Poeţi din Basarabia de Adrian Dinu Rachieru
Pentru tipar;)
Impunătorul volum Poeţi din Basarabia, semnat de criticul literar timişorean Adrian Dinu Rachieru, a constituit un eveniment dintre cele mai importante ale anului editorial 2010. Apărută sub egida Editurii Academiei Române şi a Editurii chişinăuiene Ştiinţa, antologia ar fi trebuit să suscite o atenţie pe potrivă din partea presei literare şi a iubitorilor de poezie. Spre regret însă, lansarea lui în cadrul Salonului Internaţional de Carte de la Chişinău (31 august – 4 septembrie) a fost eclipsată de alte evenimente literare mai puţin importante. Atât autorul, editorii, cât şi poeţii incluşi în carte, se aşteptau la o serioasă, pertinentă dezbatere pe marginea substanţei acesteia, dar mai ales a criteriilor axiologic, estetic, lingvistic... Ei bine, în cadrul lansării am ascultat opiniile a doar doi critici literari, care, din lipsă de timp, nu s-au pronunţat în detaliu despre valoarea literară a proaspetei ediţii. A meritat însă o analiză substanţială, mai ales că include lucrări semnate de aproape toţi poeţii spaţiului literar basarabean.
Compartimentat în şapte capitole, care pot fi considerate şi perioade de creaţie (Oamenii începutului de veac (Odiseea limbii române); În Arcadia interbelică; Altă tranziţie. Poeţi vs dinozauri proletcultişti. „Erotismul politic”; Momentul resurecţiei. Valul şaizecist; Promoţia „Ochiului al treilea”. Schimbarea la faţă a poeziei: realismul canonic şi sincronizarea „rizomică”; Reformarea paradigmei; Cei care vin...), lucrarea constituie o provocare pentru toţi acei care vor să cunoască poezia română din Basarabia, poezie care a fost întotdeauna parte integrantă a literaturii române. Ediţia în cauză „radiografiază, după cum atenţionează şi autorul în prefaţă, un veac de poezie românească, prigonită, vai, de seismele Istoriei”. Totodată, constituie şi o replică la antologia de poezie basarabeană, cuprinsă în colecţia de volume cu titlul comun Literatura din Basarabia în secolul XX, apărută în 2004.
Criticul timişorean şi-a conceput cartea ţinând seama de mai multe criterii, şi în primul rând, cel estetic, încercând să edifice lectorul din întreg arealul literar românesc, unul cu un anumit orizont de aşteptare, asupra circuitului viu al poeziei basarabene. Autorul, „urmărind avatarurile poeziei româneşti dintre Prut şi Nistru printr-o dublă contextualitate estetică şi sociologică”, pune faţă în faţă poezia basarabeană cu cea din alte regiuni ale spaţiului românesc, trece uşor de la o perioadă la alta şi schiţează pentru fiecare autor mici sinteze (profiluri critice), în care dezvăluie specificul, formula, stilul, evidenţiind totodată principalele tendinţe de evoluare şi urmărind procesul de receptare. Investigaţiile cercetătorului favorizează, pe de o parte, pătrunderea mai lesne a specificului fiecărui autor, al epocii în care a scris, iar, pe de alta, elucidează raportul acestor scriitori cu opera predecesorilor, poziţionarea lor în timp. Fireşte, receptarea acestor poezii presupune un dialog cu epoca, cu contextul sociocultural, cu fenomenul literar în ansamblu.
Dinamica evoluţiei poeziei basarabene din volumul semnat de Adrian Dinu Rachieru este urmărită ţinând seama de dialectica ei interioară, de evoluţia stilurilor şi a formelor, a discursului etic, a ideologiei literare. Făcând trimitere la teoria lui Tzvetan Todorov, care susţine în Dicţionarul enciclopedic al ştiinţelor limbajului că „istoria literară trebuie să studieze discursul literar şi nu operele”, autorul nu face „naveta” între „evenimentele social-politice” şi „dinamica culturală” a creatorilor, ci încearcă să surprindă „dialectica internă a limbajelor”, modelată în „convenţii specifice de gen, de stil, de tipuri discursive”, conturând astfel o periodizare ce rezultă anume din legile ei interne.
În Argument, Cum citim literatura basarabeană?, Adrian Dinu Rachieru scrie: „Fenomenul miraculos al regenerării românismului în Basarabia, izbucnit pentru a stinge ceea ce s-a numit, îndreptăţit, o «ruptură ontologică» (vorba lui Theodor Codreanu), obligă la un efort integrator, ambivalent, recuperând o literatură care păstrează, prin memoria etnică, rădăcinile arheale româneşti dar care, sub «teroarea Istoriei», e bântuită de o «conştiinţă sfâşiată», căutându-şi specificitatea”. Autorul este conştient de „pericolul rusificării” care a atârnat deasupra noastră ca o sabie a lui Damocles, de „criza dedublării”, de „sentimentul de marginalitate şi înstrăinare”, Basarabia fiind „o ţară în exil”. Dar, zice criticul literar: „dacă suntem de acord că o geografie literară românească nu poate ignora spaţiul basarabean (cunoscând o schizoidie benignă care, în timp, a alimentat un modus vivendi), sarcina urgentă ar fi, după noi, dovedind realism politic, edificarea unui spaţiu cultural comun”.
Sub semnul contextualizării politice a literaturii din Basarabia, aceasta a căpătat, în viziunea lui Adrian Dinu Rachieru, certe inflexiuni identitare. Ocupaţia sovietică a condus la „prăbuşirea conştiinţei naţionale” sub flamura „rusismului”, impactul ideologic având consecinţe catastrofale. Pe de altă parte, procesul de rusificare şi încercarea de instrăinare a românilor de memoria lor istorică au generat un spirit de revoltă ca premisă a trezirii conştiinţei naţionale, antrenând valorificarea imperativă a specificului naţional.
Criticul este conştient că revenirea la matricea stilistică firească „prin protejarea identităţii şi restabilirea întregului” a încurajat într-un fel şi „neopaşoptismul cultural”. Totodată, literatura basarabeană rămâne deocamdată necunoscută, deşi în această provincie s-a scris şi se scrie o poezie românească de calitate, asupra căreia, zice Adrian Dinu Rachieriu, „merită să zăbovim”. În acest context criticul susţine că „năzuinţa edificării unui spaţiu spiritual comun cere, imperativ, un dur examen de integrare”. Fireşte, este nevoie de o reevaluare a literaturii scrise în comunism, de „un proces igienic”, obligatoriu pentru „metabolismul cultural”. Totodată, e nevoie şi de o respectare a corectitudinii estetice, a unei scări valorice. Nu putem lăsa în umbră generaţiile ’60 şi ’70 care au reabilitat poeticul, „au adus în scenă o serie literară «abstrasă» bruiajului ideologic, tatonând esteticul”. Totuşi, conchide Adrian Dinu Rachieru, abia optzeciştii au impus „manierismul ludic”. Dar aceasta a fost posibil după „iluminările profetice” (A. Ţurcanu), după „zeificarea trăirii” (M. Cimpoi), după „caracterul imnic, programat mesianic al acestei lirici”, care au oferit generaţiei ochiului al treilea „o predispoziţie oraculară, ochiul fiind „organul tăinuit al sufletului”, după cum susţine M. Cimpoi în O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia.
Referindu-se la activitatea literară din deceniul şapte, dar mai ales din deceniul opt, când are loc „deplasarea accentului de pe axa paradigmatică pe axa sintagmatică”, criticul opinează că opera acestui detaşament respiră „aerul postmodernităţii”, amintind însă de „atmosfera devitalizantă”, de „fragmentarism”, de „incertitudini”. Aici, zice criticul, nu mai avem de-a face cu o „sincronizare rizomică”, vocile basarabene fiind în consens cu literatura română de valoare. Prin urmare, optzeciştii „au impus canonic autohtonizarea postmodernismului”, radicalizând, estetic, conştiinţa literară. Totuşi Adrian Dinu Rachieru consideră că postmodernismul nu asigură o superioritate valorică. Înclinăm să fim de acord cu criticul timişorean, mai ales gândindu-ne că Domnia Sa a luat, ca nimeni altul, „fişa de temperatură” a procesului literar din acest spaţiu cultural. S-a apropiat cu implicare de creaţia fiecărui scriitor, încercând să-i „detecteze” specificul, nota de originalitate, de prospeţime. Configurând aspecte ale contextului în care s-a făcut la noi literatura – „seceta proletcultistă”, apoi „realismul canonic”, „capacitatea imitativă”, „mesianismul”, „postmodernismul”, criticul lasă la o parte „decretele generaţionaliste”, ţinând, totodată, seama de concluzia lui Alex. Ştefănescu: „Poezia basarabeană emoţionează, deci există”. De fapt, nimeni nu este scutit de „examenul revizuirii”. „Frenezia revizuirilor, firească pentru generaţiile care vin, echipate cu un alt cod de lectură pe suportul relaxării ideologice, trebuie să împace, credem, redeşteptarea sentimentului naţional cu mentalitatea europeană, dincolo de false discordii şi păguboase exclusivisme. Şi, desigur, într-un pluralism civilizat al opiniilor”, concluzionează Adrian Dinu Rachieriu. Cât priveşte şansa de supravieţuire a ceea ce se scrie astăzi în Basarabia, criticul este convins că o va evalua timpul. Dar puţini, se pare, vor fi cei care vor beneficia de „vizibilitate în peisajul literar românesc, având la îndemână „paşaportul” estetic şi instalându-se în impozantele Istorii literare”. Deocamdată, antologia lui Adrian Dinu Rachieru reprezintă desenul unei „constelaţii de valori”, mai ales că poezia basarabeană, oferind un peisaj bogat şi variat, constituie, după cum afirmă Dan Mănucă, „unul din punctele forte” ale literaturii basarabene. Autorul încearcă să rămână fidel „corectitudinii estetice”, susţinând că poezia basarabeană, cu toate avantajele şi golurile ei, trebuie recuperată, dincolo de orice fel de complexe. Literatura din Basarabia e literatură română, chiar dacă deocamdată cărţile multor scriitori din spaţiul prutonistrean nu sunt cunoscute de cititorul din Ţară. Tocmai acest lucru realizează prin antologia sa Adrian Dinu Rachieru: „Nu o smulgere dintr-un topos, nu o existenţă separată, ci o generoasă acreditare. Percepuţi ca scriitori români, autorii găzduiţi aici trebuie cunoscuţi. Şi omologaţi...”. Aceste premise fundamentează travaliul criticului timişorean, care radiografiază „un veac de poezie românească”. Este o iniţiativă care provoacă, în primul rând, bucurie. O bucurie a spiritului.
Adrian Dinu Rachieru îşi deschide antologia cu un moto de Grigore Vieru: „Ca pe ochii morţilor / Fuseseră pentru noi închise / Ferestrele care dădeau / Către Patrie”. Prin cartea de faţă Adrian Dinu Rachieru deschide Ferestrele poeziei basarabene pentru cititorii din întreaga Patrie...