistică şi culturală. În Moldova,
poate mai mult decât în alte părţi, sistematica crudă a dezrădăcinărilor lingvistice (şi nu numai) i-a pus pe oameni în faţa multor realităţi deloc plăcute şi a căror înşiruire nu poate fi făcută aici şi acum, în doar câteva cuvinte. Numai ascultând istorisirile celor ce au crezut în destinul limbii române şi care s-au solidarizat pentru păstrarea ei se poate înţelege de ce, în Republica Moldova, se sărbătoreşte anual Ziua Limbii Române. Numai citind articolele-program tipărite în momentele grele traversate de publicaţii fruntaşe precum „Limba Română” se poate aprecia fără exces de părtinire importanţa crezului în vigoarea formativă şi regenerativă a limbii.
poate mai mult decât în alte părţi, sistematica crudă a dezrădăcinărilor lingvistice (şi nu numai) i-a pus pe oameni în faţa multor realităţi deloc plăcute şi a căror înşiruire nu poate fi făcută aici şi acum, în doar câteva cuvinte. Numai ascultând istorisirile celor ce au crezut în destinul limbii române şi care s-au solidarizat pentru păstrarea ei se poate înţelege de ce, în Republica Moldova, se sărbătoreşte anual Ziua Limbii Române. Numai citind articolele-program tipărite în momentele grele traversate de publicaţii fruntaşe precum „Limba Română” se poate aprecia fără exces de părtinire importanţa crezului în vigoarea formativă şi regenerativă a limbii.
Nu este întâmplător că limba română din presa moldovenească pare a avea o mai mare curăţie decât limba multor gazete româneşti. Acolo, oamenii mai cred, probabil, că limba este o casă a spiritului şi că mânjirea cuvântului înseamnă, implicit, o murdărire a fiinţei. Nu am altă interpretare mai adecvată pentru a semnala că în publicaţiile culturale redutabile din Basarabia – „Limba Română”, „Contrafort”, „Semn” – preţuirea faţă de limba în care se înveşmântează gândurile se manifestă, între altele, prin grija şi veghea de a nu tipări orice şi oricum.
Un alt aspect care merită menţionat este că suflul românesc (dar nu cel exacerbat tezist şi îngust naţionalist) care animă cele mai importante publicaţii tipărite în Moldova stă parcă sub semnul răspunderii pe care oamenii o au faţă de limbă.
Ca şi alte publicaţii din spaţiul cuprins între Prut şi Nistru, revista „Limba Română” a îndeplinit şi continuă să îndeplinească roluri care, în chip obişnuit, sunt asigurate prin alte canale şi instituţii. În primul rând, revista împlineşte funcţia de formator şi păstrător de conştiinţă cultural-lingvistică. Circulaţia ei în toate instituţiile de educaţie din Basarabia contribuie activ la impunerea normei literare româneşti. Prestigiul colectivelor editoriale şi redacţionale este dovedit de prezenţa, în paginile publicaţiei, a unor nume foarte cunoscute ale lingvisticii şi culturii din România, prea multe pentru a le înşira în spaţiul restrâns al micii prezentări de faţă.
În al doilea rând, revista şi-a asumat, prin titlu şi prin politica editorială, o făţişă apropiere de spiritul trainic al culturii româneşti şi nu s-a lăsat intimidată sau supusă de energiile şi presiunile ideologice de gardă veche şi de tristă amintire. Este binecunoscută lupta împotriva denumirii de „limbă moldovenească”. În paginile revistei au fost publicate articole, unele foarte critice, împotriva deciziei de a pune în Constituţia statului sintagma cu pricina. La fel de aspru au fost judecate şi încercările, unele de-a dreptul ridicole, de a alcătui dicţionare bilingve, moldoveneşti-româneşti, arătându-se în repetate rânduri că prejudiciile aduse limbii sunt, în esenţă, lezări ale identităţii şi conştiinţei vorbitorilor ei. Departe de a se fi încheiat, starea de tensiune (atât lingvistică, cât şi de alte feluri) care persistă în vertijul din Republica Moldova este expresia unor frământări prin care lumea nouă trebuie să treacă pentru a se rostui faţă de cea veche. Nu ştim către ce zări îşi va aşeza faţa societatea moldovenească, dar, în orice caz, în destinul limbii române vorbite în Basarabia lumina a încetat să mai bată dinspre răsărit. Această stare de fapt este, din punctul meu de vedere, una din cele mai preţioase victorii obţinute de oamenii de carte şi cu carte împotriva vitregiilor care ar fi pus limba şi istoria ei pe un cu totul alt făgaş.
Nu în ultimul rând, revista este o vrednică transmiţătoare a unei sinteze culturale. Dacă adăugăm acestui spirit de sinteză şi demnitatea de a scrie româneşte, nu greşim şi nici nu exagerăm dacă arătăm că limba română este la ea acasă în paginile revistei „Limba Română”.