Să nu uităm că a fi liber este mult mai dificil decât a nu fi liber
Pentru tiparRecursul la memorie, conștientizarea și asumarea destinului pentru a afla „dincotro venim și încotro mergem”, căutarea surselor de stăvilire a degringoladei politice, morale și sociale, identificarea unor șanse autentice de a fi solidari, de a ne salva ca neam – sunt gândurile la care trimit luările de atitudine purtând semnătura Anei Blandiana. Or, întrucât „Viața nu apare decât în ediții princeps”, datori suntem să luăm aminte la toate câte se întâmplă, ne îndeamnă cunoscuta și apreciata poetă. Textele trimise cu generozitate și bunăvoință la solicitarea noastră ne-au sugerat un nou și atât de necesar prilej de dialog. Bine ați venit în paginile „Limbii Române”, iubită și distinsă Doamnă!
– Stimată Doamnă Ana Blandiana, vă mulţumesc anticipat pentru amabilitatea de a răspunde la întrebări. Aş vrea să începem dialogul nostru evocând o frumoasă întâlnire cu poezia Dumneavoastră întâmplată la Chişinău în 1997. Printre numeroşii admiratori participanţi la lansarea volumului La cules îngeri era şi fiul nostru, atunci de 11 ani, care s-a ales cu un autograf memorabil: „Pentru Mihăiţă – scriaţi Dumneavoastră – poezia mea acum și mai târziu, ce să-i poarte noroc şi să-i ajute să rămână mereu sensibil, ca acum – Ana Blandiana, ’97”. Mai credeţi în miracolul întremător și aducător de noroc al poeziei? Ce înseamnă pentru Dumneavoastră poezia? Dar scrisul în general?
– Da, cred și acum că poezia poate sa aducă noroc, norocul de a învăța să vezi lumea cu propriii ochi, deschişi larg asupra ei (cunoaşteţi o altă definiţie a sensibilităţii?), după cum sunt convinsă că, aşa cum spunea Brâncuşi, când am încetat să fim copii, am murit de tot. Poezia este un mijloc de a păstra, chiar dacă în secret, pentru toată viaţa ceva din miracolul copilăriei. Pentru mine, poezia nu este o alternativă la altceva, nu este o opţiune, ci un dat, hotărât dinainte de naşterea mea și care funcţionează în afara voinţei mele. Nu eu îmi propun să scriu versuri, ele îmi propun să le transcriu. În ceea ce priveşte scrisul în general – mă refer la proză, la eseuri – în măsura în care nu este o formă mascată de poezie, este o profesiune.
– Aţi mai vizitat de atunci Basarabia? Cu cine dintre intelectualii din stânga Prutului aveţi relaţii de colaborare?
– Nu, din păcate, nu am mai fost în Basarabia de mulţi ani, de la lansarea poemelor mele în Colecţia „Biblioteca şcolarului” a editurii Litera. A fost una dintre cele mai impresionante lansări de carte la care am participat și am rămas legată printr-un respect sincer de familia de editori Vidrașcu.
În ceea ce priveşte colaborarea susţinută cu basarabeni, ea s-a petrecut mai ales în cadrul Memorialului Sighet unde, mai ales la Şcoala de Vară, au fost numeroşi conferenţiari: Anatol Petrencu, Ion şi Elena Şişcanu, Ion Varta, Elena Postică, Nicolae Dabija, Vitalie Ciobanu, Emilian Galaicu-Păun, Ludmila Pădureţ, Gh. Mârzenco, Mariana Ţăranu, ca să nu mai vorbesc de excepţionalii adolescenţi care au câştigat concursul de admitere şi au participat în mod strălucit la dezbaterile Școlii de Vară.
– Când, în ce condiţii aţi auzit pentru prima dată de Basarabia?
– Învăţătoarea mea din clasele primare a fost Doamna Tamara Stamatiu, refugiată din Basarabia în Oradea, oraşul în care Tata era preot și unde erau foarte mulți refugiați din stânga Prutului. Acum mă gândesc că explicaţia consta în faptul că Oradea era oraşul românesc cel mai depărtat de frontiera sovietică. Am învăţat deci să scriu şi să citesc româneşte de la o basarabeancă, şi asta m-a marcat pentru toată viaţa. În clasa ei, în care ne citea în fiecare zi și din Eminescu, am început să scriu primele versuri. O iubeam cu toţii şi pentru că era foarte frumoasă, deşi avea părul foarte scurt, căci pe drumul refugiului se îmbolnăvise de tifos. Îmi amintesc cum o dată a fost la noi acasă pe vremea cireşelor şi Mama a rupt și i-a dăruit o creangă încărcată de cireşe, iar Doamna a început să plângă și să ne povestească despre un cireş pe care îl aveau şi ei în curte acasă, în Basarabia.
– S-au împlinit recent două decenii de la declararea independenţei şi suveranităţii Republicii Moldova. Ce perspective, credeţi, are acest proiect politic apărut după disoluţia U.R.S.S. în baza unei părţi din Basarabia românească?
– Cred că pe măsură ce devine tot mai europeană, Basarabia devine și tot mai românească, iar în condiţiile actuale ale globalizării unirea noastră va căpăta forma prezenţei comune în Uniunea Europeană.
– Vă rog să vă referiţi în continuare la sincronizarea, integrarea literaturii basarabene în procesul literar general românesc. Exegeţi din dreapta Prutului sunt sceptici în ce priveşte nivelul literaturii române din Basarabia. Ion Simuţ, de exemplu, o consideră „oglinda unei drame a conştiinţei naţionale” și care „nu e mai mult decât o literatură regională, cantonată într-un orizont tematic, problematic şi stilistic foarte limitat, fără nicio şansă de a intra într-un dialog european peste capul literaturii din România”. În ce măsură sunt justificate rezervele faţă de literatura scrisă între Prut și Nistru? Ce trebuie să aibă în plus această literatură pentru a se bucura de apreciere?
– Cred că istoria literară românească are mari datorii faţă de literatura din Republica Moldova, care, în mod evident, este o parte a literaturii române. În ceea ce priveşte aprecierile, ele variază în funcţie de generaţii. În mod evident între literatura tinerilor (tânăr poate să însemne chiar 40-50 de ani) de pe cele două maluri ale Prutului nu mai există nicio diferenţă valorică și aş zice chiar că nu există nici măcar diferenţe specifice. Nenorocirea este însă că nu se găseşte o formă de difuzare comună atât a revistelor literare, cât și a presei propriu-zise. Nu suntem întotdeauna la curent cu ce facem fiecare. E adevărat însă şi faptul că editurile din cele două ţări româneşti publică în devălmăşie cărţi fără să ţină cont de frontieră, iar acesta este un pas înainte și un bun câştigat.
– Literatura română actuală trece printr-un dificil și controversat proces de redefinire a misiunii ei ca unul dintre fundamentele primordiale ale culturii noastre. Febrilitatea căutărilor, inovaţiilor, tendinţa exagerată a unor autori de a se racorda cu orice preţ la mişcările, curentele, modelele artistice în vogă nu denotă, oare, o criză a literaturii noastre? Micşorarea numărului de cititori determinată nu doar de radio, televiziune, cinema, şi mai nou, de internet, justifică, se pare, opinia potrivit căreia literatura încetează a mai fi un bun necesar întregii societăţi, ea devine, în fond, apanajul unui cerc îngust de persoane. De ce cuvântul scris nu mai are atractivitatea de altădată? În acest context, care este azi misiunea literaturii?
– Cred că ceea ce se întâmplă grav cu literatura româna azi este faptul că a încetat sa fie interesată de temele majore, că, preocupată de sincronizare și actualizare, tinde tot mai mult să devină o literatură minoră. Şi asta se întâmplă în mai multe feluri și din mai multe motive. În primii ani de libertate, a fost o adevărată invazie de literatură pornografică, pentru simplul motiv că cenzura dispărută fusese pudibondă. Situaţia era și tristă, și ridicolă, pentru că drama lipsei de libertate nu se explica doar prin faptul că nu se putea scrie fără perdea. A fost o perioadă relativ scurtă şi de-a dreptul jenantă artistic. Apoi, sau în paralel, s-au desfăşurat tot felul de experienţe stilistice mai mult sau mai puţin frivole, născute din nevoia de a masca incapacitatea autorilor de a crea oameni vii, de a reconstrui lumea pe pagină. Iar această incapacitate vine nu numai din lipsa forţei artistice, ci și din lipsa interesului pentru lumea adevărată. Apoi a început să se scrie despre perioada comunistă, dar nu despre marile ei nenorociri și tragedii, nu despre dizolvarea valorilor și spălarea creierelor, ci despre mărunte amintiri cu cravate roşii şi întâmplări de la cozi, într-un fel care transforma epoca descrisă într-una mai curând comică decât dramatică, îngânată într-o gamă minoră, care nu deranjează pe nimeni și nu impietează sacrosancta political correctness. M-am referit la proză pentru că, din obsesia postmodernităţii, poezia practic a fost înlocuită cu mici bucăţi de proză, cărora însă le lipseşte suflul epic. Nu mă îndoiesc că este vorba de perioade şi experienţe trecătoare și că adevărata literatură se va întoarce la menirea ei de totdeauna, aceea de a discerne din confuzia lumii sensul ei profund, esenţa, lamura, cum o numea Eminescu, și de a o fixa, mai intensă decât în realitate, pe hârtie.
– O carte „bine scrisă” nu întotdeauna este și o „carte bine vândută”. Sunt suficiente exemple ce denotă că un volum (sau scriitor) este promovat pentru că apare la o anumită editură sau pentru că lucrarea respectivă satisface un anume „gust literar”, de moment, sfidând, de cele mai multe ori, precepte literare, estetice, morale etc. consacrate. Ce calităţi totuși asigură durabilitate, perenitate unei cărţi, actului literar în general?
– Cred că răspunsul cel mai simplu ar fi „cantitatea de adevăr și de mister pe care o conţine”. Dar, de fapt, răspunsul este mai puţin cunoscut decât pare. Neplăcut, greu de suportat și chiar indigest este felul în care se confundă această misterioasă valoare şi încercarea de a o descifra, care este menirea criticii literare, cu talentul şi puterea financiară de marketing. O carte devine importantă nu în funcţie de cronicile şi analizele care i se dedică după apariţie, ci în funcţie de reclamele plătite care o preced și o fac să se vândă.
– Într-un interviu susţineţi că e straniu și deprimant faptul că „în condiţiile libertăţii şi într-o ţară în care ar mai fi atâtea de schimbat, chiar și numai din punct de vedere cultural, scriitorii au încetat să reprezinte în societate o voce instituţională”. Precizând că o asemenea stare de lucruri se constată și în Republica Moldova, unde scriitorii au avut un rol deosebit în desfăşurarea evenimentelor politice din anii 1987-1990, e firesc să ne întrebăm: ce s-a întâmplat între timp cu breasla scriitoricească, de ce e tot mai evidentă erodarea prestigiului intelectualilor, în fruntea cărora se află, tradițional, scriitorii?
– Uniunile Scriitorilor fuseseră înainte centre de apărare a libertăţii – atâta câtă era –, de luptă împotriva cenzurii – atâta cât se putea – şi chiar centre, lipsite de eroism, dar nu şi de curaj, ale unor forme – atâtea câte au fost – de rezistenţă. Astea le dădea o anumită coeziune și chiar solidaritate. După apariţia libertăţii, toate aceste legături au dispărut, iar organizaţiile scriitorilor s-au transformat în organizaţii de tip sindical pentru apărarea – de altfel, absolut necesară – a drepturilor materiale ale scriitorilor într-o societate în care respectul pentru toate formele de cultură, ce nu se transformă în bani, este în curs de dispariţie. În felul acesta, însă, scriitorii nu îi mai reprezentau pe toţi ceilalţi, ci doar pe ei înşişi. Iar indiferenţei lor pentru restul lumii i s-a răspuns cu o indiferenţă pe măsură.
– Ce impact are oportunismul unor literaţi asupra calităţii procesului literar? Dar asupra echilibrului moral al societăţii?
– Nu cred că o persoană oportunistă poate fi un scriitor bun. Și nici nu cred că el este luat în seamă de cititori, deci nu poate fi important pentru echilibrul moral al societăţii.
– Este frecvent discutată corelaţia intelectual-politică. Prestaţia scriitorilor / artiştilor-politicieni etc. este pusă, de regulă, sub semnul întrebării. Ce impact a avut politica în destinul omului de cultură Ana Blandiana?
– A fost o formă de sinucidere provizorie. Nu spun că nu a avut utilitate sau rost şi nici că, dacă ar fi să o iau de la capăt, nu aş face aceleaşi lucruri. Sunt convinsă că fără marile mitinguri ale Alianţei Civice, fără protestele și proclamaţiile noastre – care cu zece ani înainte cereau ceea ce abia acum reuşeşte cu greu să ne impună Uniunea Europeană – nici alternanţa la putere, nici integrarea euroatlantica nu ar fi azi o realitate istorică. Dar, din punctul de vedere al destinului meu literar, a fost o imensă pierdere nu numai de timp (mai mult de un deceniu), ci și de prestigiu, pentru că în ochii foarte multora dintre cititorii mei imaginea mea publică a fost poluată de amestecul cu tulburea lume politică.
– Pesimismul, aşa cum constataţi și în cadrul Şcolii de Vară din acest an de la Sighet, este o stare ce domină o bună parte din societate, inclusiv și segmentul cel mai fragil al ei – tânăra generaţie. În ce mod, pe ce cale ar putea fi cultivat optimismul, încrederea într-un destin cu perspective decente din punct de vedere moral şi material? De ce, şi după două decenii de la „căderea” comunismului, se mai resimte prezența distructivă a fostului regim, iar speranţele ne sunt „subminate”?
– Cred că pesimismul are două surse, oarecum de sens contrar: una este mocirla formată din reziduurile comunismului, alta este diferenţa dintre iluziile pe care le aveam despre Occident şi despre capitalism, pe vremea când erau intangibile, şi confruntarea nemijlocită cu aceste realităţi. Să nu uităm că a fi liber este mult mai dificil decât a nu fi liber, în sensul că lipsa de libertate te dispensează de responsabilitate, din moment ce tu nu poți determina nimic, în timp ce libertatea este o continuă optare și decizie personală a fiecăruia. În ceea ce îi priveşte pe tineri, cred că cea mai mare problemă a lor este lipsa modelelor. Cred că aşa se explică și extraordinarul succes al Şcolii de Vară de la Sighet, unde adolescenţii descoperă modelele trecutului de care se pot mândri.
– Vă rog să vorbiţi cititorilor revistei noastre despre Memorialul Sighet. Când şi cum a apărut ideea fondării acestui important centru de recuperare a memoriei?
– Ideea Memorialului a apărut în 1993, atunci când am propus, împreună cu soţul meu, Consiliului Europei (unde România nu era încă acceptată din cauza mineriadelor) proiectul primului Memorial al Victimelor Comunismului din lume, o instituţie a memoriei menită să contracareze spălarea creierelor întreprinsă cu destul succes în cei aproape 50 de ani de comunism. Memorialul avea să fie format dintr-un muzeu amenajat într-o veche închisoare stalinistă, cea de la Sighet, în care au fost exterminate elitele politice, spirituale și culturale ale României interbelice, şi dintr-un Centru internaţional de studii asupra comunismului, care funcţionează în Bucureşti. Proiectul a fost luat sub egida Consiliului Europei care ne-a dat astfel sprijinul moral necesar. Banii a trebuit să-i strângem noi, înfiinţând reprezentanţe la Paris, München, Los Angeles, New York, locuri semnificative ale exilului românesc, apoi am învăţat să facem proiecte internaţionale, iar mai târziu a fost votată o lege prin care Memorialul este considerat obiectiv de importanţă naţională, asemenea Centrului Eminescu de la Ipoteşti și complexului Brâncuşi de la Târgul Jiu. Au trecut de atunci 18 ani, deci am ajuns la majorat cu această operă care se dovedeşte de mare utilitate și de real succes. În ultimele luni am avut în medie 1200 de vizitatori pe zi, majoritatea tineri.
– Cum explicaţi implicarea Dumneavoastră în organizarea și derularea acestui neordinar proiect? Cine vă sunt partenerii în organizarea activităţii Memorialului?
– Anii de implicare în vârtejul vieţii publice de după revoluţie mi-au dat un sentiment de zădărnicie, nu atât prin discrepanţa dintre eforturi şi rezultate, cât mai ales prin superficialitatea mediului politic și m-au dus la concluzia că, pentru a schimba cu adevărat lucrurile, trebuie început din alt loc, de la reconstruirea memoriei colective. Tot ce-am făcut, am făcut împreună cu Romulus Rusan, soţul meu, care conduce centrul de studii, scrie şi editează cărţi de istorie recentă, face expoziţii itinerante prin ţară și prin străinătate şi în jurul căruia s-au strâns un număr de tineri istorici, formând o mică familie de pasionaţi şi de masochişti care, în pofida salariilor minime, reuşesc să realizeze mai mult decât institutele de stat cu zeci și sute de cercetători.
– Care a fost cea mai anevoioasă perioadă din viaţa Dumneavoastră şi cum, cu sprijinul cui aţi învins greutăţile?
– Paradoxal, cel mai greu mi-a fost nu înainte de ’89, când mi-au fost interzise cărţile în trei rânduri (1959-1963, 1985, 1988-1989) – cu cât eram mai persecutată, cu atât aveam mai mult sentimentul că toată lumea este de partea mea –, ci în 1990, când, după ce am demisionat din Consiliul Frontului Salvării Naţionale și am vorbit în Piaţa Universităţii, am început să fiu insultată pe stradă, calomniată în ziare, mi se aruncau cărţile sfâşiate și murdărite în curte, eram ameninţată cu moartea. Plăteam pentru că nu mă lăsasem manipulată, descoperind că înainte, pe când toţi tăceau, credeam că tăceam aceleaşi lucruri, şi abia în condiţiile libertăţii am descoperit că tăcusem lucruri diferite.
– Afirmaţi undeva că lucraţi la o carte autobiografică care va fi „o meditaţie asupra unui popor nemaiînstare (s.n. – Al.B.) să-şi gestioneze destinul singur, după ce secole întregi i l-au croit alţii”. E o mărturisire tulburătoare, dar foarte adevărată, şi înţelegerea fenomenului în cauză este absolut necesară, reclamând o retrospectivă spre trecut, şi, în acelaşi timp, o ochire cât mai realistă a ţintei spre care suntem chemaţi să mergem. La mijloc e însă un prezent măcinat de atâtea şi atâtea incertitudini... Cum ar trebui să conturăm viitorul și, mai ales, în ce mod ar trebui să lucrăm la edificarea lui pentru a intra în normalitate, adică în rând cu lumea civilizată, şi pentru a scăpa în fine de povara imprevizibilului?
– Cred că primul lucru pe care trebuie să îl reînvăţăm este respectul de noi înşine, iar pentru a ne putea respecta cred că trebuie să reînvăţăm să muncim, să renunţăm la şmecherie, la băşcălie. În mod ciudat, sărăcia, care îi obligă pe români să plece la lucru în străinătate, îi face şi să înţeleagă, acolo, că au mai mult de câştigat din a fi serioşi şi oneşti, decât „dăştepţi” şi „oţi”. De fapt, cred că totul va începe să se schimbe doar după ce se va pune punct contraselecţiei care funcţionează de o jumătate de secol.
– Vă rog să adresaţi un mesaj cititorilor revistei „Limba Română”.
– Mi-e dor de Basarabia, mi-e dor de dragostea pe care o purtaţi limbii române, mult mai emoţionantă, pentru că este mai dramatică, decât ceea ce se simte la Bucureşti. „Limba Română” nu este doar o revistă, este o şcoală în care se învaţă această dragoste și sunt fericită să mă închipui scriind cu creta și eu pe tablele ei.