Alma mater vs. american dream
Pentru tiparCurios în ce proporţie tăvălugul europenizării (prin aderarea Republicii Moldova la Procesul de la Bologna în mai 2005, în cadrul conferinţei de la Bergen), ca agent exogen, sau transformările social-politice substanţiale care au zguduit şi reaşezat societatea moldovenească odată cu prăbuşirea Uniunii Sovietice, ca agent endogen, şi-au manifestat influenţa asupra sistemului educaţional autohton, dar sigur e că această reacţie s-a produs şi vâltoarea ei încă mai continuă. Dincolo de metamorfozarea ideologico-structurală din interiorul instituţiilor de învăţământ, schimbările de concepţie, de viziune asupra rolului şi locului universităţilor în acest context, care în sine constituie un subiect complex şi aparte, interesează schimbarea atitudinii şi abordării societăţii în ansamblul ei vizavi de evoluţia menţionată, de noua percepţie determinată de configurarea unor noi realităţi socio-culturale îmbrăcate de ţara noastră în ultimele decenii. Înainte vreme alma mater (sintagmă prigonită şi înstrăinată din cauza izului ei prea exotico-latinist, cunoscută doar de cercurile selecte ale unor profesori universitari) sau „institutul”, pentru grosul poporului, era o instituţie prestigioasă la care cea mai mare parte a tinerilor nici nu putea barem spera, necum aspira. Timpurile s-au schimbat. Universităţile şi-au deschis larg uşile pentru toţi cei cărora nu le era greu să le treacă pragul. S-ar părea că după o atât de îndelungată prohibiţie, în decursul căreia păturile largi ale societăţii adunaseră frustrări şi complexe faţă de o atare selectă instituţie, acum, după ploi îndelungate, apele au spart zăgazurile şi tot curg spre capitală din toate colţurile republicii. Accesibilitatea şi abolirea oricărei discriminări este, desigur, salutară. Dar când vezi feţele studenţilor rătăcind prin facultăţi şi specialităţi la fel de stingheriţi şi dezorientaţi precum o fac şi pe străzile Chişinăului văzut pentru prima oară, nu poţi să nu te întrebi ce nu e în regulă şi unde s-a greşit. Notele din ce în ce mai slabe, frecvenţa din ce în ce mai redusă, desfiinţarea unor grupe întregi sau menţinerea lor artificială pe linia de plutire sunt toate semne ale unei deraieri a sistemului de învăţământ autohton, tabuizate şi muşamalizate în cazul în care există măcar un cât de mic interes de a se face vreo referinţă la ele. Mutaţia de viziune asupra acestui spectru al învăţământului lasă clişeica impresie că universităţile produc specialişti de calitate garantată pe bandă rulantă, asemenea unei uzine care a fost modernizată cu maşini noi şi performante pentru a fabrica mai mult, mai bun şi mai repede, dacă se poate. Fals. Şi cu atât mai grav, deoarece o atare indolentă toleranţă din partea cunoscătorilor (în speţă a profesorilor şi a factorilor de decizie din chiar interiorul instituţiilor), precum şi o îmbătare cu apă rece a necunoscătorilor din afară şicanează diagnosticarea exactă a stării de facto a fenomenului. O scurtă radiografiere a statisticilor pot lejer reliefa această maladie educaţională îngrijorătoare. Înainte vreme un absolvent al institutului era în măsură, cel puţin, să devină un profesor sau învăţător în vreun sat al republicii, cei mai mulţi dintre ei rămânând fideli profesiei până la pensionare. Şi e, fireşte, o profesie nobilă. Acum doar cei mai buni îşi pot asuma o asemenea sarcină. Şi o fac. Exact atât cât durează procesul de redobândire a cetăţeniei române sau perfectarea vreunei vize. Dar ceilalţi?
Ceilalţi sunt şi mai pragmatici. Ei au analizat bine realităţile şi, cel puţin la nivel teoretic, s-au dumerit cu privire la locul lor în această schemă. Ei sunt cei care au înţeles că pentru viză sau paşaport nu e nevoie să mai „pierzi” 3-4 ani şi cu facultatea. În acest răstimp poţi reuşi să te întorci cu maşină, pregătit pentru însurătoare. Asistăm astăzi la un fenomen apărut relativ recent – emigrarea studenţilor. Cu predilecţie în S.U.A. O simplă analiză a statisticilor ar scoate în evidenţă faptul că un foarte mare număr de studenţi încetează a-şi mai face apariţia pe băncile universităţilor începând cu al doilea an de studii, întrucât aceştia în acel moment deja se află prinşi în vâltoarea vieţii de peste ocean în căutarea unui „job” sau, în concepţie mai largă – în căutarea visului american. Evident, gândul plictisitoarelor prelegeri şi al „colbului şcolii” li s-a spulberat undeva deasupra oceanului şi dezinteresul lor faţă de alma mater este trădat prin însăşi faptul că aceştia nu mai catadicsesc a-şi retrage, cel puţin, actele de studii. Efervescenţa succesului înmatriculării se dovedeşte a fi cauzată doar de şansa obţinerii unui bilet relativ ieftin şi comod pentru emigrarea în America, unde mai toţi au de gând să se stabilească definitiv, iar restul ajung la această concluzie în scurt timp, odată cu acomodarea la noul stil de viaţă. Şi e grav. Nu atât în măsura în care cei mai mulţi dintre studenţi, camuflaţi sub pretextul unei experienţe de-o vară, nu se vor mai întoarce niciodată să-şi continue studiile, ci în măsura în care fenomenul ar escalada o amploare nebănuită dacă în vreun fel sau altul ar fi anulată bariera celor 2000 de dolari pe care îi împiedică pe majoritatea dintre cei rămaşi să le urmeze calea. Fenomenul în sine, ziceam, este puţin discutat, amploarea şi efectele lui uşor muşamalizate, întrucât nici anemicul interes faţă de această problemă nu impune o contrareacţie disproporţionată. Prezumtiva tăinuire poate fi înţeleasă prin nuanţa de profit, de biznis, pe care o comportă fenomenul, iar moldovenii se dovedesc a fi întotdeauna receptivi şi susceptibili la asemenea izuri mercantiliste. Se operează şi se mizează pe ostentativa dezinvoltură a unei publicităţi mai mult decât agresive, prin excelenţă americană. Succesul este garantat. Cel puţin atâta timp cât se respectă principiul „să aibă toţi de câştigat” – şi americanii angajatori, şi studenţii angajaţi, şi lungul şir de intermediari implicaţi în schemă, neexceptând chiar anumiţi factori de decizie din universităţi. Toţi au de câştigat, mai puţin statul. Ha, Statul, un x ascuns sub radical şi luat în paranteze într-o ecuaţie mult prea încâlcită. Deja eronata impresie că exportăm creierii în ţări unde s-ar găsi un sol propice afirmării lor profesionale nu mai ţine. Avem de-a face doar cu copii fără nicio pregătire profesională şi fără nici cea mai mică intenţie de a urma calea unei cariere acolo. Copii care nu au habar de întorsătura vieţii la care se expun, care trăiesc o chinuitoare acomodare, cu momentele de depresie neîmpărtăşită pe care le implică şocul cultural-lingvistic şi însăşi stilul de viaţă, resimţit infinit mai intens decât filmele holiudiene. Exportăm gladiatori. Şi da, e un drum lung şi prăpăstios până la căpătarea unei independenţe mai mult sau mai puţin iluzorii. Iar fericirea şi optimismul de pe feţele lor joviale, atmosfera destinsă de pe pozele lor încărcate în Facebook sau Odnoklassniki sunt adesea dărâmate brutal de câte o mărturisire cutremurătoare afişată pe „peretele” de unde poate fi văzută de toţi, prietenii şi neprietenii, în care să răbufnească toată drama înstrăinării: „Îmi tot ziceţi că mă invidiaţi, dar habar nu aveţi prin ce mi-a fost dat să trec. Nimeni nu ştie că timp de 6 luni n-am avut un job stabil şi că a trebuit să lucrez zi şi noapte pentru a mă întreţine şi pentru a-mi plăti gazda. Nimeni nu ştie de câte ori am rămas în stradă şi am trăit doar din mila prietenilor pe care mi i-am făcut aici. Sunt înglodat în datorii până peste cap! Vouă vi se pare că totul e ca un film cu happy end. Habar n-aveţi ce-nseamnă America!” sau pur şi simplu de câte un laconic „I’m an idiot!”. Şi uite aşa te pomeneşti că unica legătură cu ţara devine Skype-ul care printr-o imagine spălăcită şi un sunet întârziat reuşeşte să mascheze calvarul prin care trec copiii noştri autoexilaţi. Cea mai grea experienţă e cea a înstrăinării, într-adevăr, cu condiţia ca totul să decurgă întocmai cum au căzut de acord semnatarii contractului, iar agenţiile de turism să îşi ţină promisiunea de a le asigura „jobul”, cazarea şi toate restul. De-ar fi aşa. Poate şi din cauza crizei economice, serviciile sunt din ce în ce mai proaste şi riscul este din ce în ce mai mare de a te pomeni într-adevăr de capul tău într-o ţară străină, fără casă şi fără masă, cu o adresă de hotel dubioasă, un număr de telefon incert şi cu un dolar american în buzunar pentru a strânge de gât visul american. Iar asta se petrece în timp ce un alt ciclu de copii de prin cele mai îndepărtate unghere ale republicioarei noastre, căzând pradă fervorii acestei „şanse unice în viaţă”, sărindu-le în ochi la fiecare colţ de stradă faţa cu zâmbetul mesianic al lui Barack Obama, îşi telefonează părinţii acasă şi îi anunţă feerici că la vară se duc în America, iar pentru asta să le găsească din pământ 2000 de dolari... americani, desigur! „Mă tentează, cum să nu, i-am răspuns. Cunosc chiar şi puţină engleză. Dar vă mărturisesc din capul locului că nu am niciun leuţ, aşa că mi-am luat gândul de la America”. Şi în mintea mea subiectul fusese închis, într-adevăr. Aşteptam să se închidă şi linia telefonică din celălalt capăt al firului. Dar nu ştii? E acum o persuasiune de next level, o tehnică de marketing cu adevărat americană, nu scapi cu una, cu două – „Noi totuşi vă facem o programare pentru un interviu, mâine, la ora 14:00, la sediul nostru aflat pe strada... ştiţi unde se află, nu-i aşa? perfect!, putem să ne cunoaştem mai bine şi să discutăm toate aspectele, sunt sigură că vom găsi o soluţie reciproc avantajoasă, putem să vă asigurăm cu...”. Începând cu septembrie şi până către sărbătorile de iarnă, când recrutarea generală se încheie, telefonul îţi este bombardat cu mai multe apeluri şi semeseuri, săptămânale sau chiar zilnice. Panouri de publicitate, studenţi care împart pliante cu cele mai ademenitoare oferte îţi sar în ochi la fiecare colţ de stradă. În jurul fiecărui bloc, al fiecărei universităţi, în parte. Şi atunci? Alma mater? Care o mai fi rostul ei? Un simplu bilet către America, relativ ieftin, scutit de tradiţionala birocraţie şi alte rigori consulare?
„Toamna” acolo nu se zice autumn, ca la englezi, ci fall. Toamna american dream e cel mai aproape. Îl simţi cum îţi suflă în ceafă la fiecare pas, de la cămin până la universitate. În fiecare zi. Drumul e scurt, procedura e simplă. Totul începe cu un mesaj primit la telefonul mobil: „Salut! Nu rataţi azi cele mai bune oferte de la A.T. Şansa ta unică de a căpăta jobul tău în SUA. Te aşteptăm pe str. P... Manager – S...”
Cred că e al treilea din săptămâna aceasta.