Poeme din China
Pentru tiparUnele de altele
Mă întrebi ce impresie mi-a produs
crângul de bambus
acolo la mănăstirea Shaolin
în China?
– Mai ales pe furtună
când tijele-i prelungi se băteau sec
unele de altele
ai fi putut crede că
nu e decât funestul schelet
al universului...
Din paradoxuri
Un filozof spunea despre altul că acesta
întru sporul propriei glorii
era bine să nu fi scris nimic.
Cel filozof – Hegel a fost
celălalt – Confucius
alias Kong Fu Zi
remarc
pentru a nu crea con(g)-
fu-
zi-
i.
Până la ambii filozofi
un al treilea
care de fapt e primul
aşa şi făcuse în imensa antichitate: nu
a lăsat niciun rând scris propria manu
pentru posteritate.
Paradoxul fiind următorul:
la capitolul glorie
Confucius
nu e mai presus de Socrate
Socrate decât Confucius
nu e
mai prejos.
Yang şi Yin: necurmatul suspans
Lumina e spiritul liber al geografiilor ce nu pot fi
decât trans-cosmice, adică şi
extra-cosmice. Mereu se decade în naivitate
ca în străinătate
poate cu vreun fulger fatal, ucigător
poate cu firul-şuviţă de smoală a(l)
bunicii Ariadna, mitologice şi moarte.
Însă întru continuitate
doi peşti arcuiesc principiile vieţii
perechea de semiluni din carne cu solzi Yang şi Yin
două mici cavităţi şi cavatine
doi mormoloci de balene
chirciţi pentru ca omul-insul-pretinsul
să nu fie supra-extra-sine.
Exod din neputinţă în neputinţă
prin întinsuri cu plămâni de zăpadă
cu berbece electronic sau psihedelic ce bate
în trans-infinitate
precum în zidul care nicidecum n-are cum să cadă
din simplu motiv – absenţa sa
din toate cărţile, pasienţele de filozofie
jucate onest
sau pripite, trişate.
Şi ce infinit cât tot ce nu există – chiar el, infinitul
şi în aceeaşi măsură existând în gura
magistrului cabotin...
Câte, zic, geografii cosmice şi, iată
categoric interzis de a se pune un punct
ci doar
trei icre avortate dintre solzii Yang şi Yin.
Sezonul crizantemelor
Călugăr înveşmântat în portocaliu
cufundat în adâncă meditaţie
chiar pe
trep-
te-
le
de
acaret ale templului Lingyin.
Un timp
privesc cum o albină
mai-mai (în octombrie!) să atingă
lobul urechii
ba se îndepărtează de
lobul
nemişcatului călugăr
înveşmântat în portocaliu.
Ploaie la Beijing
Prin ploaia torenţială – probabil
ultima din acest an (e totuşi
octombrie) prin
apa torenţială
hieroglifele metropolei unduiesc
ca algele roşii... Ba nu
ba nu – ca nişte crabi blânzi... – spre exemplu
acestea: 我愛泰勒*– cea
mai populară temă pentru compunere
interzisă de ministerul educaţiei – e
şi aici o temă de meditaţie
în timp ce pe lângă tine trec
adolescenţii Beijingului ce duc în sufletele lor
atâtea sărbători anonime
zise ale vieţii
Nucleu liric
carne şi soare
vara trupului ca natură
a naturii ca trup
ceva ce spune zilnic adio şi
mereu ră-
mâ(i)ne (şi poimâine)
dincolo de imaginaţia delirantă a conştiinţei devorate
(o imaginaţie delirantă e una flagrantă ce
niciodată nu poate fi surprinsă în flagrant); a conştiinţei devorate
de miezul de foc al tainei pe care vrut-a s-o decripteze
în teze şi antiteze în Piaţa Ten An Men
austeră savoarea cactusului ce stă ca o sârmă ghimpată
pe perimetrul unui nucleu liric nedezvăluit nedezvoltat
sau într-o nişă din marele zid [unde se înfiripă
şi aceste steble de poeme pe (ră)sărite]
Invocaţie de şaman
Vai-cucuvai!
U-u-u!
Uru-c-c!
Cer vitreg,
purpuriu,
răutăcios,
nu-mi vine să te privesc,
la ce-aş face-o când tu
mi-ai îngheţat a treia parte din suflet
şi a doua – din suflare;
sufleţelul meu – bocceluţă strâns legată,
ascunsă-n piept,
ba îngheaţă,
ba se-ariceşte,
zgribuleşte!
Mi se răceşte sângele,
pielea mi se-ntăreşte,
devenind fragilă,
fărâmicioasă,
atinge-o – va scrâşni,
va ronţăi
ca ţurţurul de gheaţă...
Uru-c-c!
Neagră zăpadă din purpuria boltă se cerne,
şi e rău,
şi nu e a bine ninsoarea asta,
cetini negre,
în ochi – nisip
sau scrum învârtejit,
încât ochii ţi se iau,
te vei târî pe gheaţa iernii,
lunecând de pe stâncă,
de pe pripor,
de pe buză de prăpastie!
Ur-u-c!
U-u-u!
Vai-cucuvai!
Întunericul meu, întuneric,
învăluie-mă, târăşte-te îndelung încoa’,
răsuceşte-te otgon, bezna mea!
Nu clopoţi, zurgălăul meu,
nu clopoţi – sună înfundat.
Înfundat, îndestulat...
În lumea cea din afund nu vreau să mă ascund.
Semn bun şi salvator.
Trei cranii atârnă pe peretele meu,
şase găvane privesc în gol,
ascultă acest zurgălău bătrân,
surd ca foşnetul în vânt.
Uru-c-c!
Lespedea cea de granit dreaptă stă,
tace,
clipeşte,
clipoceşte,
cere sânge.
Nu-u-u!
De tine m-oi încleşta,
de tine mă voi ţine,
cu cinci noduri te-oi lega,
n-ai cum să fugi!
Unghiile mele zgârie piatra,
pana dropiei albe ca piatra cade,
se sufocă.
Fumul greu înşfacă laba,
dar de ţinut nu va putea s-o ţină!
Că nu-i labă,
ci e mână!
Frica în urmă rămână,
pe poteca cea adâncă,
unde fiara urma-şi leagă-n cercuri, laţuri,
unde luna nu trăieşte, nu ajunge.
Uru-c-c!
Ne ajută zurgălăul
peste calea cea umbrită de crengile
împletite ca semn bun,
chiar de-s negre cele crengi,
florile albe le-or fi...
Uru-c-c..
Pana dropiei albe iar se-nalţă
prin roşaţă-dimineaţă...
Uru-c-c...
Înaintea porţilor
Prin
porţile mănăstirii
un du-te-vino aproape
ameţitor
de fiinţe de fiinţe de fiinţe
Aproape
torent
lent
de fiinţe
perindându-se
pe du-te-vino treptelor
urcând
coborând
prin porţile (...porţiile de acces) străjuite de dragoni
încât
este imposibil să iei aminte
la omul însingurat
care
stă în cumpănă
gândindu-se să intre
să nu intre
pe uriaşele porţi
imposibil să vezi
omul însingurat
în cumpănă...
Intrare
Într-o mănăstire chineză se intră
prin
por(ţ)i
de lemn
şi
pori
de dragon
(pori
de licheni
am impresia...).
Panda ca doctrină
Nu aş putea spune cum arată darwinismul contaminat cu Confucius
cel mai celebru în Ţara Pandei. Panda nu joacă precum ursul
după cum i se cântă. Nu poartă inel în nas şi lanţ peste grumaz.
Nici urcă pe Marele Zid. Adică
nu e trapezistă în circul biologiei şi istoriei. Panda
nu face nici 99 la sută din câte comite maimuţa.
Nu susţine examene prosteşti la dresaj – blândeţea
şi buna creştere îi sunt suficiente pentru a
fi ridicată la rangul de dr. Mathatma Gandhi – din considerentul
că locul lui Buddha e ocupat pentru eternitate (e de presupus sau doar
zice-se...); un Gandhi al mamiferelor himalayene
învingând prin nonviolenţă
ceea ce nu înseamnă însă că nu e în continuare
pe cale de (dis)pariţie (fapt care la rându-i nu înseamnă că
dinozaurii sau tigrii-lupi ar fi pe cale de re-
apariţie) scoatere din evidenţă ce fusese ca şi prevăzută
în doctrina fauno-filozofică a pandaismului în curs de elaborare
care însă nicicând nu va culmina exact în spiritul
sus-citatei doctrine a nonviolenţei.
Poem Tao
Pe când Tao şi ne-
Tao se aflau în germenul începutului încă ne-
despărţiţi
precum o calmă nelinişte în sine
sau poate suflet în deplină linişte şi simplitate
precum lucrarea lucrărilor în repaos (în ultimul
repaos – fie spus – înainte de în veci neoprita-i declanşare)
în absolutul nedeterminat şi fără nume dăinuia
posibilitatea pură – cristal radiant
dar nici el încă declanşându-şi energiile şi marile principii de
Dintâi Drum de la care totul radiază – Marea Noimă
Omul Veritabil cu puterea-i suprapământească / sub-
cerească şi virtutea de a fi ceea ce este întru Marea
Comunitate – din Toate ca un Ego-Singular
înmuguriră yang şi yin între / întru acţiunea pozitivă
forţa luminoasă a bolţii şi obscuritatea pasivă a humei
dezlănţuind fără excese cauza originară a lucrurilor cu nume –
curată minune
pentru că
adevăr vorbesc vouă: Tao nu face nimic
însă nimic nu rămâne nefăcut
esenţele încorporându-se unele în altele (cum spune
întâia hieroglifă din Cartea Mutaţiilor) din muţenie în
şi mai adânca linişte a gândului după care
posibilul va fi posibil
şi imposibilul imposibil – ceea ce
Lume s-ar numi şi tu
în visul vieţii ca virtute
de-ai fi fost ceea ce a trebuit să fii când
cugetul se face supra-Istorie.
9. VII. 2009
* 我愛泰勒 (în chineză, în original) – Eu te iubesc.