Sub sceptrul purificator al limbii române
Pentru tiparCine a urmărit în acest an acţiunile culturale circumscrise zilei de 31 august a putut lesne constata că mai plătim încă tribut festivismului de ocazie şi că timpul demersurilor cu efect practic întru repunerea în drepturi a limbii române întârzie. Şi la sfârşitul verii curente, ca de altminteri în aproape toţi cei 22 de ani trecuţi după aprobarea în Republica Moldova a legislaţiei lingvistice, au fost organizate expoziţii, concerte, obişnuitul salon de carte, alte manifestări, la care au fost etalate, tradiţional, sentimentele de profundă admiraţie pentru „nepreţuita comoară” a neamului, dar şi îngrijorarea faţă de destinul la fel de ingrat al limbii române pe un teritoriu izolat de matcă. Harnică, dar nu mai ingenioasă ca în alţi ani, a fost şi presa. Cititorilor, ascultătorilor, privitorilor li s-au „servit” din bielşug numeroase emisiuni, interviuri, dezbateri, reportaje, comunicări, articole realizate în capitală, dar şi în provincie, având scopul de a contura în acest context tematic un tablou cât mai amplu şi mai obiectiv.
Analiza celor câteva zile de trepidantă „prestaţie lingvistică”, până şi după sărbătoare, denotă că rămânem cantonaţi în jurul aceloraşi probleme despre „importanţa şi stringenţa” cărora debităm continuu, fără rezultatul scontat de la 1989 încoace.
Dintre cele mai frecvente aspecte abordate de-a lungul anilor se impun cu deosebire următoarele: denumirea corectă a limbii (română sau „moldovenească”), funcţionalitatea ei ca element principal şi oficial de comunicare în societate, nivelul scăzut de cunoaştere şi de utilizare a limbii de stat de către vorbitorii nativi, precum şi de către cei alogeni, influenţa nocivă exercitată de către limba rusă asupra mediului nostru colocvial, extinderea fără precedent în centrele urbane a reclamei ruseşti etc. Specialişti în materie – lingvişti, jurişti, istorici, scriitori, ziarişti, cadre didactice – au formulat pertinent şi argumentat sugestii, propuneri, căi rezonabile menite a pune capăt „disputei”. Opiniile lor au fost însă neglijate ostentativ decenii în şir de către instituţiile statului şi, de regulă, după consumarea zilelor de omagiere a limbii române, problemele erau date uitării până la proximul prilej aniversar, când se relua acelaşi scenariu. În cazul dat, soluţia definitivă şi irevocabilă, se ştie, ţine de competenţa politicienilor care, cu regret, au moştenit multe dintre reflexele sovietice, inclusiv cele privind adevărul despre identitatea noastră etnolingvistică. Din acest considerent, deocamdată, nu au fost modificate legile despre limbă, care demult nu mai răspund necesităţilor curente şi periclitează rolul unuia dintre atributele esenţiale ale statalităţii.
Ezitantă şi ineficientă în acest sens a fost / este şi atitudinea circumspectă a Alianţei pentru Integrare Europeană (I şi II), în care alegătorii au investit speranţe, implicit legate de ameliorarea vechiului şi, în definitiv, artificialului diferend social. Indecizia, şovăiala proverbială a noilor guvernanţi care, după scandaloasele evenimente de ultimă oră, nu se ştie cât se vor mai afla împreună la putere şi dacă vor avea într-un viitor previzibil pe agenda de lucru delicata „chestiune a limbii” (unii dintre ei mai consideră că limba noastră are două denumiri!?) reclamă acţiuni hotărâte, eficiente, cu maximă responsabilitate, iar societatea civilă urmează a-şi asuma obligaţia de a examina eventualele soluţii, excluzând, printr-un hazard obiectivizant, implicarea clasei politice, aşa cum s-a procedat magistral în anii 1987-1991, când cei de jos, civilii, au doborât cu efort comun zidul puterii pe care fusese scrijelat încă în 1944: „Niet, Niet, Niet!”.
Altminteri, sfidând anemia lingvistică a politicienilor de toate culorile, demult e timpul să căutăm cu mai mult curaj răspunsul la un şir de întrebări pe cât de simple, pe atât de importante pentru cauza naţională.
Aşadar, nota bene (şi pentru cei de la cârmă): de ce după 1989 nu avem niciun nou / tânăr lingvist – mai competent, mai informat decât cei din vechea gardă – specializat, de exemplu, în abordarea problemelor de cultivare a limbii române (dacă instituţiile noastre ar fi pregătit barem câte un lingvist pe an, în prezent cel puţin 22 de tineri s-ar fi îngrijit cu pasiune şi patimă de starea actuală a limbii vorbite şi scrise în Republica Moldova)?; de ce studenţii de la filologie, viitorii pedagogi şi cercetători, au o pregătire profesională sub orice nivel?; câte studii, articole, cercetări asupra fenomenelor lingvistice actuale au fost publicate în ultima vreme de către doctorii şi doctorii habilitaţi în filologie, numărul cărora a crescut considerabil, contribuţia lor ştiinţifică în domeniu lipsind cu desăvârşire?; de ce nu există un proiect punctual de parteneriat şi de colaborare practică între instituţiile de profil din Republica Moldova, România sau din alte ţări ce manifestă interes pentru climatul lingvistic de la noi?; de ce nu este elaborat un program naţional realist, practic de promovare a limbii române?; de ce nu avem o societate funcţională a filologilor?; de ce nu există un sistem de comunicare şi de informare eficient pentru cei preocupaţi de soarta limbii române?; de ce cartea didactică sau beletristică, inclusiv cea sponsorizată sută la sută din surse guvernamentale, este foarte costisitoare?; de ce, în condiţii de criză generală, acceptăm tot soiul de sindrofii cu exagerat caracter festiv şi repercusiuni utilitare nule?; câte dicţionare explicative pentru bibliotecile şcolare s-ar fi putut achiziţiona pe mijloacele financiare alocate pentru parada militară de la 27 august?; unde ne sunt călăuzii capabili să ne arate calea cea dreaptă în labirintul anevoios al tranziţiei?...
Acestea ar fi doar câteva dintre punctele de reper fixate, eventual, în zi de 31 august, ca peste un an să dăm socoteală: ce am întreprins concret în perioada trecută pentru implementarea proiectelor lingvistice, care au fost motivele pentru nerealizarea unora, în ce măsură banii cheltuiţi din bugetul public, destinaţi problemelor limbii, inclusiv diverselor manifestaţii, au justificare etc.
E de presupus că întrunirile viitoare, sub sceptrul purificator şi întregitor al limbii române, se vor desfăşura cu mai puţin fast, dar cu mai multă lume interesată să evalueze pragmatismul acţiunilor de promovare a verbului matern. Abia atunci carul se va urni din loc...