Intensitatea viziunii nu dăunează poemului dumneavoastră!
Pentru tiparSprijinită de Institutul Cultural Român, tradiţia proaspătă a Zilelor Literaturii Române la Chişinău (ediţia a doua), pe lângă prea puţinele iniţiative proprii ale scriitorilor români de a frecventa mediul literar basarabean, i-a adus în acest an dincoace de Prut pe Cristian Teodorescu, pe Ion Vianu, pe Radu Pavel Gheo, pe basarabeanul Emil Brumaru, pe Ion Mureşan, după ce anul trecut au venit aici cu multă deschidere Eugen Negrici, Varujan Vosganian, fiind foarte aşteptată, de asemenea, Gabriela Adameşteanu. Beneficiul unor astfel de evenimente este bineînţeles inestimabil, precum imperativă este şi necesitatea contactului dintre două spaţii româneşti implicate, ambele, la scări diferite şi condiţionate în mod diferit, în procese ce alterează straturile de temelie ale culturii naţionale.
Dincolo de perspectiva îndepărtată a întâlnirilor chişinăuiene cu scriitori din România, Zilele Literaturii au prilejuit un joc poetic de excepţie cu publicul, alimentând flexibilitatea receptării poeziei în limitele datelor concrete ale existenţei societale. Amintind despre motanul şi îngerii săi, despre mărarul înrourat de la Dolhasca, de mizerie, spital şi nucul tuberculos al gazdei sale de odinioară, poetul Emil Brumaru a plasat discuţia despre poezie într-o zonă aflată la garniţa dintre gratuit şi inexprimabil, între banal şi absurd sau între decenţă şi nepermis...
Iar când, prins în mrejele unei revelaţii savuroase, un public foarte atent, deşi puţin numeros, a susţinut lansarea la Chişinău a volumului de poezii al lui Ion Mureşan Cartea Alcool, mă întrebam, în stilul lui M. H. Simionescu din Bibliografie generală, dacă nu cumva pe reversul copertei stă aplicată şi vreo menţiune de garanţie a Ministerului Sănătăţii, pentru a atesta de data aceasta o realitate mai puţin periculoasă a efectelor pe care le produc băuturile alcoolice asupra fiinţei umane. Pentru că, din grija consumului de produse naturale, fără E-uri (Eminescu, Stănescu, Arghezi, Creangă, dar şi Cărtărescu sunt cu...), sau fără combinaţii alcoolice periculoase, obişnuinţa lecturii prospectelor de pe toate ambalajele a depăşit în viaţa noastră volumul lecturii de poezie (efortul intelectual al celor două tipuri de lectură rămâne o scuză), iar pentru a ajunge la literele frumoase tot un prospect tehnic trebuie să te trimită acolo. Mania de a ne conserva sănătoşi trupeşte ne mobilizează mai mult decât necesitatea simplă şi cât se poate de sănătoasă de a citi. Până una alta, se pare, vocea interioară a poetului le-a luat-o pe dinainte muzelor orfice (şi funcţionarilor medicali!), suflând prin vaporii unui vizionarism al şumenelii o prescripţie imaginară: Intensitatea viziunii nu dăunează poemului dumneavoastră!
Ion Mureşan a publicat, înainte de Cartea Alcool, doar două volume de poezii (Cartea de iarnă, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1981 şi Poemul care nu poate fi înţeles, Târgu Mureş, Editura Arhipelag, 1993), deşi, ca număr şi complexitate, poemele cu care apare în diverse antologii ale poeziei româneşti, bunăoară în cea alcătuită de Laurenţiu Ulici în unsprezece volume, dar şi Antologia poeţilor tineri (de George Alboiu), Antologia poeziei române de la origini până azi (de Dumitru Chioaru şi Ioan Radu Văcărescu), Poezia româna actuală (de Marin Mincu), Antologia poeziei generaţiei ’80 (de Alexandru Muşina), inclusiv numeroase traduceri, nu-i trădează deloc modicitatea pe care o punctează Manolescu în ultima mare istorie literară. De altfel, Ion Mureşan reprezintă o figură exponenţială a optzecismului liric românesc, care colorează vizibil peisajul, fie şi soft (M. Cărtărescu), al postmodernismului prin cultivarea valenţelor neoexpresioniste ale limbajului artistic, nelipsind nici din cele mai importante studii monografice, dedicate celui mai nou fenomen literar, semnate de Mircea Cărtărescu, Alexandru Muşina, Nicolae Leahu, Iulian Boldea ş.a. Această poziţie este cu atât mai remarcabilă, cu cât fundalul îl constituie ţesătura deasă a industriei de poezie care căptuşeşte mereu librăriile, dar care, paradoxal, întreţine foarte bine gheaţa dezinteresului.
Lansarea acestei cărţi a fost deci un eveniment special pentru literatura română ca fenomen general şi nu a trezit doar interesul cititorilor din spaţiul pruto-nistrean. Volumul conţine poezii despre halucinaţiile alcoolicilor pe care poetul, în căutarea inflexiunilor imaginaţiei, nu că le-ar transcrie minuţios, drept soluţie salvatoare pentru verbalizarea poetică a lumii, ci le atrage principial în text pentru a scoate la suprafaţă conexiunea invizibilă dintre real şi meta-real, dintre imaginar şi viziune a viziunii.
Dacă oniricii au scos din starea de visare tentaţia şi impulsul depăşirii unui sine condamnat la secătuirea viziunii şi la inautenticitatea unei lumi „normale” în starea de veghe, Ion Mureşan împinge simţitor comportamentul absurd, exerciţiul (dez)echilibristic involuntar şi imaginea din faţa unui ochi tulburat către un ochean concesiv, care strecoară o rază de adevăr, imperceptibil în condiţii „decente”. În acest caz nu viziunile în sine ale alcoolicilor sunt cele care participă decisiv la construcţia imaginarului poetic, la relevarea legilor şi sensului lui, ci spiritul unui eu lucid până la paradox care le ţinteşte, în locul celor luaţi de ameţeli. Este vorba inclusiv de un paradox etic, de o deontologie absurdă şi nostimă, care armonizează aspecte ireconciliabile: „Vai, săracii, vai, săracii alcoolici, / cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună! / Dar mai ales, mai ales dimineaţa când merg clătinându-se / pe lângă ziduri / şi uneori cad în genunchi şi-s ca nişte litere / scrise de un şcolar stângaci. // Numai Dumnezeu, în marea Lui bunătate, / apropie de ei o cârciumă” (Poemul alcoolicilor).
Felul în care Ion Mureşan îşi scrie poemele din Cartea Alcool imită principiul construcţiei păpuşilor ruseşti, demonstrând, în plus, o contradicţie, care capătă fluenţă în poezia sa, că lumile ce se încadrează perfect una în alta au dimensiuni fatalmente neîncadrabile, astfel, stratul cel mai apropiat al realului, cel mai familiar şi mai acceptabil devine insuportabil şi contradictoriu, iar cel absurd este unul de o armonie şi candoare mântuitoare, revelator şi inaccesibil în acelaşi timp: „Ea îl vedea stând cu capul în jos în lumină. / Cu capul în jos, pe jumătate digerat, / în lumina ca-ntr-un stomac nesătul. / Şi nici noi, Doamne, noi, bătrânii, noi, înţelepţii, nu am înţeles. / Nu am putut / Căci întotdeauna adevărul a fost opera unor oameni neîndemânatici” (Opera unor oameni neîndemânatici).
Şi ironia lui Ion Mureşan îşi schimbă sensul, este una cu tentă preponderent afirmativă, care conferă nişte drepturi obiectului-ţintă, nu-l combate sau neagă. E o ironie oximoronică: pozitivă şi chiar reverenţioasă. Alcoolicii sunt persiflaţi, delicat, şi angelizaţi laolaltă, respinşi şi reabilitaţi într-o lume la care visează doar neîntinaţii, ei sunt damnaţii societăţii şi aleşii îngerilor deopotrivă sub aparenţele degradării: „Au venit apoi îngerii. Umblau pe el ca furnicile pe muşuroi, / şi cu dinţii prinzându-l de păr l-au târât pe un drum pietruit şi prin iarbă / până în grădină. Acolo, la o masă de sticlă au mâncat, au băut şi au dormit. / Iar în ţara lui începuse să se vorbească o altă limbă”. Ironia din Cartea Alcool prinde chiar un fir al gravităţii şi al supra-forţei de colţurile unei existenţe ridicole şi fragile, care, prin analogie, ne cuprinde, de fapt, pe toţi, diferenţa dintre unii şi ceilalţi, ce nu se abat de la limita decenţei, e că aceştia din urmă rămân doar ridicoli şi fragili prin încrâncenarea de a respecta cuminţenia sterilă şi oarbă. Dezinvoltura ironică a eului care petrece pe rând imaginile unui alcoolic – cei doi identificându-se printr-o alternanţă armonioasă a raţionalului şi inexplicabilului şi printr-o facultate vizionară flexibilă, supraindividuală – măsoară tentaţia de a te ridica la înălţimea celui ce reprezintă puterea de a trăi realmente imaginaţia supremă a unei lumi ideale. O lume pe care inşii lucizi şi „înţelepţi” nu sunt capabili nici măcar să şi-o închipuie, deşi o râvnesc la modul teoretic.