Lumină din lumina sufletului
Pentru tiparAproape fiece aniversare poate fi banalizată prin rostirea unor adevăruri deloc exagerate. Pe de o parte, acele adevăruri spălate de scurgerea timpului ar putea să nu mai pară unora atât de importante şi lucrul este firesc. Pe de altă parte, dacă rămân totuşi actuale, unora le zgârie nu numai urechea, ci şi ambiţia, orgoliul. Orice am spune, lucrurile pot fi interpretate în dublu sens. Mă voi referi totuşi la nişte adevăruri, în convingerea mea, nealterate de scurgerea timpului, zicând că revista „Limba Română” reprezintă „lumină din lumina sufletelor”. Nu exagerez deloc, or, „Limba Română” s-a născut, a luat fiinţă, amploare anume din lumina unor suflete. Şi dacă nu s-a stins până acum, ci, dimpotrivă, s-a maturizat, şi-a tot sporit şi valoarea, şi vrednicia, faptul se datorează calităţii acelei lumini din care a izvorât. Trecută prin multe încercări de vântoaicele haine, care râvneau cu tot dinadinsul s-o spulbere în cele patru zări, lumina „Limbii Române” a zăcut latent, pentru a răbufni la momentul oportun cu o forţă nebănuită, dar atât de necesară clipei şi scopului. Abandonând alegoria în favoarea realităţii, voi face apel la două exemple pentru a-mi justifica punctul de vedere, unul – excerptat cu ani în urmă dintr-o corespondenţă, semnată de un jurnalist american, celălalt – văzut şi trăit personal.
Autorul amintitei corespondenţe recurgea la un argument sugestiv: dacă vrei să afli preţul adevărat al unui obiect, scoate-l din uz, socoate-l inexistent. Drept exemplu aducea curentul electric, această miraculoasă energie indispensabilă precum aerul, dar căreia nu-i apreciem importanţa decât atunci când ne lipseşte. Imaginându-şi că nu mai există electricitate, autorul a constatat o realitate tristă: dimineaţa ceaiul de pe plita electrică e rece, ca şi plita; cele zece etaje le cobori alergând pe scări – ascensorul îşi continuă somnul; troleibuzele, tramvaiele zac înţepenite acolo unde le-a prins momentul; pe la intersecţii – mare harababură: semafoarele sunt oarbe... Numai astfel a putut fi conştientizată utilitatea adevărată a electricităţii...
Al doilea exemplu e o simplă amintire din copilărie, datând din vremea războiului. Lipsă de săpun, de caiete, de manuale. Dar şi de ceea de ce omul se folosea zilnic fără a acorda mare atenţie. Vorba e de simplele cutii cu chibrituri. Devenise o obişnuinţă împrumutul de jăratic. Parcă o văd pe bunică-mea, odihneasc-o Domnul în pace, cum aducea într-o străchinică de ceramică, acoperită cu un funduţ de lemn, jăratic de la vecina noastră, mătuşa Olea. Nu ştiu – acum mă gândesc – gospodina ar fi putut avea o rezervă anumită de chibrituri. Sau poate moş Vasile, gospodarul, o fi avut amnar care scotea scânteie din cremene. Poate... Dar atunci ne miram cu toţii cum de ţine peste noapte focul viu în sobă? Iarna mai merge, pui tizic şi el mocneşte toată noaptea şi nu permite gerului să deie buzna prin hogeag. Dar vara...
Oricum, ne mira grija gospodarilor de a păstra „focul în vatră”, dăruindu-l cu generozitate tuturor...
Am citat aceste două exemple disparate, deoarece voi reveni la semnificaţia lor într-un alt context.
Revista „Limba Română” la un popas de tânăr jubileu... Involuntar, gândul mă duce la acele evenimente de mare început şi, mai ales, de mare entuziasm şi speranţă. Îmi amintesc de presa acelor ani: revista „Nistru” devenită „Basarabia”, „Literatura şi Arta”, „Moldova Suverană”, revistele „Moldova”, „Columna”, alte publicaţii cu respiraţie surprinzător de curajoasă pentru contextul politic de atunci, de manifestările din centrul capitalei, de la Uniunea Scriitorilor, de pe Aleea Clasicilor, din Valea Morilor...
Pe fundalul acelui peisaj, apariţia revistei „Limba Română” şi, mai târziu, a Casei Limbii Române a fost o adevărată explozie. Lumina celor două evenimente naţionale reprezenta, cel puţin în viziunea mea, o apoteoză a surprinzătoarei mişcări de trezire a conştiinţei naţionale. Îmi dau prea bine seama că nu puţini dintre eventualii cititori ai acestor rânduri vor recepta sceptic şi chiar cu zâmbet ironic spusele noastre, dar acesta este adevărul. Reieşind, bineînţeles, dintr-o tristă convingere conturată pe parcursul anilor de anumite realităţi, proprii, din păcate, nouă, basarabenilor..., dar poate şi întregului neam, trebuie să constat că deseori dăm prea uşor uitării evenimente, lucruri, fapte, valori care nu merită această atitudine. Dar şi mai adesea ne facem că uităm...
Cum am reacţionat noi, cei de umpleam Piaţa Marii Adunări Naţionale în timpul manifestărilor de protest, atunci când ne-am pomenit fără revistele care au contribuit la deşteptarea şi consolidarea conştiinţei naţionale – „Basarabia”, „Columna”, „Moldova” (aceasta barem a reînviat, spre bucuria noastră), fără alte publicaţii de prestigiu. Am tăcut... Ba mai mult – am ezitat a ne uni în jurul celei care, depăşind obstacolele şi înfruntând dificultăţi de tot felul, inclusiv financiare, a mers înainte! Mă refer la revista „Limba Română”, care a constituit şi constituie un for de cultură şi demnitate naţională.
Lumina pe care o emană publicaţia s-a născut din acei tăciuni acoperiţi de spuza vremilor, pe care maşinăria ideologică ostilă nu a putut să-i stingă, răzbind spre a reaprinde rugurile...
Mă gândesc la acei „tăciuni” şi la acea „spuză” ocrotitoare. De când s-au iscat? Prin câte au avut a trece? Decenii? Secole? Milenii? Cred că acest miraculos jăratic dăinuia latent în fiinţa noastră. Altfel cum ar fi putut să se perpetueze din generaţie în generaţie, din secol în secol, fără să se stingă, răbufnind la momentul necesar.
Dar pentru aceasta e nevoie să se găsească cineva să potrivească tăciunii spuziţi şi să le poarte atent de grijă...
Aici vroiam să ajung – la salahorii entuziaşti, care au ştiut să reaprindă lumina în condiţii precare şi tot în astfel de condiţii s-o ocrotească şi s-o sporească. Lumină izvorâtă din propria lumină. Din propria trudă. Din sentimentul măreţ pe care noi îl numim patriotism.
Aş putea cita mai multe nume. Dar e suficient să-l numesc pe mentorul acestei reviste Al. Bantoş, dăruit cu har, dar şi cu optimism, gata să înfrunte vânturi reci şi chiar vijelii ameninţătoare.
În încheiere, voi reveni la exemplul utilizat de jurnalistul american. Să ne imaginăm pentru o clipă că, în tristul „peisaj” al presei literare, istorice, lingvistice, culturale de la noi, prestigioasa noastră publicaţie naţională „Limba Română” nu ar mai există... Cum ne-am simţi? Am continua, oare, să fim indiferenţi? N-am simţi atunci înfiorătorul pericol că „focul din vatră”, perpetuat în noi de milenii, s-ar stinge, s-ar acoperi cu spuză? Şi dacă, ferească sfântul, se abate o furtună blestemată şi îl spulberă în cele patru zări pustiitoare?...