Atelierul din strada Patris (fragment de roman)
Pentru tipar;)
Moto: Omul este stăpânul contrariilor,
ele există datorită lui şi, prin urmare, el este mai nobil decât ele. Mai nobil decât moartea,
prea nobil pentru ea – şi asta constituie
libertatea minţii lui. Mai nobil decât viaţa, prea nobil pentru ea – asta este evlavia din inima lui.
Tomas Mann
ele există datorită lui şi, prin urmare, el este mai nobil decât ele. Mai nobil decât moartea,
prea nobil pentru ea – şi asta constituie
libertatea minţii lui. Mai nobil decât viaţa, prea nobil pentru ea – asta este evlavia din inima lui.
Tomas Mann
Mă pregătesc de nunta lui Radu şi a Adelei. Basarabia se înrudeşte cu Albania. O normalitate pentru acest secol. Gând: cum o fi fost amenajată casa, blocul unde Adela a învăţat limba română de la aromâni, vecinii de palier?! Ascult: Balada lui Ciprian Porumbescu. Mărturisesc Patriarhului că, fiind liber gândul, adesea o ia prin hăţişuri. „Trebuie pus în frâu”, mă îndeamnă cu blândeţe. Am citit, auzi, inima este legea milei. Interpretez, meditez despre inimă care este legea milei? Ascult ce vorbesc oamenii despre Andrei. Pun mâna în foc că ei vorbesc despre un alt om, pe care nu l-am cunoscut niciodată. Suport, duc tot ce adun de la ei... mă mânii uneori, amărâtă, am sentimentul că Adevărul se spală cu detergent. S-a apărat din răsputeri şi nu a lăsat nimic din drama lui de interior să răzbată. A pictat ce l-a uimit, căutaţi în pânzele lui, cine poate citi pictura, găseşte câteva elemente care l-au uimit. Din starea asta, pe care nu vreau să o pierd, încep să scriu. Credeam că dacă păstrez obiecte care i-au aparţinut: pensule, tuburi de vopsea, cămăşi, blugi, beretul Rembrandt, ochelarii, vreo patru perechi, voi ţine trează amintirea atunci când viaţa se va alcătui din amintiri. Eroare. Iată-mă hoinărind pe la hotarul numit uitare. Cele patru perechi de ochelari prăfuite... nu-mi declanşează stări. Constat că dramele de după mi-au anihilat şi această speranţă – 12 iulie, 2008. Scriu un roman-fluviu. Ia te uită ce titlu am dat, dar e ceva ce nu ar trebui să uit. E important. Dacă pierd textul din fişierul „Andrei-roman”, am o variantă de rezervă în mapa „IlyaM”. Faptul că există o variantă de rezervă îmi dă o siguranţă. Chiar şi când viaţa pare imposibilă. Când nu-i mai vezi rostul. De ziua Apostolilor Petru şi Pavel încep sa scriu un roman despre Andrei. Petru, Pavel, Andrei. Voi izbuti... Oare memoria mea a slăbit? Nesiguranţă. Pentru că viaţa Atunci şi Acolo era mai preţioasă decât starea de a rememora Acum. Ştiu că trebuie să existe un fel de armonie între ceea ce a fost fiinţa iubită în viaţă şi ce rămâne după moarte. Mă pregătesc să scriu. Chinuitor, dar încerc. Renunţ la toate accesoriile comune existenţei de duzină – ies rar din casă, nu răspund la telefon, nu mă duc la Deliciul Îngerilor, am renunţat la lecţii, serviete, fantezii vestimentare, bani, bucurii colective, rude, relaţii... M-am retras în atelierul din strada Patris, 110. Parfumul? Miros de ţigări Doina, Nistru, Carpaţi şi Philip Morris – cutie roşie şi albastră... Terbentină, varianta pentru culori fine, de ulei, lac Vernis pentru vopsele de ulei, care se usucă rapid, ulei de nucă, Pastel made in Japan.
Scriu despre Andrei, omul cu care am împărţit frigul, foamea, florile de mucegai şi sărăcia. Atelierul de la subsol avea o gaură în perete, în care constructorii fixaseră o lădiţă pentru borcane de smântână, pe lateral. Doar o rază îngustă de lumină străpungea firele metalice ţesute la fabrică, standard, şi asta se întâmpla la apus de soare. Spitale, maladii devastatoare de trup şi de suflet, suferinţe în care unul e şi victima şi călăul... Căderi, căderi dureroase. Am încă semne care îmi provoacă insomnii, dureri fizice în regiunea pieptului, dureri de inimă, m-am lovit tare. Aveam douăzeci de ani şi Andrei douăzeci şi şase neîmpliniţi când ne-am cunoscut. Orice călătorie e o experienţă, orice om pe care-l descopeream atunci era o lume nouă. Una era să te mişti printre studenţii de la Universitate unde îmi făceam studiile, unde studiam cu toţii aceeaşi istorie pkus, gramatică şi literatură... Un cămin cu bucătărie comună, fără cameră de duş, cu odăi cu câte patru paturi aranjate lateral, la perete. Toate căminele studenţeşti, fie cele ale Politehnicii sau ale Institutului de Arte, aveau acelaşi interior. Locatarele, la fel. Îmbrăcate în halate cu ornamente florale, cu nasturi şi cu prosoape înfăşurate în jurul capului ieşind din camera unde ne spălam, fetele duceau lighenele din tinichea în camere, traversând un coridor lung-lung... „De-ar fi locuit Kafka într-un asemenea cămin, cu siguranţă ne mai lăsa nişte capodopere literare”, a concluzionat Andrei când s-a pornit să mă caute după o mai lungă dispariţie. Nişte variaţii ale unei note. Nicio diferenţă. Sutele, miile de studenţi se mişcau în „variaţiuni pe o singură notă”.
Atelierul de la subsolul casei cu numărul 110 din strada Patris m-a catapultat pe o altă Planetă... Într-o lume paralelă, în spaţiul unei lumi despre care citisem prin cărţile de literatură. Nimic nu semăna cu ceea ce ştiam până atunci. Nimic din acel spaţiu nu se asemăna cu ceea ce parcă era asemănător... Uşa de la intrare, imensă, din metal ruginit, grea, cu zăvor. Nu-l închideam niciodată. Probabil că toate subsolurile aveau astfel de uşi, ca la puşcărie. Scările pe care trebuia să le cobor şi să le urc ani buni, vreo 8 ani (şi pe care am lunecat de două ori) erau nefinisate, se vedea carcasa de metal rămasă în exterior... A fost nevoie să mă adresez medicului, atât de tare m-am lovit, am lunecat şi am căzut, de două ori. Chiar în ziua când am acceptat invitaţia lui Andrei să vin cu el la atelier. Era 18 martie, 1977, la Muzeul de Artă, Casa Herţa, era vernisată expoziţia maestrului... Am stat câteva ore şi am ascultat vorbitorii... Acum mă întreb, câte or fi fost la număr scările celea şi cum am lunecat eu atunci când m-am întors?! Nu le-am numărat. Niciodată. Am stat şi am plâns pe una din ele, de multe, multe ori am plâns pe scările care duceau în subsol... Paradisul începea cu un interior imens. De o parte şi de alta, pe jos, lipite de pereţi, era o aglomerare de forme sculpturale exagerat de mari: mâini, picioare, capete, postamente, cruci, secere şi ciocane, lenini, multe busturi reprezentându-l pe Lenin, Dzerjinski, Stravinsky... printre acele forme exista o potecă, un drum, o cărare care ducea spre uşa atelierului. Mai departe trebuia să faci dreapta şi nimereai în alte încăperi, la fel ticsite cu forme sculpturale, lemne, ciment, ţevi metalice, butoaie, şi gunoiştea, unde se aruncau toate resturile... „Tonigei, priveşte, portretul primei soţii al lui Valeriu, cea de la Piter, a folosit acest tip de alcătuire model pentru lucrarea Violoncelista...”
Toate erau altfel, cum nu mi se mai întâmplase să văd. Începeam să învăţ cuvinte noi: carcasă, lut, şamot, pensule, kadmiu, kraplak, ocru, şevalet, dar şi lesbiene, gay, kgbişti...În viaţa mea intrau alte personaje: Deizy, Niuma, Octav, Iura, Petrea, Toader, Mihai, Arcadie, Ivan Danilovici, Sahon, Klevenski, Eskimji, Dubinovsky, Grecu, Oculist...
...Ceva a erupt, nu las să iasă starea din mine. Duhurile au magnetism, cei ce se aseamănă se adună. În mod sigur există ceva foarte bun în noi. Acest element are nevoie de ajutor, în el existăm. În el viaţa prinde sens. În el existăm, trăim şi suntem. Dacă nu iubeşti, urăşti / Dacă nu iubeşti, urăşti. Am citit şi acum meditez. Dacă nu iubeşti, uiţi.Astfel am început sa scriu, un protest la hotarul uitării... m-am chinuit ani cum să scriu această carte, această poveste a vieţii mele. Sunt atâtea „momente delicate” despre care nu pot să nu mărturisesc, dar dacă le destăinui, voi supăra anumiţi oameni, care afirmă că şi ei l-au iubit pe Andrei, l-au cunoscut, l-au ajutat...
Iertaţi, sunteţi liberi să aveţi un Andrei al vostru, eu nu pretind la ceea ce vă aparţine, eu voi povesti despre omul Andrei Sârbu, cel care a fost prietenul şi soţul meu, tatăl fiului meu, Cristian...
14 iulie 2009
Mă chinuiesc pentru că nu am nicio siguranţă că începutul e cel pe care-l căutam... Mă fac ghem de emoţii, îmi pregătesc culorile şi pictez o floarea-soarelui pentru Mihai Kiosev. Pe 8 iulie a fost ziua lui Mişu. Prietenul de copilărie al lui Andrei, băiatul cu care şi-a împărtăşit prietenia. Andrei a avut mulţi prieteni... câţiva au luat aşezaţi forma unui cerc şi nu au ieşit cred nici acum din el... Cu Mişu... a intrat în lumea muzicii bune, cu Mişu a asistat la concertele şi repetiţiile celebrului ansamblu „Noroc”. Imaginar, mai în fiecare zi, „făceau autostopul” spre Woodstock... Au fost la concertul celebrei trupe „Mondial”, care a concertat în Chişinău în anul 1970, în luna septembrie. ... (Cine-şi mai aminteşte azi de „Mondial”?) Îl sun pe domnul arhitect să aflu detalii, luna septembrie, anul 1970, la Teatrul Verde... Dacă iubeşti cu adevărat, nu uiţi. Mişu îi aducea înregistrări ale trupelor „Led Zeppelin”, „Pink Floyd”, „Deep Purple”, „Mahavishnu Orchestra”, „Queen”, „Beatles”, „Rolling Stones”... Mihai l-a scos din atelierul de la Botanica, un subsol întunecos şi umed, aflat în blocul unui cămin muncitoresc. Andrei nu era „în albia lui” acolo. Sahon şi Klevenski, doi arhitecţi l-au ajutat, i-au oferit o parte din spaţiul unei cămăruţe inundată de planşete cu proiecte lucrate pentru sesiune... Mi-a povestit că nu este adevărat că atelierul de la subsol din strada Patris, 110 s-ar datora eforturilor arhitectului Mihai Rusu, cum credea întotdeauna şi a crezut până la sfârşitul vieţii Andrei, dăruindu-i în semn de recunoştinţă un tablou / peisaj din cetate, partea de jos, vecinătatea uzinei de tractoare. Nu pot spune nimic, nu pot acum să confirm sau să infirm cele relatate de Mişu. Dar povestea cică ar fi cu totul alta. Sahon şi Klevenski, exponenţi ai noului val în arhitectură, au părăsit rss moldova încă pe la începutul anilor 1990. Unul îşi trăieşte nostalgic imaginea dezgolită a unei tinereţi rebele în Brooklin, cel de-al doilea, Klevenski, a acceptat patria lui Sibelius, Finlanda, stabilindu-se la Helsinki. Studioul din strada Patris, ar fi corect. Dar pentru că noi atunci, în anii ’70, foloseam doar cuvântul „atelier”, voi continua să folosesc acest cuvânt „atelierul lui Andrei”, atelierul nostru, „casa noastră din strada Patris”.
Intervin: când îmi aranjam paleta, pensulele şi alte ustensile ca să pictez floarea-soarelui, nu puteam deschide tubul cu vopsea galbenă „tempera, stronţevaia joltaia, sankt petesburg, zavod hudojestvennih krasok”. L-am forţat, dar tot degeaba. Am încercat să-l deschid în partea opusă... şi la un moment vopseaua galbenă a ţâşnit cu putere.. mi-am stropit picioarele, pânza, covorul... totul era în pete galbene... şi... aici am găsit începutul...
...Andrei mă roagă: „Vezi ce găseşti pe acolo şi dă-mi ceva de şters pensulele...”. Toate hăinuţele lui Cristi de când era copil, toate hainele mele părăsite, cămășile lui Andrei, cele trecute în categoria „şi-au trăit traiul”, le încarc în pungi de plastic şi le duc la atelier. Andrei şterge pensulele cu hainele noastre. Înainte, le spăl şi le scot afară să le usuc, să fie curate, să le bată vântul... Astfel hăinuţele fiului meu şi ale noastre se transformă în nişte bucăţi de cârpe cu care se şterg pensule... Nu pot spune dacă observă vreodată cineva cât deveneau de curioase acoperite cu straturi de vopsea... Când se adunau mai multe, la grămadă, era ceva atât de frumos... bucăţile de stofă scăldate / acoperite cu vopsea deveneau adevărate capodopere... Când Andrei îmi zicea să le duc la „coşul de gunoi”, eu le ascundeam cât puteam mai bine şi când rămânem singură în atelier mă duceam şi le aduceam, le priveam şi... îl vedem pe Cristi îmbrăcat în cămăşuţa lui de flanea sau pe Andrei în cămaşa lui oranj cumpărată la magazinul de la colţ, Detskii Mir, magazin în care, cât am locuit în cartierul Buiucani, ne cumpăram haine, toate made in Vietnam. Uneori erau şi producţii poloneze, ungureşti... Cămaşa oranj în buline, când l-au văzut formatorii, Octav şi Ştefan, au zâmbit, comentând astfel: „Americanii i-au bătut pe vietnamezi, da i-au învăţat să coase cămăşi!”. Chipiul pe care îl poartă pe cap, vezi poza publicată în revista „Basarabia”... – Toţi ne îmbrăcam cu haine procurate de la Detskii Mir, magazinul de la colţ... Valeriu era fiul unui ministru, dar nu conta, cel mai norocos era Sergiu Dubinovschy, mic de statură, putea să aleagă mult mai multe exemplare, Iurie Horovschy, la fel era parte a clientelei. Toate se întâmplau în ziua când Ivan Danilovici aducea banii... Ce personaj! Nu mai există azi asemenea prototip. Copiii noştri tot cu haine procurate de la celebrul Detskii Mir îi îmbrăcam... Oare ce o fi fiind azi în acel colţ de casă din fosta stradă a Comunei, după 1989 devenită Vasile Pelivan... Până la urmă, pânzele mele pictate de pensule fără niciun desen, fără respectarea perspectivei şi desenului ajungeau la... gunoi... De ce mi-am amintit de acele bucăţi de pânză colorate haotic? Revenind în ultimul atelier din strada Dimo 5/3... am zărit, la 7 ani de la moartea lui Andrei, o bucată de pânză dintr-o cămaşă albastră în dungi maro... made in Cehoslovacia, în ungher. Aruncată în ungherul de lângă şemineu... câte şi cum oare unele obiecte „supravieţuiesc fiinţei” şi revenind noi, în alt timp deja, în locurile pe care le-am populat cândva, amintirile ne desfiinţează... Bucata ceea de cămaşă de care s-au atins mâinile lui Andrei, pensulele lui... mi-am amintit visul. Alergam la atelierul... care nu ne mai aparţine, ni l-au luat la nici şase luni după moartea lui Andrei, trăiam senzaţia bucuriei când ajungeam la pragul atelierului. Neaşteptat, văd un stoc de tot felul de haine vechi în mijlocul drumului din spatele atelierului. Încerc să păşesc peste grămadă. Înmărmuresc. Simt că mă fac sloi de gheaţă. Dintre haine se ridică încet Andrei. Un pic obosit, ochiul stâng roşu-roşu, mă ia de mână şi mă aşază alături pe grămada de haine. Stăm unul lipit de celălalt. Tăcere. Apoi aud vocea lui Andrei, reală: „Te aşteptam, ştiam că vei trece pe acest drum. Ştiu drumul pe care vii... nu mai suferi, nu te certa cu ei şi nu mai plânge că v-au lăsat fără atelier. Ei vor plânge, dar va fi prea târziu. Întoarce-te acasă, ai grijă de băiat, e grav...”. Vreau să-i strâng mâna, vreau să-i explic că nu pot trăi, că e nedrept cum a plecat... Ridic faţa de pe genunchi, îmi ascund faţa şi... mă întorc să-l privesc... dar e noapte, un întuneric coboară şi învăluie locul. lângă mine e cămaşa albastră / indigo cu dungi violet şi maro, împăturită frumos. Andrei a dispărut... Mă trezesc în coşmar, alerg la bucătărie. Privesc spre ateliere, geamul de la bucătărie îmi oferă această bucurie să văd atelierele... Casa noastră din strada Dimo 5/1, pe care am cumpărat-o cât mai aproape de ateliere (mica colonie a artiştilor, astfel a numit acel spaţiu Kosei, celebrul fotograf din Japonia), se află pe aceeaşi stradă, doar două blocuri ne despart.
Revin la pânza de la balcon. Am pregătit toate culorile, am fixat-o pe un mic şevalet. Pictez floarea-soarelui pentru Mihai Kiosev, arhitectul, prietenul de copilărie al lui Andrei!
Seara revin la „masa de scris”, în faţa monitorului.
Ataşamentul meu sentimental pentru oraşul Chişinău a început în clipa când l-am cunoscut pe Andrei.
Doamna în negru pe care am căutat-o la Voznesenski, duminică după Liturghie, să-i predau pozele, mi-a strigat, fără niciun motiv, „Faci o călătorie. Încearcă. Eu nu am rezistat”. Am vrut o explicaţie, dar s-a întors şi a ieşit. Doamna a mai apărut în viaţa mea, şi a doua oară... Explicaţie pentru titlul 2.
Cartea e o călătorie spre mine, dar nu m-a auzit.