Literatura este transpunerea în cuvinte a şuvoiului vieţii
Pentru tipar;)
;)
;)
Cu prilejul Zilelor Literaturii Române (ediţia a doua) desfăşurate la Chişinău în perioada 18-20 mai 2011, postul de radio „Europa Liberă” a organizat o masă rotundă la care au participat scriitorii Ion Vianu, autorul romanului Amor intellectualis (cartea anului 2010), Cristian Teodorescu, semnatarul prozei Medgidia, oraşul de apoi, care a luat Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru anul 2009, şi autorul cărţilor de proză Născut în URSS şi Ultimii eretici ai Imperiului, Vasile Ernu. Reproducem în continuare dialogul întreţinut de dl Vasile Botnaru cu invitaţii săi.
Vasile Botnaru: Domnule Vianu, cel mai recent roman pe care l-aţi semnat face din biografia Dumneavoastră literatură. Orice experienţă poate deveni literatură? Sau doar nişte oameni deosebiţi pot deveni obiectul acesteia? De aici pornind, ce este literatura pentru un om prins acum cu preţuri, cu tarife, cu facturi?
Ion Vianu: Orice viaţă face obiectul literaturii. Viaţa cea mai banală este totuşi o viaţă extraordinară. Nu există niciun subiect, niciun domeniu al vieţii, şi aş zice niciun domeniu al imaginaţiei, care să nu poată face obiectul literaturii. Literatura stă în scriitor, în capacitatea lui de a sculpta în realitate şi de a face din realitate ceva atrăgător, ceva prezentabil. Un poet francez, Jean Cocteau, a spus, vorbind în numele poeziei: „Sunt o minciună care spune adevărul”. Asta cred că e definiţia literaturii. Literatura este transpunerea în cuvinte a şuvoiului vieţii.
Vasile Botnaru: Dar la ce bun? Doar există atâtea forme de înmagazinare a vieţii: film, artă, teatru. La ce bun mai e nevoie şi de acest efort al scriitorilor?
Ion Vianu: Omul are nevoie de imaginaţie. Omul are nevoie să constate prin propriul efort intelectual că viaţa este şi altceva decât banalitate, chin şi platitudine. Că în viaţă, chiar şi în cea mai mizeră şi tristă, se ascunde o anumită frumuseţe, o anumită strălucire. Literatura înnobilează viaţa, o aduce la o tensiune mai mare.
Vasile Botnaru: Ar fi de presupus că Dumneavoastră, scriitorii, încercaţi să estetizaţi viaţa, atunci când o puneţi în pagină. Sau o lăsaţi aşa cum este în Medgidia, de exemplu, inestetică sau antiumană?
Cristian Teodorescu: Nu-mi dau seama, dacă e să fiu cinstit. Povestesc anumite întâmplări, inventez anumite lucruri despre o lume care, din nefericire, a dispărut, cu intenţia simplă de a restitui câte ceva din lumea aceea, faţă de care mă simt îndatorat, oferind-o cititorilor. E lumea bunicilor mei, e lumea clasei de mijloc din Medgidia, care a fost vânată, începând din anii ’50, cu străşnicie de regimul comunist. Astfel încât n-am simţit nevoia să înfrumuseţez ceva. Din punctul meu de vedere, povestea asta cu înfloritul de care te suspectează cititorul nu funcţionează. Eu doar am încercat să scriu cât mai simplu, cu mai mare economie de cuvinte. Din cauza asta, în loc să fac un roman obişnuit, am făcut un roman din o sută şi ceva de povestiri.
O mare parte din personaje sunt, evident, născute de imaginaţia mea, iar cele care au existat suferă, de asemenea, un anumit tratament fabulatoriu, ca să-l citez pe Mircea Nedelciuc, un prozator din generaţia mea, care a încetat din viaţă şi la care ţin foarte mult. Sunt preocupat mai puţin de faptul cât adevăr şi câtă întâmplare de viaţă există într-o carte de proză. Mă interesează ca ea să fie bună, să exprime ceva. Dacă lucrurile astea funcţionează – e bine. Dacă nu funcţionează, şi cartea nu izbuteşte să spună o poveste coerentă, să fie suficientă sieşi, atunci, oricât de adevărată sau oricât de lipită de realitate ar fi, ea nu-şi atinge scopul.
Vasile Botnaru: Domnule Vianu, şi Dumneavoastră, şi Vasile Ernu vorbiţi din perspectiva unui cult al trecutului – Amor veteris mundi. Ziua de astăzi, care, raportată la trecut, nu este deloc frumoasă, estetică, interesantă, are şanse să fie venerată de cineva? Tinerii care au astăzi 18 ani, ajungând la vârsta Dumneavoastră, s-ar putea să aibă aceeaşi atitudine pioasă faţă de tranziţia asta, care ne cam deranjează?
Ion Vianu: Eu cred că este în firea omului să-şi venereze părinţii, să idealizeze momentele copilăriei. Şi dovada cea mai bună este că cele mai frumoase memorii sunt cele care vorbesc despre tinereţe şi copilărie. Chiar şi condiţiile mizerabile ale unei copilării pot fi traverstite în ceva admirabil, în ceva minunat.
Vasile Botnaru: Dovadă stă Creangă, de exemplu, cu caprele râioase.
Ion Vianu: Da. Despre Creangă putem spune că a avut totuşi o existenţă frumoasă, la ţară, chiar dacă erau caprele râioase. Dar sunt scriitori, de pildă Jean Genet, marele romancier francez, care şi-au petrecut copilăria în orfelinate şi în case de corecţie, preamărind, cu toate acestea, momentele copilăriei.
Vasile Botnaru: Dar cât de valabil poate fi ceea ce invocaţi din prima copilărie, cum spuneţi Dumneavoastră? Cât de exact este acest instrument? Sau nu contează?
Ion Vianu: Ba da, cred că e important. Sunt oameni care au avut noroc, cum am fost eu. Am crescut într-un mediu privilegiat. Dar, chiar şi în cazul unor circumstanţe vitrege, dacă omul a dat dovadă de o anumită rezistenţă interioară, ceea ce se cheamă rezidienţă, el ajunge să-şi valorifice copilăria.
Vasile Botnaru: Domnule Vasile Ernu, Dumneavoastră aţi fost acuzat, în special după Născut în USSR, că idolatrizaţi un trecut care a fost o maşină de mutilat.
Vasile Ernu: Memoria nu este legată de un regim politic. Tot ce ne amintim este legat de timp. Memoria e un spaţiu al timpului. Suntem nostalgici după acele vremuri, după copilărie, adolescenţă, nu după regimuri, sisteme politice ş.a.m.d. Mi-am propus să surprind aceste mici crâmpeie, un fel de enciclopedie a spaţiului cotidian. Mă interesa care sunt elementele-cheie, pe care mi le amintesc când mă trezesc dimineaţa, sau când stau la o cafea şi meditez la anii ’70-’80. Bine, nici n-am avut de suferit în mod direct – părinţii au avut suficientă grijă –, or, chiar şi în cele mai dure sisteme, există un anumit tip de protecţie faţă de copii, adolescenţi. Şi există şi un anumit tip de memorie, care înregistrează doar momentele frumoase – prima dragoste, primii prieteni, prima clasă ş.a.m.d. Pentru mine lucrurile astea contau enorm de mult. Am încercat cumva să scap de obsesia de a condamna trecutul, de a merge numai pe elementele negative, fiindcă tendinţa dominantă în România este aceasta. Astăzi, de exemplu, mă interesează mai mult să înţeleg trecutul, decât să-l iubesc sau să-l urăsc. Mi se pare că înţelegerea este elementul central al raportării faţă de trecut.
Cristian Teodorescu: După părerea mea, literatura nu ajută la nimic. Numai că are o şansă anume faptul că nu face rău. Literatura e un fel de a spune ceva unii altora, de a ne povesti vieţile, ficţiunile, obsesiile, de a le pune la mijloc între mine, autorul, şi dumneata, cititorul. Ceea ce obţine cititorul de pe urma scrisului meu, dar nu numai al meu, este că, ajutat sau provocat de ceea ce scriu, sau ceea ce scrie domnul Vianu sau Vasile, ajunge să se confrunte cu sine însuşi. Fiindcă, dacă vă uitaţi, spun asta în calitate de cititor, ceea ce cauţi în cele din urmă într-o carte este să te regăseşti pe tine însuţi. Să găseşti răspunsuri la lucruri care te frământă. Uneori nu găseşti răspunsurile căutate, dar găseşti alte răspunsuri. Găseşti tot felul de situaţii, care te pot contraria şi care te pot face să te întrebi câte ceva despre propria viaţă. Din acest punct de vedere, putem recunoaşte, eu cel puţin aş recunoaşte, că există un oarece folos al literaturii, în afară de faptul că e o petrecere plăcută a timpului. Această zăbovire asupra literaturii, asupra cuvântului scris, mi se pare unul dintre puţinele, tot mai puţinele lucruri cu ajutorul cărora oamenii îşi pot păstra intimitatea intactă, găsind un răspuns pentru lumea asta tot mai agitată, tot mai nebună, care ne presează din toate direcţiile de foarte multe ori. E mijlocul prin care ne păstrăm putinţa de a visa. Şi fiindcă tot suntem lângă domnul Vianu, care are cunoştinţe de psihiatrie, e mijlocul cu ajutorul căruia eu, scriitorul, scap de obsesiile şi de frustrările mele, iar cititorul, dacă se aşază pe un pat convenabil şi citeşte, poate găsi o cale de a scăpa de propriile sale frustrări. În rest, literatura este o chestie nefolositoare, dar extraordinar de utilă.
Vasile Botnaru: Daţi-mi voie să vă „gâdil orgoliul” sau, dimpotrivă, cu o întrebare provocatoare: câtă literatură sau câţi scriitori pe kilometru pătrat trebuie să aibă o naţiune, ca să se considere civilizată, în pas cu lumea?
Ion Vianu: O, nu foarte mulţi, nu neapărat foarte mulţi. Dar eu cred că totuşi literatura trebuie să exercite o influenţă în viaţa unei societăţi. Tocmai pentru că aţi spus că lumea se interesează şi de motociclism, şi de sport, şi de loterie, trebuie să existe şi literatură. Fiindcă literatura este bună totuşi pentru cap.
Vasile Botnaru: Asta o spuneţi ca un doctor.
Ion Vianu: Da, ca un doctor. Nimic nu este mai activ ca delectare decât lectura. Şi lucrul ăsta nu trebuie uitat, ba, mai mult, trebuie făcut ceva pentru a încuraja oamenii să citească. Chiar de vor citi pe medii electronice, cum se va întâmpla, fără îndoială, ei trebuie să continue să citească.
Vasile Botnaru: Domnule Teodorescu, Dumneavoastră cum răspundeţi la întrebarea referitoare la exponenţii unei naţiuni, câţi scriitori credeţi că trebuie să aibă o naţiune?
Cristian Teodorescu: Exact atâţia, câţi au talent. Neplăcerea cititorului e să se întâlnească cu cărţi proaste. Un scriitor care te face să pierzi vremea e o pacoste pentru literatură. Fiindcă scade încrederea în ceea ce poate să fie literatura pentru cititor. Din acest punct de vedere, cred că editorii au o misiune mult mai delicată şi mult mai importantă decât ne închipuim noi. Pentru că unul dintre rosturile lor e tocmai ăsta – să împiedice apariţia cărţilor proaste pe piaţă, aşa încât cititorii să nu-şi piardă încrederea în literatură. Mă refer mai ales la cei care încep să citească, închipuindu-şi că literatura e o chestie neapărat plicticoasă sau făcută pompos şi fără nicio legătură cu ceea ce ştiu ei că e viaţa. Din perspectiva asta, cred că unul dintre mijloacele graţie cărora tinerii cititori s-ar putea apropia în mai mare măsură de cuvântul scris pe hârtie sau, mă rog, probabil că în scurtă vreme se va întâmpla ceea ce spune domnul Vianu, că vom trece mai toţi la mediul electronic, e tocmai faptul ăsta elementar de a povesti, de a spune o experienţă, aşa cum te pricepi mai bine. În clipa în care cititorul simte că i te adresezi, spunându-i onest o întâmplare, o poveste, cu care se poate identifica, sau care îi poate stârni curiozitatea, aşa cum se întâmplă în O mie şi una de nopţi, câtă vreme literatura va face acest lucru, probabil că ea va continua să stârnească curiozitatea, şi îi va ajuta pe oameni să nu se tâmpească.
Vasile Botnaru: Mai devreme aţi provocat cititorul din mine, spunând că trebuie să am eu, cititorul, discernământ. Atunci ajutaţi-mă, spuneţi-mi cum să deosebesc eu literatura bună de literatura proastă?
Cristian Teodorescu: Până la urmă, cărţile supravieţuiesc nu numai graţie criticilor care le repun în discuţie de la o generaţie la alta. Ele supravieţuiesc datorită faptului că există cititori care le transmit de la o generaţie la alta. Adică, părinţii le transmit copiilor ş.a.m.d. Vreau să vă spun o povestioară, care s-a întâmplat în familia mea, când copiii mei aveau vreo 13-14 ani. Mai că nu umblam pe mâini prin casă ca să-i rog să citească. Şi la un moment dat au început să citească ei singuri-singurei şi vin să mă mai întrebe: cu asta să pierd timpul? Pot s-o citesc, ce zici? Dacă mi se pare că e o carte de citit, le spun da. Dacă mi se pare că e o carte din asta amânabilă, că am şi din astea acasă, le spun s-o mai lase niţel.
Vasile Botnaru: Deci soluţia este să avem un mentor?
Cristian Teodorescu: Şi da, şi nu. Până la urmă, dacă există cărţi în casă, biblioteca însăşi poate deveni un fel de mentor al nostru. Sunt cărţi care la data apariţiei lor nu s-au bucurat de succes. Şi au fost considerate proaste de autorităţile literare ale vremii. Şi graţie faptului că a existat cititorul, care a ignorat recomandările cititorilor de specialitate, care sunt criticii, cărţi de felul ăsta şi-au găsit, în cele din urmă, destinul meritat. Eu cred în continuare că relaţia asta de la om la om, ca să zic aşa, în materie de literatură, e cea mai importantă. Instituţionalizarea excesivă nu ajută prea tare literaturii. Pentru că, după cum bine ştiţi, canonul are şi el unele greşeli, omisiuni. Astfel încât, până la urmă, ceea ce trebuie să decidă în destinul de lungă durată al unei cărţi sunt raporturile cărţii cu cititorii.
Vasile Botnaru: Dar totuşi dacă scrie pe coperta cărţii lui Cristian Teodorescu că este cartea anului 2009, sau pe cea a domnului Vianu – Amor intellectualis – că este cartea anului 2010, sigur că eu o cumpăr în primul rând. E, aşadar, un canon care mă ajută.
Domnule Vianu, care este recomandarea Dumneavoastră pentru mine, cititorul? Cum să-mi cultiv eu gustul pentru literatura bună şi s-o deosebesc de cea proastă?
Ion Vianu: Nu cred că există un criteriu. Ce l-aş putea sfătui pe cititorul naiv, să zicem, este: citeşte cărţile care te ţin. Lasă de o parte cărţile care te plictisesc. Şi citeşte pe acelea pe care nu le mai poţi lăsa din mână. Atâta tot. În rest, sunt mode, sunt epidemii, sunt transmiteri de la unul la altul, de la prieteni, sunt influenţe culturale care nu pot fi ignorate. Dar ceea ce este decisiv, în ultimă instanţă, este ca o carte să-ţi placă, pur şi simplu.
Vasile Botnaru: Domnule Ernu, Dumneavoastră aveţi o listă formatoare?
Vasile Ernu: Am o experienţă care pentru mine este fundamentală şi aş recomanda-o oricărui copil, indiferent că s-a născut la ţară, într-un sat din Moldova. Am trăit când eram mic într-un sat. Aveam acces la o bibliotecă şcolară. Acum ştiu că acolo erau şi foarte multe cărţi proaste, fiindcă era perioada comunistă. Însă eu am fost foarte pasionat de lectură începând de mic. Citind cărţi, am citit şi cărţi proaste, evident. Însă ele m-au îndrumat, una de la alta, spre alte lecturi, mai bune. Pe la 10 ani...
Vasile Botnaru: Nu v-au produs indigestii?
Vasile Ernu: Atunci nu-mi dădeam seama cine îmi produce şi cine nu. Însă pe la 10 ani, după ce am citit destul de mult, fiindcă citeam foarte mult în perioada aia, am început să-mi fac preferinţe, să mi-i notez – aceia îmi plac... Şi mi-am dat seama după 10 ani, când m-am confruntat deja cu oameni culţi, pe care i-am întâlnit în oraşe. Lista pe care o făcusem m-a dus exact unde trebuia să ajung. Am ajuns la marii scriitori, la marea literatură. Din punctul meu de vedere, e suficient să intri într-o bibliotecă care te va face să citeşti cărţi, care te va aduce spre marea literatură. Este indiscutabil lucrul ăsta. Ăsta e un drum, din punctul meu de vedere, verificat.
Cristian Teodorescu: Vreau să vă spun un lucru, à propos de talentul scriitoricesc. Eu cred că şi cititorii trebuie să aibă talent. Cu cât gradul de talent pe care îl are cititorul e mai mare, cu atât parcursul lui prin bibliotecă e mai simplu. Un cititor care are nas, să zic aşa, şi care crede în nasul său, funcţionează la fel de bine ca un critic literar, pe măsură ce evoluează, evident. Că n-o să-i ceri unui copil de 7-8 ani să fie versat în literatură. Numai că, slavă Domnului, în literatura pentru copii e foarte greu să dai greş, fiindcă există marile cărţi, alea care se transmit din generaţie în generaţie. Adică primii paşi în literatură ai unui cititor-copil sunt paşi siguri, care îl ajută să simtă valoarea şi să se îndrepte ulterior către cărţi tot mai bune. Acest lucru e foarte important. Şi gândiţi-vă că acest prim parcurs prin cărţi şi printre cărţi e asigurat de cei din familie – de bunici, de mamă, de tată. Din aceste considerente, eu cred şi tot spun că trebuie să ne bizuim pe bunul simţ şi pe talentul cititorului.
Vasile Botnaru: Dar un pic de educaţie, domnule Teodorescu?
Cristian Teodorescu: Ca să ştie să citească şi tot trebuie să treacă prin şcoală. Ce Dumnezeu?
Vasile Botnaru: Totuşi, cât de priceput trebuie să fie în ale scrisului un consumator de literatură? Trebuie să cunoască, să zicem, „şmecheriile” Dumneavoastră scriitoriceşti, cum se construieşte un roman? Sau el trebuie să fie tabula rasa?
Cristian Teodorescu: Din punctul meu de vedere, să ştiţi că nu e foarte important.
Vasile Botnaru: Pentru că la şcoală totuşi se predă literatura, se face analiză de text...
Cristian Teodorescu: Da, e adevărat. Dar, din păcate, în foarte multe şcoli, nu vreau să spun acum că în toate, literatura e o chestie plictisitoare, profesorul sfătuindu-te să înveţi papagaliceşte tot soiul de prostii spuse de ăştia care fac manuale auxiliare de literatură. Şi Dumnezeu să mă ierte acuma, nu George Călinescu a făcut analize şi sinteze din astea pentru elevii de liceu, ci toţi pseudorefuzaţii istoriei literare, care şi-au găsit refugiu scriind pentru copii şi zăpăcindu-le capul.
Vasile Botnaru: Domnule Vianu, cum credeţi, trebuie să aibă consumatorul pregătire minimă, sau e suficientă cultura generală, ca să guste cartea Dumneavoastră, bunăoară?
Ion Vianu: Cultura generală nu este minimum, este deja rezultatul.
Vasile Botnaru: ...este maximum?
Ion Vianu: Este deja rezultatul unei lungi evoluţii. Este, cum spunea cineva, ceea ce ţi-a rămas după ce ai uitat totul. Adică un strat destul de gros. Dar în cartea mea am încercat să vorbesc simplu despre lucruri complicate. Nu ştiu cât am reuşit, am găsit totuşi câţiva cititori şi asta pentru moment îmi face plăcere. Vezi, viitorul cărţii este absolut imprevizibil.
Vasile Botnaru: Trebuie să recunosc că mi-aş dori să mă alăturaţi acelor câţiva cititori. Din ce am apucat să citesc până la această oră m-aţi atins suficient de mult. Domnule Ernu, Dumneavoastră v-aţi dori un consumator de cărţi mai pregătit? Să ştie şi el arta semioticii, naratologie?
Vasile Ernu: Nu, eu sunt mai narodnicist de felul meu, mă interesează accesul către un public larg. Şi, în general, mă interesează oamenii care ştiu să citească, le place să citească, le place din când în când să reflecteze. Când citeşti o carte, dintr-odată începi să devii puţin mai deştept, începi să scapi de micile frământări ale vieţii, care deodată te scot din acest neant.
Ion Vianu: Da, dar eu vreau să adaug că publicul larg este deseori şi un public foarte profund şi foarte interesant.
Cristian Teodorescu: Corect. Ceea ce numim noi public larg e publicul necunoscut, de fapt. Fiindcă el e alcătuit dintr-o mulţime de „publicuri”, pe straturi de lectură. Sunt unii care într-adevăr îţi pot da lecţii cum se construieşte un roman, oameni care au o temeinică lectură şi cultură a romanului. La fel cum sunt oameni care, fără să aibă habar sau fără să-şi pună, cum să zic eu, mintea la încercare pentru a vedea cusăturile unei cărţi, au „flerul” ăsta cu ajutorul căruia deosebesc o carte bună de o carte proastă. Şi ştiu să se orienteze prin noianul de cărţi pe care îl au la dispoziţie atunci când intră într-o librărie sau bibliotecă.
Vasile Botnaru: Dacă mi se îngăduie să vă mai spun ceva din partea cititorilor. Volens-nolens, Dumneavoastră vă deschideţi sufletul într-un mod în care s-ar putea crea senzaţia că am fost împreună la o bere, la o vânătoare, la un pescuit. V-ar plăcea să fiţi trataţi în felul acesta, domnule Vianu? Sunteţi conştient de faptul că eu s-ar putea să am acces la „nervii” Dumneavoastră? Sau sunteţi suficient de protejat?
Ion Vianu: Nu, acesta e un beneficiu secundar al literaturii, că poţi întâlni cititori prietenoşi, de care să te apropii, în care să descoperi tu, scriitorul, anumite lucruri pe care poate nu le-ai gândit când le-ai scris. Despre tine.
Vasile Botnaru: Domnule Teodorescu, Dumneavoastră v-ar plăcea, de exemplu, ca eu să am senzaţia că vă cunosc atât de mult, de parcă am fi ieşit la o bere?
Cristian Teodorescu: Chiar şi la un pescuit. Vreau să vă spun un lucru – de vreo 10-15 ani încoace am hotărât să nu mai scriu, decât cărţile pe care mi-ar plăcea să le citesc. Din cauza asta am băgat în seamă că lucrurile s-au simplificat mult pentru lumea mea lăuntrică scriitoricească. Iar faptul că cititorul se simte apropiat de mine, atunci când citeşte ceea ce scriu, mi se pare excelent. În definitiv, eu ce urmăresc? Ca ceea ce spun eu să fie crezut şi să fie o poveste care să adune lumea în jurul meu. În cele din urmă, nu există mare diferenţă între povestitorii oralităţii îndepărtate, în jurul cărora se aduna lumea ascultând: „Cântă zeiţă, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul” ş.a.m.d., şi ceea ce scriem noi astăzi. Nu e mare diferenţă nici între cele două tehnici de apropiere a oamenilor. Iar în clipa în care omul se apropie de tine, fireşte că e curios să vadă şi cum arată, cum este cel care le povesteşte. Curiozitatea asta devine iritantă atunci când omul vrea să scormonească prin pat, atunci când omul vrea să scormonească în chestii din astea ale intimităţii, care, după părerea mea, nu ajută cu nimic la citirea unei cărţi. Adică dacă cineva ştie despre mine că fumez mai multe pachete de ţigări pe zi, nu cred că asta îl ajută să înţeleagă mai bine ce scriu eu.
Vasile Botnaru: Domnule Ernu, cum vă simţiţi când sunteţi despuiat în faţa cititorilor?
Vasile Ernu: Eu trăiesc din relaţii şi recunosc chestia asta. Şi atunci contactez cu foarte multă lume. Reacţiile sunt foarte, foarte diferite, asta înseamnă că fiecare are o experienţă diferită în modul de a se apropia. Recunosc că în genul meu de scriitură nu construiesc poveşti. Eroii mei principali sunt ideile oamenilor cu care comunic. Pe mine mă interesează foarte mult să găsesc anumite grile de interpretare, care te lasă cu un anumit semn de întrebare. Mie îmi plac enorm de mult întrebările.
Vasile Botnaru: Deci, cu atât mai mult e valabilă întrebarea: este adecvată percepţia mea, a cititorului?
Vasile Ernu: Eu cred că fiecare decide în felul lui. E foarte greu să spun că reacţia pe care o trezesc, simpatia sau antipatia, este cea corectă. Nu-mi dau seama.
Vasile Botnaru: Mai cu seamă antipatia, nu-i aşa?
Vasile Ernu: Nu ştiu. Dar pe mine mă interesează să creez un anumit tip de reflecţie, un anumit tip de reacţie. Dacă cititorul meu reacţionează altfel, înseamnă că ceva s-a întâmplat acolo. Şi asta pentru mine contează enorm de mult.
Cristian Teodorescu: Încă o chestie, à propos de ceea ce-şi închipuie lumea că e scriitorul atunci când citeşte o carte. De foarte multe ori autorul însuşi se poate înşela asupra propriei sale personalităţi. Îşi poate face o imagine falsă despre sine însuşi, atunci când vorbeşte chiar foarte onest într-o operă de memorialistică. Fiindcă sunt mecanisme din astea, cu ajutorul cărora încercăm să ne suportăm pe noi înşine. Atunci când cineva îşi închipuie că a ajuns în intimitatea autorului, e posibil să se înşele, din cauza faptului că se întâmplă destul de des ca autorul însuşi să se înşele asupra identităţii şi intimităţii sale.
Vasile Botnaru: Atunci sunteţi clientul domnului Vianu la psihiatrie.
Vasile Ernu: Ceea ce pot spune este că eu sunt propriul meu client. Pentru că atunci când încep să scriu o carte, sau chiar un text mai scurt, am impresia că nu ştiu exact ce vreau să exprim, că nu ştiu exact anumite lucruri pe care le-am trăit, descoperindu-le pe măsură ce scriu. Şi nu sunt mulţumit şi nu ajung la sfârşit decât în momentul în care m-am apropiat la maximum de o realitate, care îmi rămăsese mie însumi ascunsă. Deci aş putea să asemăn foarte mult procesul de scriere cu o psihanaliză.
Vasile Botnaru: Dacă tot aţi manifestat foarte multă încredere faţă de cititorii avizaţi, daţi-mi voie, în numele lor, să spun că noi, cititorii, suntem capabili să deducem şi să definim o personalitate anume, un stil al scriitorului, un mesaj. Aşa cum ştim să-l deosebim, de exemplu, pe Picasso de Dali, tot aşa cred că ne-am descurca atunci când ne-ar cere cineva să spunem, foarte concis, ce am văzut în Medgidia sau în Amor intellectualis. Am putea spune unde este stâlpul personalităţii autorului, fără a-l confunda cu altele. În sensul acesta, vă rog să aveţi într-adevăr încredere în noi, cititorii. Şi mai ales în faptul că operele bune o să le transmitem copiilor noştri.
Fotografii de Vasile Botnaru