O prietenie exemplară. Petru Caraman şi Gheorghe Ivănescu în corespondenţă (III)
Pentru tiparIaşi, 25 Mai 1959
Scumpe Domnule Ivănescu,
Dl. N. Grămadă, cu extrem de amabilul mesaj din partea D-tale, a venit acasă la noi în lipsa mea; eu eram plecat din Iaşi de mai multe zile pentru nişte treburi prozaice, care m-au constrîns să merg de urgenţă în Ţara de Jos. De-abia ieri m-am întros în Iaşi, unde am aflat pachetul trimis de mata. Iţi mulţumesc din toată inima!1 Da, sunt basme din colecţia Škultéty şi Dobšinský, pe care eu le‑am folosit deja – a fost vina mea că nu te-am prevenit anume, din vreme – am reuşit să capăt dela Praga o ediţie ultimă în 3 volume masive, format în 4o. Le-am expediat deja de mult înapoi. Acum aştept altele, dac-or binevoi să-mi mai trimită. (Totuşi, şi în acest tom V, trimis de mata, pe care l-am examinat cu atenţie integral, am aflat o variantă la un basm deja utilizat de mine, variantă care nu figura în colecţia amintită şi care, provenient dintr-o regiune diferită, avea o limbă deosebită – căci limba slovacă, şi anume cea a dialectelor ei orientale, mă interesează în special, deşi mi-am notat paralel şi interesante motive sau teme folklorice.) Acum mă grăbesc să ţi-l expediez prin poştă, căci dacă ar fi vorba să aştept ocazii potrivite, aş întîrzia poate prea mult şi am contraveni regulamentelor bibliotecii. N-aş avea, fireşte, să-ţi pricinuiesc neplăceri în plus pe lîngă necazul de a te fi deranjat atîta. Pe de-altă parte, e şi riscant să trimiţi prin oameni, pentru că adesea aş putea-o nimeri rău. Îi voiu trimite şi D-lui Pandele Olteanu tot prin poştă gramatica. I-aş fi trimis-o de mult, dar i-am scris recomandat şi n-am primit nici-un răspuns: îi mulţumeam şi totodată îl întrebam dacă pot să-i expediez gramatica prin poştă. Acum îi scriu din nou şi cum primesc răspunsul, i-o trimit; adresa am avut-o exactă, cred (str. Dr. Eugen Iosif, 8). Mă îndemnai în scrisoarea precedentă să tipăresc ceva în „Romanoslavica”. Nu ştiu dacă înţelegi just starea mea sufletească faţă de această chestie. Nu-mi face nici-o plăcere să public – ba mai mult, îmi repugnă! E un reflex al mizantropiei mele, desigur; dar nu pot face ceva chiar cu totul contra voinţii: destul ne-o violentează alţii; ar fi prea mult şi chiar absurd să ne-o violentăm noi-înşine. Nu vreau să mă opresc mai mult referitor la aceasta; e şi neplăcut şi trist. Evident, pentru noi este o necesitate să publicăm: îmi dau perfect seama de ea şi o simt chiar în mod acut. Dar a publica în orice condiţii şi cu orice preţ nu mă ispiteşte deloc. Resemnarea mea are multe mobile. Şi totuşi scriu... Cred că voiu izbuti să fac ceva serios – mă gîndesc în primul rînd la studiul la care lucrez acum – dacă voiu ajunge să-l duc la bun sfîrşit după placul meu, ceiace e în directă dependenţă şi de primirea a o serie de cărţi pe care le mai aştept dela biblioteci din străinătate. (Îmi spui de Bratislava: m-am adresat în două rînduri, rugîndu-i să-mi trimită cărţi prin Bibl[ioteca] Centrală din Iaşi, însă nu ne-au gratificat nici măcar cu un răspuns de refuz; se vede, poate, că nu le inspirăm încredere, ceiace m-a cam dezamăgit, mai ales fiindcă eu am avut totdeauna o mare simpatie p[entru] Slovaci, pe care eu i-am cunoscut la ei acasă şi mi-au lăsat o impresie excelentă ca oameni. În plus, mai cred că, după cum îi arată tipul antropologic şi unele urme vechi din limba lor, ne sunt întrucîtva rude de sînge – mă gîndesc şi la un substrat carpatic comun, dar şi la aluviunile medievale ale păstorismului valah în regiunile Carpaţilor Nordici şi Nord-Vestici.)
Dar e timpul să încheiu. Îţi doresc numai succese în studiile D-tale şi sunt mereu indignat de orbii noştri savanţi oficiali, care nu ştiu sau nu vor să te pună în situaţia de a putea să-ţi valorifici la maximum eminentul D-tale potenţial ştiinţific. Sunt indignat chiar împotriva acelora pe care D-ta încerci să-i justifici, ba încă mai ales împotriva lor.
Cu resp[ectuoase] omagii D-nei Ivănescu, cu complimentele cele mai prieteneşti duduiei Evdochia, care acum trebuie să fie mare şi drăgălaşă fără seamăn, iar D-tale toată dragostea şi o preţuire fără egal.
P. Caraman
Duminica Floriilor,
Iaşi
Scumpe Domnule Ivănescu,
Îţi trimtit „Revue des études indo-europ[eennes]” printr’o colegă a Risette-i, care pleacă chiar în seara aceasta la Bucureşti. Altfel, le-ai fi avut mult mai tîrziu prin d-ra Osoianu, căci nu puteam s’o găsesc la Filiala Ac[ademiei] R.P.R. decît mîne, Luni (Risette a sosit în Iaşi deabia ieri seara!). „Festschrift Hirt” nu mai e la mine de acum cîţiva ani, mata personal ai primit-o dela mine. Dacă e a Bibliotecii Centrale sau a altei biblioteci universitare, comunică-mi imediat şi o împrumut imediat p[entru] a ţi-o expedia, fie cu vreo ocazie promptă, fie prin poştă. Prietenul meu Drăghici îţi va telefona şi mata vei merge la el, după indicaţiile mele din ultima scrisoare (Schitu Măgureanu, 47) şi vei primi revista cerută. Te rog să ştii că o să mai am nevoie de ea pe viitor. (Mata ai şi celelalte volume??) Am fost dezolat că nu ai găsit „Revue Archéol[ogique]” (troisième série), t[omul] XXXV, novembre-décembre! Era singura mea speranţă s’o aflu acolo prin D-ta. Mă gîndeam că poate-l vei ruga în numele meu pe Vulpe şi că el va trebui s-o găsească pe undeva. Dar aflu în ultimul moment că Vulpe nu e la Bucureşti. Să fie adevărat? Îmi spui c’ai cerut-o la Cluj. Mă bucur; numai de-ar veni mai rapid. Ştii vorba strămoşilor: „Bis dat qui cito dat!”. Intenţionez şi eu să scriu unui prieten al meu din Cluj în cazul cînd demersul matale rămîne infructuos, căci azi greu se mai poate conta pe amabilitatea oamenilor. Te rog nu‑mi trimite inutil fascicule de pe Iulie-August 1899, căci acestea există aici.
M’am bucurat de rodnica D-tale activitate. Cu Dumnezeu înainte!
Închei, căci mesagera stă gata să plece. Mulţumiri şi recunoştinţă pentru deranjul pe care ţi l-am pricinuit cu „Rev[ue] Archéologique”.
Cu cele mai afectuoase salutări.
P. Caraman
Scrisoarea se află într-un plic obişnuit, de culoare verzuie, cu următoarea inscripţie pe pagina recto: „D-lui Gh. Ivănescu, prof[esor] univ[ersitar], Bucureşti, Str[ada] C[oman]dor Eug[eniu] Botez, 16 (prin amabilitatea d-lui advocat I. Drăghici)” (nota edit. – E.M.)
Iaşi, 6. XII. 1962
Scumpe Domnule Ivănescu,
Mai întăi ţin să-ţi mulţumesc din inimă că nu ai dat uitării gîndul de astă vară. E cazul să spun – chiar dacă nu voiu ajunge la rezultatul dorit – că „l’intention vaut le fait”!
În ce priveşte catedra liberă în momentul de faţă, la care D-ta mă îndemni să vin în februarie ’963, află că nu o pot accepta2. Dac-ar fi fost slavistica, era altceva; aş fi venit bucuros, pînă la crearea catedrei de etnografie. M-am gîndit mult dacă să nu cer limba bulgară sau neogreacă, care deasemenea există deja ca posturi reale. Însă şi eu cred ca şi mata că – dat fiind caracterul lor facultativ – vor fi posturi de lectori, iar nu catedre. Ca să primesc vreunul din ele pentru anul în curs înseamnă în orice caz un sacrificiu al timpului; căci nu e acesta obiectivul meu. Un asemenea sacrificiu însă ar fi justificat, cînd măcar în ordine pecuniară ai avea un conpensativ. În concluzie, pentru anul acesta – după cît văd – trebuie să mă resemnez şi să‑mi continuu drumul vieţii, sprijinindu-mă pe toiagul lui Zenon, ca şi pîn-acum... Iată de ce, în speranţa că, în toamna viitoare se va crea catedra de etnografie la Timişoara, mi-am statornicit gîndurile în jurul ei şi am redactat petiţia-anexă către rectorul Universităţii din Timişoara. D‑ta nu mi-ai spus către cine trebuie adresată: dacă rectorului sau ministrului; mi-am închipuit că rectorului în orice caz, fiindcă el e şeful instituţiei cu posturile (sau mai just cu eventualele posturi) vacante. Dacă trebuie cumva adresată o petiţie şi ministrului Culturii, atunci fă bunătate şi-mi spune, ca să trimit una şi la Bucureşti. Numai de n-ar fi o iluzie deşartă înfiinţarea acestei catedre! Nu-i vorbă că, şi de se va înfiinţa realmente, cred că e imprudent din parte-mi să sper prea mult... Sunt atîţia tineri amatori pentru un post aşa de ispititor! Şi, după cum s-au improvizat de pe-o zi pe alta atîţia specialişti la catedre din cele mai serioase, cine mă poate asigura că nu se va întîmpla acelaşi lucru şi cu etnografia? Căci cine va îndrăzni să-l întrebe pe eventualul favorit al soartei ce pregătire are şi ce garanţii ştiinţifice prezintă în specialitate? Cine?? Într-un asemenea caz, care din nefericire e cel mai probabil, este de dorit, din punct de vedere romînesc, ca respectiva catedră să nu se mai creieze încă, o bună bucată de vreme. Pentru că, după părerea mea, e mai bine să nu ai nimic, decît să ai ceva rău, aşa cum avem la atîtea catedre universitare. În ciuda atîtor consideraţii sceptice, eu am făcut totuşi petiţia şi ţi-am trimis-o. Era o datorie faţă de mine însumi şi faţă de familia mea. Care va fi deznodămîntul?? Cine poate şti? Dar, să‑mi fac şi eu curaj cu proverbul bătrînesc: „Mai ştii de unde sare iepurele?”. Te pomeneşti că la urma urmei va fi şi un lup mîncat de oaie! Eu am trimis numai simpla petiţie către rector, fără nici’un alt act, fiindcă D-ta îmi spui că Etnografia e probabil să fie înfiinţată de-abia în toamna anului 1963. De-aceia, mi-am zis că ar fi prea de timpuriu să trimit şi actele. De altfel, afară de memoriul titlurilor şi lucrărilor, nici nu ştiu ce alte acte se cer. Sper că voiu fi informat pe cale oficială de Rectorul Universităţii timişorene. Eu m-am bucurat mult pentru mata, cînd am aflat, mai devreme decît m-aşteptam, că a luat naştere noua universitate a României. Te felicit şi-ţi doresc cea mai fericită carieră pe care şi-o poate visa un savant de competenţa şi talentul D-tale! Sunt sigur că acolo vei reuşi să afli mulţumirea sufletească pe care pîn-acum n-ai putut-o găsi nicăirea. Şi sunt sigur că – dacă te vei muta acolo împreună cu familia – vei avea atmosfera şi liniştea necesară ca să dai la lumină lucrările ştiinţifice, pe care cei ce te cunosc sunt îndreptăţiţi să le aştepte dela D-ta. Te îmbrăţişez cu toată dragostea!
P. Caraman
Scrisoarea se află într-un plic obişnuit, de format mare, cu următoarele inscripţii. Pe pagina recto: „Profesor Universitar Gheorghe Ivănescu, Str[ada] D. Paciurea (Căminul Studenţesc Nr. 3), Timişoara”. Pe pagina verso: „Exp[editor]: Petru Caraman, Iaşi, Fundacul Codrescu, 1” (nota edit. – E.M.).
Iaşi, Fundacul Codrescu 13
Scumpe Domnule Ivănescu,
Te rog să mă ierţi de întîrziere; Analele Univ[ersităţii] din Timişoara au sosit în absenţa mea. Cînd m-am întors acasă, acum cîteva zile, am avut plăcuta surpriză de a le afla pe masa mea de lucru. E primul semn de viaţă dela D-ta după o f[oarte] îndelungată tăcere. Cum să-ţi mulţumesc pentru AUT4? Aş dori să fiu înscris pe lista abonaţilor – dacă se fac abonamente – şi să mi se comunice suma ce am de achitat şi pentru cît timp, ca s-o expediez fără întîrziere. Mi-a făcut o deosebit de bună impresie bogăţia şi varietatea subiectelor abordate, precum şi seriozitatea cu care sunt în general tratate. Ştiu bine că D-ta ai în aceasta cel mai mare merit, fiindcă D-ta ai pus totul în mişcare, atît ca animator al colaboratorilor, cît şi ca supraveghetor al fiecărui articol. Mă bucur că-l ai ca secretar de redacţie pe Gh. Tohăneanu, despre care am auzit că e un om de ispravă, pe care se poate conta. Eu te felicit din toată inima: ca pentru tomul I, nou’născuta periodică se recomandă excepţional de frumos, ceiace rareori se întîmplă. Bravissimo! Am citit şi savantele D-tale articole despre „gramatică şi logică” şi despre „originea huţulilor”. Propunerea D-tale cu metateza unui nomen ethnicum: *Uluţ < Uliţi, Uliči, Ugliči ... mi se pare o hipoteză ingenioasă. Dar nu ştiu de ce încă îmi vine greu să mă deprind cu ea. S-ar putea să ai dreptate. M-a impresionat plăcut studiul lui Ovidiu Bîrlea despre At. M. Marienescu. Ce frumos că acest folclorist bănăţean a fost prezintat – şi cu atîta seriozitate şi comprehensiune – chiar într-o periodică în Timişoara. Manii lui At. M. Mar[ienescu] pot fi satisfăcuţi; prea fusese uitat şi depreciat p[entru] unele exagerări forţate, care de altfel nici nu erau ale lui, ci ale epocii sale.
Mi-e teamă însă ca periodica aceasta să nu greveze pre mult asupra activităţii D-tale pe terenul specialităţii. Sunt fericiţi studenţii din Timişoara că te au profesor. Nu-i nimic, e bine şi acolo. O universitate nouă – ca să impună din capul locului crearea unei tradiţii de cultură solidă – are nevoie mare de profesori eminenţi. Şi D-ta eşti dintre aceia. Eu am regretat adînc – în forul meu interior, făr‑a o fi mărturisit nimănui – că împrejurări defavorabile nu mi-au îngăduit să mă aflu şi eu acolo, alături de D-ta ca să pun umărul la ridicarea acestui aşezămînt. Deja mă aprinsesem de entuziasm, în cerinţa de a face carte serioasă, aşa cum nu s-a mai făcut la noi pe terenul etnografiei. A fost un vis halucinant, o utopie. Şi totuşi, mie mi se păruse un timp la un pas de realizare. Sper că opera masivă, pe care-o aştept eu dela D-ta – şi pe care cred c-o aşteaptă toţi ceice cunosc potenţialul D-tale ştiinţific şi-l apreciază – este în lucru. Consacră-i toate puterile de muncă pentru a o prezinta la nivelul dorit de prietenii şi admiratorii D-tale. Am aflat de intrarea D-tale la Academie ca membru coresp[ondent]. Te-aş felicita, dar mi-e teamă să nu te jignesc; fiindcă, fără să vreau, îmi vin în minte ciupercăria de membri activi lipsiţi de orice merit şi de orice talent, care-au transformat biata Academie într-un adevărat bîlciu levantin. Şi, evident, mai ales în comparaţie cu ei, D-ta ai fi meritat să fii de mult membru arhiplin, dacă mă pot exprima aşa. Mă bucur în orice caz că ai izbutit să intri acolo. Vei deveni curînd şi membru activ, atunci cînd te vei afirma şi mai mult pe terenul ştiinţific cu lucrarea compactă pe care presimt c-o pregăteşti. Prestigiul Academiei trebuie ridicat şi aceasta nu se poate realiza decît prin pătrunderea cît mai multor elemente valoroase supt cupola ei. De aceia m‑am bucurat de două ori c-ai intrat acolo: şi pentru D-ta, şi p[entru] Academie.
La Universitate, D-ta ai norocul să te afli la o catedră care se identifică cu specialitatea D-tale strictă. Deci, în principiu, tot sau aproape tot ceiace lucrezi cu studenţii, poate fi publicabil şi tot ceiace lucrezi acasă pentru a publica poate fi utilizabil şi la catedră. E condiţia unei activităţi ştiinţifice ideale pentru un profesor universitar. Eu n-am avut acest noroc; mă bucur din adîncul inimii că D-ta îl ai. Încheiu, urîndu-ţi o cît mai înfloritoare sănătate şi o cît mai bună dispoziţie pentru lucrul ştiinţific. Te rog, transmite resp[ectuoase] omagii D-nei Ivănescu, iar pe D-ta te îmbrăţişez cu prietenia de totdeauna şi cu urarea de-a avea cele mai strălucite succese în carieră.
Al D-tale,
P. Caraman
Iaşi, 28.VIII.1963
Scumpe Domnule Ivănescu,
Întors acum în Iaşi, după o absenţă de aproape două luni, aflu scrisoarea D-tale expres rec[omandată], sosită cam pe la sfîrşitul primei săptămîni din Iulie – după cum îmi indică data de pe ştampila poştei Timişoara – adică o zi sau două după ce eu plecasem. Am rămas consternat! Ce vei fi putut crede D-ta despre o asemenea barbară întîrziere? Mii de scuze! – Unde am fost?? – La copiii şi nepoţii de la Turda, împreună cu soţia mea. Aici nu am stat locului, ci am făcut şi unele mici excursii prin împrejurimile aşa de pitoreşti de pe Valea Arieşului – unul din cele mai frumoase rîuri ale ţării – podoaba cea mai de preţ a peizajului Munţilor Apuseni. Apoi, la Turda, ne-am scăldat în minunatele lacuri cu apă sărată de pe dealurile oraşului, care ne-au fermecat în toată puterea cuvîntului. Cînd mă cufundam în unda lor vrăjită, uitam de toate necazurile şi adversităţile vieţii! Păcat că nu am putut să-mi consacru timpul excluziv acestei desfătări recreatoare, căci o bună parte din perioada cea mai caldă a verii a trebuit s-o petrec la Cluj, la diferite biblioteci de-acolo, care posedă unele cărţi de care aveam mare nevoie şi care lipsesc la Iaşi.
Scrisoarea D-tale m‑a impresionat în mod neobişnuit. Ba, cuvîntul acesta îmi pare că redă slab ceiace vreau să spun: m-a emoţionat şi m-a înduioşat! D-ta, cu avalanşa atîtor ocupaţii de răspundere grea, care s-au grămădit asupra D-tale, şi ai mai avut totuşi cînd să te gîndeşti la mine! Bunătatea inimii D-tale este, în adevăr, inegalabilă. Cred că e o trăsătură caracteristică a oamenilor de ştiinţă autentici – a celor mai distinşi dintre aceştia. De altfel, aşa te-am văzut eu, atunci cînd am ajuns să te cunosc mai de-aproape: un suflet candid, absent la realităţile aspre, cel mai adesea meschine şi vulgare, ale vieţii de toate zilele; un om incapabil de a face rău cuiva şi capabil numai de bine, iar în jurul lui radiind seninătate şi elan, după cum am aflat întîmplător şi dela unii foşti elevi ai D-tale de la Iaşi. Cum să-ţi mulţumesc că ai găsit timp să mai fii preocupat şi de soarta mea? Eu îţi sunt recunoscător pentru excelentele D-tale gînduri în legătură cu mine şi te rog să fii încredinţat că m-au afectat aproape întocmai ca şi cum ceiace-ai gîndit ar fi ajuns deja la realizare. Şi cum ar putea fi altfel, cînd realizarea lor nu depindea de voinţa D-tale? Fireşte că, în urma schimbărilor de la Minister, amintite de D-ta, am înţeles şi eu prea bine c-ar fi absurd să mai cred posibilă crearea proiectatei catedre de etnografie la Universitatea din Timişoara, şi mai ales pentru mine! În ce priveşte ultima D-tale propunere referitoare la eventuala înfiinţare a unui post de etnografie la baza de cercetări ştiinţifice din Timişoara a Acad[emiei] R.P.R, nu mă ispiteşte absolut deloc. De altfel, nici nu-l cred realizabil; căci dacă‑n adevăr ar fi existat cineva în R.P.R. care să creadă-n utilitatea mea ca etnograf, s-ar fi găsit cu mult mai uşor posibilitatea de a mă folosi chiar aici în Iaşi, la Filiala Academiei, nu ar fi nevoie pentru aceasta să-mi las casa şi familia, ca să vin la Timişoara. Asemenea sacrificiu l-aş fi făcut numai în cazul cînd aş fi putut veni acolo la o catedră de etnografie. Nu ştiu de ce mă atrăgea ca un miraj gîndul ispititor de a da din plin tineretului studenţesc – în ultimii ani ai vieţii mele – dintr-o sursă care mi-a fost atît de dragă şi din care un destin advers nu mi-a îngăduit să-mpărtăşesc altora aproape nimic (căci puţinul ce-am publicat, pe apucate, îl consider echivalent cu zero, în comparaţie cu ceiace-aş fi putut da, de-aş fi fost acolo unde-am dorit-o zadarnic o viaţă-ntreagă). Poate mă atrăgea acest gînd şi prin faptul că eram animat de năzuinţa nemărturisită de a arăta – celor de ieri – ca şi celor de azi – ce-aş fi fost în stare să fac, dacă aş fi fost pus să lucrez acolo unde era locul meu. Dar, precum vezi, nici „cîntecul lebedei”, de care-ţi aminteam cîndva la Iaşi, nu mi‑a mai fost permis. Trebuie să te deprinzi şi D-ta – aşa cum caut eu însumi, de mult, să mă deprind – cu ideia că viaţa mea s-a încheiat complet sub un anumit aspect al ei (pe care eu, nu ştiu dacă pe drept sau pe nedrept, l-am considerat esenţial) şi că sumbrul „nil sperare”5 planează asupră-mi ca un „inexorabile fatum”. Desigur, nu e uşor suportabilă situaţia sacrificiului total, dar trebuie totuşi să găsim puterea de resemnare şi pentru ea. E ceiace încerc cu demonică îndîrjire. Dar, ca să revin la D-ta: mă bucur din adîncul inimii de apropiata apariţie a Analelor Universităţii din Timişoara, seria Ştiinţe filologice. Înţeleg că e o realizare a D-tale. Îţi cunosc competenţa de redactor, dela Buletinul Inst[itutului] de Filologie „Al[exandru] Philippide” din Iaşi. Şi mă voiu bucura şi mai mult cînd voiu lua act chiar de studiile D-tale publicate acolo. Te felicit cu anticipaţie! Pe de-altă parte, îmi dau seama cît ai fost de hărţuit cu angaralele redacţionale şi regret timpul pierdut pentru alte ocupaţii. Doresc să am acest prim vol[um] al Analelor Timiş[orene] (seria resp[ectivă]). Şi, ca să angajez şi viitorul, aş vrea să fac chiar abonament la această nouă periodică, dacă se poate şi sunt gata să expediez banii. În ce priveşte propunerea D-tale de a colabora şi eu la Anale, o accept cu plăcere. Desigur, aş putea trimite, pentru vre-unul din volumele următoare, un studiou folcloric cu aderenţe sud-slavice şi în special sîrbo-croate, aşa cum îmi ceri. Ba, cred c-aş da şi unele contribuţii de domeniul lingvistic, în legătură cu limba turcă, neogreacă, sau cu limbile slave.
Cît despre publicarea de către Academia R.P.R. a vreunei lucrări a mele – la care te referi în scrisoarea D-tale – mi se pare pură legendă. Iar de tov[arăşul] Jalbă aud pentru prima oară! Şi apoi, cred că nu e aşa de simplu cum îţi închipui D-ta, care judeci lucrurile sub unghiul normalului, ceiace e azi o gravă eroare. Gîndeşte-te, dragul meu, că lucrarea trebuie să meargă la o serie de „foruri competente” şi eventual pela specialişti ca Mihai Popp et Comp. şi mă tem, tare mă tem, măcar că – după cum, într-un cuvînt, mă cunosc – nu sunt un om fricos. (Cel puţin dacă mă compar cu alţii.)
Acum sunt complet absorbit de o lucrare mai amplă, care te va mira poate, şi al cărei titlu sună: „Consideraţii etnografice asupra muzicii instrumentale de vînt a Grecilor şi Romînilor, pe baza terminologiei lor folklorico-muzicale”. Şi să nu-ţi închipui că centrul de greutate al studiului meu cade pe etapa neogrecească sau măcar pe cea bizantină a culturii greceşti; ci (auzi colo, cutezanţă!) pe cea antică! În adevăr, în bogatele, arhibogatele izvoare literare pe care ni le-a lăsat antichitatea grecească, încerc – privind la lupă şi la microscop – să discern dincolo de ceiace este element cult, pentru a pescui din adîncuri numai ceiace este element de domeniul culturii populare, tradiţionale, căreia creaţiile culte îi sunt în bună parte tributare. Nu e uşor lucru, fără îndoială, şi e un act de îndrăzneală. Dar am iluzia că reuşesc să aduc ceva lumină în acest domeniu opac. Sînt sigur că D-tale o să-ţi placă lucrarea mea, dacă voiu izbuti pînă în cele din urmă s-o scriu aşa cum doresc eu. În ea deschid, de asemenea, perspectiva – pe tărîmul romînesc – şi către moştenirea folklorico-muzicală din substratul tracic, ca şi din cel roman. Pentru pregătirea acestei lucrări, am trebuit să pierd mult timp, căci a fost nevoie să citesc în original toate izvoarele greceşti utilizate. Altfel ar fi fost de neconceput să întreprind aşa ceva. De aceia am şi mers la Cluj, căci o serie de cărţi vechi greceşti nu există aici în Iaşi. Mă gîndisem cîndva să scriu acest studiu (în l[imba] franceză) pentru revista „Balcania”, în noua serie care se proiectase, pe vremea cînd încă trăia prietenul meu V. Papacostea. Acum însă, de vreme ce însuşi proiectul noii apariţii a „Balcaniei” va fi murit, cred, o dată cu el, nu ştiu ce destinaţie îi voiu mai da. Voiu vedea mai tîrziu. În cel mai rău caz, îl voiu pune-ntr-un sertar la păstrare. Principalul e să-l duc la capăt, căci am un material copios, dacă nu chiar covîrşitor de abundent. Dar e timpul să încheiu. Te îmbrăţişez cu cea mai caldă afecţiune, urîndu-ţi din suflet să-ţi poţi realiza – în forme cît mai desăvîrşite – marile D-tale planuri pe tărîmul lingvisticii romîneşti.
Te rog totodată, să transmiţi respectuoasele mele omagii D-nei Ivănescu, iar micuţei D-re Evdochia, un salut cordial dela un prieten necunoscut şi bătrîn, dar care iubeşte nespus de mult pe toţi copiii buni din ţara asta, şi pe ea în special.
P. Caraman
Scrisoarea se află într-un plic obişnuit, cu următoarele inscripţii. Pe pagina recto: „Prof. univ. Gh[eorghe] Ivănescu, Str[ada] C[oman]dor Eugen Botez 16, Bucureşti”. Pe pagina verso: „Exp[editor]: Petru Caraman, Iaşi, F[undacul] Codrescu, 1” (nota edit. – E.M.).
Note
1 Subliniat în textul original – E.M.
2 Subliniat în textul original(nota edit. – E.M.).
3 Scrisoarea este nedatată, iar plicul nu s-a păstrat. Trebuie să fi fost scrisă post 1963, căci se face referire la numirea ca membru corespondent al Academiei a lui Gh. Ivănescu, fapt petrecut în acest an (nota edit. – E.M.).
4 „Analele Universităţii din Timişoara”, publicaţie iniţiată şi condusă de Gh. Ivănescu (nota edit. – E.M.).
5 Subliniat în text (nota edit. – E.M.).
Continuare. Începutul în nr. 1-2, 2011, p. 35-41 şi nr. 3-6, 2011, p. 271-276.