Reţeaua
Pentru tipar;)
Era, spre sfârşitul verii sau începutul toamnei lui ’90, una dintre puţinele dăţi când ajunsesem la Comana, de care – după ce ani de zile stătusem acolo de cum se împrimăvăra şi până începeau să cadă brumele – ne înstrăinasem brusc într-un fel aproape bolnav, ca şi cum nu ar fi fost vorba de un sat în care ajunsesem aproape întâmplător să cumpărăm o coşmelie de paiantă, ci de o fiinţă pe care o iubisem şi care ne dezamăgise într-un mod pe care-l credeam iremediabil.
Cu 15 ani în urmă aflasem despre acest sat cu mănăstire din Câmpia Dunării, aşezat între o rămăşiţă a Codrilor Vlăsiei şi delta, nedistrusă încă pe atunci, a Neajlovului. Ne găsisem adăpost aici naturalizându-ne, ataşându-ne de această lume aproape exotică pentru nişte ardeleni născuţi la oraş cum eram noi. Cu timpul – pe cât locul nostru în societate devenea mai problematic – pe atât bucăţica aceasta de pământ cu livada de pruni şi straturile de legume, pe care am învăţat să le cultivăm şi au început să ne asigure, alături de bureţii culeşi în pădure, hrana, ne ofereau un loc în univers, iar cele două odăi cu tindă, prispă şi cuib de rândunele deveniseră – oricât de modeste – adevărata noastră casă, în care ne simţeam mai puţin supravegheaţi decât la Bucureşti. De altfel, vecinii ne adoptaseră, ne împrietenisem cu bătrânele, care – în timp ce tinerii erau navetişti la fabrica de chibrituri, plecau dimineaţa şi veneau seara – stăteau acasă, ne vindeau lapte şi ouă şi ne spuneau întâmplări de dinainte de război, când în baltă se prindeau somni mai mari decât omul, iar satul avea 40 de cârciumi la care veneau să petreacă boierii de la oraş în trăsuri. Ne simţeam înconjuraţi de o simpatie care la Bucureşti nu mai îndrăznea să se manifeste şi care lua uneori forme comice şi chiar periculoase. Molipsiţi de delirul de la televizor şi făcându-şi un joc din vocalele numelui meu, copiii alergau după Trabantul nostru ţipând cât îi ţinea gura blan-di-a-na, blan-di-a-na, în timp ce noi treceam cât puteam mai repede rugându-ne lui Dumnezeu să nu se găsească nimeni care să raporteze blasfemia scandării unui alt nume decât cel indicat.
Şi deodată, în timpul Pieţei Universităţii, totul s-a schimbat brusc. Ca la o comandă magică în jurul nostru s-a trasat un cerc de aversiune şi iritare. Nea Ion – vecinul căruia îi lăsam cheile şi căruia de-a lungul anilor ne obişnuisem să-i cerem părerea despre ce se mai întâmplă şi să considerăm, nu fără umor, dar înduioşaţi, că este probabil chiar părerea poporului român – mi-a spus, după ce mă întrebase dacă e adevărat că am vorbit în Piaţa Universităţii, că acolo dansează femei goale şi stau în corturi drogaţi. Iar o vecină mi-a povestit, mirându-se, dar urmărindu-mi în acelaşi timp curioasă reacţia, că la şcoală copiii ar fi fost învăţaţi să arunce cu pietre după maşina noastră când venim prin sat. Cine i-a învăţat şi pe care copii, pe cei care cu câteva luni înainte scandau blan-di-a-na? Ce rost avea şi pe cine să întreb? Faptul că femeia de la care luam de ani de zile lapte – stând de vorbă în timp ce mulgea şi povestindu-i cum o aşteptam când eram mică pe Bunica să-mi mulgă laptele direct în cană – ar fi putut să inventeze ceea ce îmi spunea era aproape la fel de incredibil ca şi faptul că un învăţător ar fi putut să-i înveţe pe copii aşa ceva. Şi mai grav decât amândouă aceste puţin probabile posibilităţi era faptul că cineva lansase cu bună ştiinţă această monstruozitate şi că ea nu era considerată absurdă, ci doar transmisă mai departe cu interes şi curiozitate. Uimitoare era nu ideea de manipulare, ci promptitudinea şi eficienţa ei. Reuşiseră literalmente în câteva zile să schimbe cu totul compoziţia relaţiilor omeneşti dintre noi şi acei ţărani bătrâni care de „Moşii de primăvară” şi „de Moşii de toamnă” ne aduceau străchini de orez cu lapte în care erau înfipte o lingură, o floare şi o lumânare şi care, deşi nu erau prea bisericoşi, ne uimeau prin fermitatea cultului morţilor, complicat şi respectat cu stricteţe, cu practici magice şi rădăcini precreştine. Oricât de multă şi savantă experienţă ar fi avut în ştiinţa dezinformării, cei ce reuşiseră această adevărată „operă” erau nişte maeştri care se întrecuseră pe ei înşişi. Dar ceea ce ne tulbura, până la a ne pune problema să părăsim satul nu era măiestria bine cunoscută a manipulatorilor, ci maleabilitatea, cooperarea materialului uman manipulat. De ce aceşti oameni – pe care îi dusesem când erau bolnavi noaptea cu Trabantul la spitalul din satul vecin, cărora le aduceam pâine de la oraş, că în sat venea maşina cu pâine doar o dată la câteva zile, cărora le înscrisesem copiii la şcoli în Bucureşti – erau mai dispuşi să creadă zvonurile care ne discreditau decât argumentele noastre de bun-simţ? Şi era vorba de o manipulare reală, credeau într-adevăr ceea ce „auzeau” despre noi sau pur şi simplu simţeau, cu un simţ al oportunităţilor exersat de milenii, că noi reprezentam o minoritate lipsită de putere reală şi că e mai sănătos să se plaseze de partea cealaltă?
Acesta era fundalul sufletesc pe care ne întorsesem pentru câteva zile, ca să reparăm acoperişul de pe care o furtună mişcase ţiglele şi odată cu venirea ploilor totul se putea transforma într-o catastrofă. Meşterul care ne mai făcuse reparaţii lipsea din sat, dar am reuşit să găsim un altul care ne-a spus că nu e o problemă de nerezolvat, cu condiţia să înlocuim câteva ţigle şi să găsim o bucată de tablă de vreo jumătate de metru. Doar că, ne-a spus de la început, tablă nu se găsea. Am început să ne agităm, să-l rugăm pe Nea Pătrunjel de la cooperativă să ne facă rost, să întrebăm pe unul şi pe altul dacă nu le-a rămas de când şi-au reparat casa sau de când şi-au învelit fântâna o bucată de o jumătate de metru de tablă. Nu avea nimeni, sau în orice caz nimeni nu ne dădea. Tot ce am obţinut a fost o informaţie că în urmă cu numai câteva zile fuseseră descărcate în gară trei vagoane de tablă galvanizată, o comandă a noului proprietar al fostei Gospodării Colective dintr-un sat vecin. Cel care ne-a dat informaţia ne-a şi însoţit la gară ca să o vedem confirmată, ba mai mult, s-a oferit să ne însoţească până la fericitul deţinător al comorii, despre care ne asigura că va fi mândru să ajute doi scriitori ca noi într-o problemă pentru el atât de neînsemnată. Mai fusesem cândva, într-o toamnă, în satul respectiv şi îmi aminteam cum, traversând câţiva buni kilometri de pădure, te trezeai deodată pe coama unui deal pleşuv de la înălţimea căreia se vedea întreaga aşezare începând cu acareturile decrepite ale gospodăriei colective, amestecate cu grămezi de ştiuleţi, de sfeclă, de cartofi, risipite şi intrate în putrefacţie. De data asta priveliştea imediată era atât de schimbată, încât am oprit maşina şi am coborât să privim. Ceea ce şoca era o încercuire având perimetrul de cel puţin un kilometru, realizată din stâlpi laţi, înalţi cât dublul unui stat de om, dintr-un lemn proaspăt, cu strălucirea nestinsă încă de ploi. Împrejmuită astfel, fosta gospodărie colectivă îşi schimba definiţia, devenea un ranch în interiorul căruia vechile grajduri de vaci şi coteţe de porci, părăsite de vechii locatari, căpătau noi demnităţi şi semnificații. De altfel, văzut de sus, totul avea mai degrabă aerul unui decor de film american, încât fără să vrei căutai în construcţia inexpugnabilă a îngrădirii locurile de unde se putea trage la apariţia pieilor roşii.
Ne-am suit în maşină pentru a coborî înspre poarta închisă, aflată în partea opusă.
– Nu pare să fie nimeni, i-am spus însoţitorului nostru care părea el însuşi intimidat de descoperire. Poarta, abia distingându-se din şirul compact al dulapilor înalţi de 3 metri, avea aerul că nu se deschide vreodată, deşi un sistem de alarmă şi o sonerie, minusculă, dar sofisticată, sugerau, totuşi, posibilitatea intrării. După ce am sunat, am aşteptat mult înainte de a ne hotărî să renunţăm şi abia în clipa în care ne îndreptam spre maşină, o deschizătură precaută a lăsat să se vadă un cap negricios cu o privire reticentă şi am fost întrebaţi ce dorim.
– Vrem să vorbim cu şefu’, a răspuns însoţitorul nostru recăpătându-şi aplombul. Şi a rostit numele noastre fără să şi-l spună şi pe al lui.
Capul s-a retras închizând uşa, fără să confirme dacă a înţeles sau nu, iar noi am vrut să plecăm din nou, spre deosebire de cel ce ne adusese şi care acum aştepta plin de optimism. Într-adevăr, după alte minute lungi poarta s-a deschis din nou, de data asta mai hotărât şi mai larg, şi un alt personaj, nu prea mult diferit de primul, dar mai sigur de el, a apărut privindu-ne ciudat de insistent şi întinzându-ne în acelaşi timp, într-un fel neaşteptat, mâna.
– Bine aţi venit la mine, ne-a spus, ca să nu mai avem dubii în privinţa stăpânului. Vă rog poftiţi. Şi s-a dat deoparte lăsându-ne să trecem. Am făcut-o destul de confuzi, acceptând cu greu faptul că personajul bondoc, chel şi tuciuriu, cu aspect de rândaş, era proprietarul fermei închise ermetic în care tocmai intrasem şi auzeam cum se încuie neliniştitor în urma noastră poarta. De altfel, stăpânul o luase înainte, conducându-ne spre o impresionantă casă de lemn – acelaşi lemn din care era construit gardul, deschis la culoare şi aproape lucios de geluire –, o casă supărător de spaţioasă şi bine proporţionată, cu traforaje dantelate la ferestre şi în jurul stâlpilor unei terase largi.
Pe terasă se aflau mai multe fotolii de răchită în jurul unei măsuţe şi, la o oarecare distanţă, aşezat ca într-un film suprarealist, un pian, un pian cu coadă şi capacul deschis ca pentru concert, la care zdrăngănea o fetiţă de 4-5 ani desculţă şi murdară în jurul gurii şi pe degete de sucul fructelor mâncate.
– Luaţi loc, vă rog, până aduc să ciocnim ceva, ne-a îndemnat gazda cu un aer subaltern contrazis doar de privirea ciudat de atentă, încercând parcă să-şi ţină în frâu duritatea.
Ne-am aşezat şi am privit în jur. Din interior încercuirea semăna mai mult cu zidurile unei cetăţi decât cu un gard, în orice caz privirea nu avea cum să treacă dincolo de înălţimea ei, ceea ce dădea, în pofida imensului spaţiu al curţii, senzaţia de claustrare. De altfel, văzută din interior, curtea părea mai puţin a unei ferme şi mai mult a unui depozit de materiale de construcţii. Printre vechile barăci şi grajduri lăsate în paragină, erau stivuite ordonat vagoanele de tablă galvanizată, careuri de cărămizi noi, de un roşu aproape artificial, mii de ţigle emailate în culori tari, mormane de ţevi, suluri de carton asaltat, enorme cantităţi de scânduri clădite una peste alta ca nişte munţi pătraţi mirosind a răşină.
Gazda noastră s-a întors purtând o tavă mare încărcată de sticle, pahare, cuburi de gheaţă, caserole cu snacks-uri. Sticlele aveau etichete faimoase, cuburile de gheaţă păreau scoase din frapiera unui bar de lux şi totul avea aerul – pe jumătate ridicol, pe jumătate neliniştitor – al unei scene de film pe care îl mai văzusem cândva.
– N-am vrut să vă deranjăm, i-am spus simţind cum ne cufundăm tot mai mult în absurd, venisem doar să vă întrebăm dacă nu cumva...
– Cum puteţi să spuneţi aşa ceva, este o onoare pentru mine. Nu mi se întâmplă în fiecare zi să am oaspeţi de talia Dumneavoastră, m-a întrerupt privindu-mă într-un fel care nu eram sigură că nu adăuga un contrapunct ironic vorbelor. Noroc, a adăugat, ridicând paharul, îmi pare bine de cunoştinţă, chiar dacă vă ştiu de mult. Presupun că Dvs. pe mine, nu. Sunt fostul şef adjunct al Securităţii din judeţ. Noroc! Şi a ciocnit cu fiecare dintre noi, ca şi cum ar fi vrut să ne ofere un scurt timp de gândire înaintea următoarei replici.
L-am privit pe cel care ne adusese, dându-mi seama că nu ştim cum îl cheamă, după cum nu ştiam nici numele celui cu care tocmai ciocnisem. Privirea mea a întâlnit-o pe cea a lui Romi, apoi amândouă au coborât grăbite în podea. Nu era nimic de adăugat.
– Îmi pare rău dacă v-am şocat, a spus tot el când şi-a dat seama că noi nu avem de gând să spunem nimic.
– Vă admiram împrejmuirea, mă hotărâi eu să schimb planul discuţiei. N-am mai văzut un lemn atât de frumos, de sănătos. Unde l-aţi găsit? Noi am căutat, fără rezultat, o jumătate de scândură să reparăm un gard...
– Lemnul l-am primit de la colegii din Bucovina, mi-a răspuns el serios, după ce îmi aruncase o privire să vadă dacă nu-mi bat joc. Genul ăsta de probleme nu există pentru noi, pentru că suntem legaţi unii de alţii şi nu există domeniu în care să nu găseşti un coleg gata să te ajute. Eram în toată ţara şi suntem în toată ţara, chiar dacă acum am trecut în economie, ne-am reprofilat. Chiar dacă instituţia nu mai există, a rămas reţeaua, care continuă să fie funcţională.
Şi pentru că noi nu mai spuneam nimic, a adăugat:
– Cine şi-ar putea închipui că o asemenea instituţie, cu o asemenea putere, poate să dispară pur şi simplu, fără să fie înfrântă (de cine ar fi putut fi?)? Este prea mult chiar şi faptul că acceptă să se vorbească rău de ea. Dar ceea ce contează este puterea asupra celorlalţi, chiar dacă formele pe care e obligată să le ia se schimbă. Să nu credeţi că mi-a fost uşor să mă reprofilez...
Ne-am uitat unul la altul înspăimântaţi şi Romi a făcut o mişcare ca şi cum ar fi vrut să se ridice şi să plece. Dar s-a aşezat doar mai bine în fotoliu, pentru că discursul continua.
– În plus, am fost obligat să mă instalez aici ca să fiu aproape de Jilava, unde în primele luni a fost închis chiar Generalul, am mers în fiecare zi să-i ducem mâncare împreună cu soţia mea, care-i gătea ce-i plăcea lui şi ce regim avea nevoie. Şi de fiecare dată aş fi vrut să-l întreb de ce atunci, în 22, când ne strânsese pe toţi în subsolurile CC-ului, a ordonat predarea armelor, dar n-am îndrăznit niciodată şi cred că nici nu s-ar fi cuvenit, pentru că el ştia ce face şi atunci, şi acum, şi la închisoare a stat liniştit, că ştia că nu o să i se întâmple nimic, şi a gândit bine şi a aranjat totul. Şi îngrăditura asta de mai bine de un kilometru şi înaltă de trei metri e făcută cu cap, ca o tabără, să poată fi la o adică folosită pentru exerciţii, fără să-şi bage nasul altcineva.
– Şi pianul? am întrebat eu aproape fără să vreau, pentru că fetiţa care, în mod ciudat, nu se plictisise de apăsarea clapelor, reuşise câteva acorduri care păreau să aibă un sens.
– Nu, pianul l-am cumpărat eu, că neamul nostru e bun pentru muzică şi mie mi-ar fi plăcut să am unul când eram mic.
M-am ridicat hotărâtă, ca şi cum aş fi descoperit deodată că s-a spus tot ce era de spus şi că situaţia absurdă în care fusesem conduşi trebuia să aibă un sfârşit. S-au ridicat şi ceilalţi. Cel ce ne adusese avea un aer indiferent, ca şi cum nu ar fi auzit nimic sau ca şi cum nu ar fi auzit nimic nou. Romi părea bolnav.
– Vai, dar cum o să plecaţi aşa repede. Nici nu v-aţi atins de pahare.
– Sunt şofer, rosti Romi primele cuvinte de când intrasem.
– Dar nici nu v-am dat tabla după care aţi venit!
Nu apucasem să spunem nimic despre tablă. L-am privit şi am avut pentru prima oară senzaţia că se amuză discret de piesa pe care o interpretează. Piesă în care nu aveam vreun rol, dovadă că nu-i ştiam replicile, dar care era montată, în mod evident, pentru noi.
Omul care deschisese pentru prima oară poarta a apărut ca şi când ar fi aşteptat după uşă, cu o bucată de tablă învelită într-un ziar. Am vrut să plătim, dar a refuzat:
– Cum o să vă iau bani, când eu n-am dat bani pe ea?
Mi-am adus aminte că era vorba de trei vagoane. Am spus mulţumesc, scoţând cu greu sunetele, ca şi cum ar fi fost spini, şi am pornit-o spre poartă. Pachetul învelit în ziar îl luase însoţitorul nostru, ca şi cum asta ar fi intrat în obligaţia sa. Cel pe care îl vizitasem ne-a condus până la poartă aproape vesel, deodată destins, uşurat că şi-a dus la bun sfârşit misiunea.
– La revedere, ne-a spus înainte de a închide poarta. Sper să mai reveniţi.
N-am întors capul, dar am simţit că râde.
După ce a pornit maşina, Romi l-a întrebat pe însoţitorul nostru cum se numeşte cel pe care tocmai îl vizitasem.
– N-am ştiut niciodată, răspunse acesta fără să clipească.
Restul drumului am tăcut toţi trei.
Umilinţa se transformase într-o mare oboseală, în voia căreia ştiam că nu-mi pot permite să mă las înainte de a înţelege. Fusesem, fără îndoială, prada jignitor de uşoară a unei manipulări cu bătaie lungă. Dar îmi era greu să hotărăsc cât fusese întâmplare şi cât plan urmărit savant în ceea ce tocmai trăisem. Îmi era greu să admit că tânărul serviabil care se oferise să ne conducă la deţinătorul tablei de care aveam nevoie avusese sarcina să ne introducă în ceea ce a funcţionat ca o cursă, pentru simplul motiv că nu avea de unde să ştie că ne vom întâlni şi vom avea nevoie de tablă. Şi totuşi, era evident nu numai că vizita noastră fusese anunţată, dar şi că eram aşteptaţi cu trataţia şi discursul pregătite cu grijă. Pentru că îmi dădeam seama tot mai mult, totul se petrecuse ca şi cum am fi fost duşi acolo ca să vedem şi ca să ascultăm ceea ce trebuia să ni se arate şi să ni se spună. Şi înainte de a mă întreba (şi să încerc să-mi răspund) de ce trebuia să vedem şi să auzim ceea ce văzusem şi auzisem, nu puteam să nu mă întreb cum de reuşiseră cu atâta uşurinţă să ne manevreze ca pe nişte copii, aducându-ne în mijlocul scenei pe care urma să se desfăşoare spectacolul ce ne era destinat şi, mai ales, cât de mare trebuie să fi fost dispreţul lor pentru tipul nostru de inteligenţă, ca să-şi închipuie că mesajele pe care ni le vor transmite cu atâta neruşinare îşi vor atinge scopul.
Se prezentase fără să i-o ceară nimeni şi ţinuse discursul despre reprofilare fără să-l fi întrebat cineva. Ceea ce, mai mult decât o răbufnire de orgoliu, era o demonstraţie de forţă. Iar scopul întregii poveşti putea fi – era, cu siguranţă, – acela de a ne împiedica să ne îndoim de această forţă. Şi deci de a ne gândi bine înainte de a încerca să i ne opunem. Între Piaţa Universităţii şi eforturile pentru crearea Alianţei Civice, acest moment aparent suprarealist încerca să pozeze într-un moment al adevărului, menit să ne descurajeze, să ne deturneze, să ne facă să renunţăm.
L-am lăsat pe cel ce ne însoţise în locul de unde îl luasem în urmă cu câteva ore, mulţumindu-i – pentru cazul, puţin probabil, că îl bănuiam pe nedrept –, apoi am plecat spre casă.
– Au vrut să ne înspăimânte, spuse Romi în timp ce pornea maşina, rezumând concluzia unică la care ajunsesem fiecare separat. Să sperăm că nu vor reuşi.
– Mă întreb dacă acest personaj este proprietarul domeniului pe care ni l-a arătat sau doar reprezentantul reţelei care deţine totul, am gândit eu cu voce tare.
– Cred că e aproape acelaşi lucru. Chiar dacă el este proprietarul, şi sunt convins că este, asta făcând parte chiar din „reprofilare”, averea lui, realizată cu ajutorul reţelei, funcţionează ca o parte a forţei economice a acesteia.
Şi – pentru că voiam să mai spun ceva – mi-a pus degetul pe buze: Principalul este să nu uităm că, pe cât ne vom gândi mai mult la toate astea, pe atât spectacolul pe care ni l-a prezentat îşi va fi atins scopul. La urma urmei, am ştiut întotdeauna că o parte a puterii Securităţii era convingerea victimelor ei că este atotputernică.
Acasă ne aştepta meşterul cu care mai lucrasem şi care aflase că l-am căutat. S-a urcat pe casă şi ne-a spus că trebuie schimbate doar câteva ţigle care crăpaseră, nu e nevoie de nici un fel de tablă.
Fragment din cartea în curs de pregătire Fals tratat de manipulare.