Din jurnalul unui student
Pentru tipar(continuare)
3 noiembrie, marţi
Dimineţi din ce în ce mai răcoroase cu ceaţă. Am ieşit în stradă după prima zi (noapte) de lucru şi am încercat să mă orientez în ce parte a oraşului sunt şi să aflu care microbuze ajung pe la universitatea mea. Aerul proaspăt îmi face bine şi mă trezeşte după prima noapte nedormită. Din fericire astăzi e marţi, deci am ocazia să exploatez bunăvoinţa dlui Dani şi să chiulesc de la orele dumnealui, căutând să galopez pe bicicletă înapoi spre casă în speranţa de a prinde cât mai multe minute pentru somn. Ori poate, în sfârşit, să scot un folos din timpul irosit cu această geografie.
4 noiembrie, miercuri
A doua noapte nedormită. Ies în oraşul încă amorţit, încercând un sentiment de împlinire inexplicabilă. Sunt ca nou. Un microbuz 155 oprit în staţie cu oameni ieşindu-i pe fereastră de îmbulzeală n-are nicio şansă de a pleca fără mine, în pofida strigătelor isterice ale unei tinere de deasupra mea: „Unde?! Unde?! Unde?!”. Pur şi simplu nu îmi place să întârzii. În aula 114 surprind câţiva colegi mirându-se de jovialitatea şi vitalitatea mea de după două nopţi consecutive fără somn. Mă ţin tare, zâmbesc. Şi nu e o mască. Deocamdată.
11 noiembrie, miercuri
Realizez că zvonurile despre schimbarea profesorului de istorie, care tot circulau de vreo săptămână, se adeveresc, pentru că în sală îşi face apariţia dl Arapu, înlăturând orice dubiu. Mi-e cunoscut. El făcuse parte din comisia de admitere. Îmi lăsase o impresie bună. Îmi place să cred că şi eu dumnealui, doar dacă m-ar recunoaşte din cei peste o sută de studenţi. Cred că da, pentru că tocmai îşi întinde mâna spre mine în formă de salut, apostrofându-mă să cobor mai aproape – n-are de gând să urle ca să fie auzit din toate ungherele!
13 noiembrie, vineri
Orele de spaniolă îmi sunt din ce în ce mai greu de îndurat. În afară de accentul meu pretins spaniolicesc, dobândit încă din primele zile ale lui septembrie, nu mă mai pot lăuda cu nimic. Deschid telefonul şi număr zilele până la încheierea semestrului, omiţând sâmbetele şi duminicile. Profesoara îmi face ultima concesie şi îmi promite că din semestrul viitor se apucă de capul meu. Şi eu îi promit că mă apuc de español. ¡Hasta luego! ¡Vacaciones... ăăă... placutes!
24 noiembrie, marţi
Ultimele zile calendaristice ale acestui semestru – în realitate lucrurile fură tranşate de mai demult, mai ales de către prof. dr. Dani. După o jumătate de oră de chinuitoare tărăgănări, răstimp în care spaţiosul 114 deveni încet, dar sigur pustiu, Domnia Sa se apropie de mine şi mă întreabă binevoitor cu glasul lui blând, trezindu-mă din toropeală: „Da tu ce mai aştepţi?”.
2010, 1 februarie, luni
Desigur, relaţia mea cu profesorul de cultură fizică nu avea cum să se materializeze în escaladarea unor piscuri de reverenţe şi temenele – am fost în cele din urmă dat afară. Pur şi simplu. Poveste veche – lipsa treningului. De data aceasta nu l-a mai impresionat justificarea că vin direct de la serviciu, unde nu mi se permite să port trening. Zâmbesc la gândul dacă voi reuşi să-l impresionez când va înţelege că astăzi a fost, de fapt, ultima oară când m-a văzut în faţa ochilor.
10 februarie, miercuri
După o perioadă îndelungată de absentare aud prin sală fluturându-se un nume nou de profesor de istorie. Devin atent şi sper la o confuzie, regretând schimbarea dlui Arapu. Cer detalii şi aflu de un oarecare Semeniuc. „O să-ţi placă, e un român înfocat”, mă încredinţează Constantin. Şi are dreptate. Aştept interesat apariţia noului profesor, aşadar, al treilea, deja, într-un an! Prima impresie e chiar neaşteptat de bună şi îi ascult cu atenţie prelegerea, deşi, din păcate, nu atest nicio noutate în maniera lui de predare. Pierd pentru moment şirul dictării subjugat de o mai veche reflecţie: nu ar fi mai nimerită o relatare fluentă, stimulatoare, interactivă a materialului, pentru ca ulterior studenţii să şi-l fotocopieze pentru a şi-l fixa de sine stătător? S-ar acoperi astfel un volum mai mare, s-ar iniţia o elementară captare prin oratorie, s-ar transforma dictarea plictisitoare într-un parlamentarism antrenant. Altminteri, respectarea cu sfinţenie a acestui procedeu perimat, bazat pe principiul mecanicii, al automatismului, amorţeşte inevitabil creierii studenţilor, care cu o ureche ascultă glasul monoton al profesorului, într-alta ascund o cască conectată la telefonul mobil în care răsună un cântec care să-i ţină treji. Dar reflecţia aceasta este ea însăşi, de atâta timp, plimbată prin coridoarele creierului meu, roasă şi decolorată, încât chiar şi eu încep să mă îndoiesc de trăinicia ei, neavând niciun fel de ecou în afară. Pândesc să se sfârşească ultima frază pentru a mă reîncolona şi reconforma.
15 februarie, luni
Nopţile nedormite îşi spun cuvântul. Cu toată rumoarea şi agitaţia din clasă, fac eforturi mari de a-mi învinge somnul şi a ţine pasul cu ceilalţi. Deschid broşura lui M. Purice la pagina cu pricina, dar bag de seamă că rămân mereu în urmă cu un exerciţiu. În drum spre casă oboseala îmi anchilozează orice zvâcnire de inspiraţie şi aleg troleibuzul 17 din faţa shoppingului MallDova, fără să-mi dau seama cât voi avea de ocolit până la Telecentru. Moleşeala nu scapă ocazia de a mă doborî şi adorm cu capul sprijinit de geam. Sunt nevoit să merg pe jos înapoi două staţii, pentru că nu reuşisem să cobor la timp. Am noroc de data aceasta – doar două!
24 februarie, miercuri
Bag de seamă că nici relaţia mea cu dl Semeniuc nu este una dintre cele mai cordiale. Se adunase până acum între noi o tensiune care nu anunţa nimic bun, ameninţând să detune de la o întâlnire la alta. Explozia s-a produs astăzi şi ce a urmat nu a mai avut nicio legătură cu cadrul distins universitar. Ciudat cum o abia perceptibilă dovadă de simpatie se poate metamorfoza fulgerător, din doar două cuvinte, într-o repugnanţă soră cu ura, ca o schimbare de câmpi magnetici neîncadrată în nicio lege sau formulă a fizicii. Mi-am sugrumat stoic tumultul celorlalte replici, consumându-mi într-o tăcere înecăcioasă convingerile şi frustrările nedeclarate. Mi-am promis că cea mai elocventă replică va fi boicotarea tuturor seminarelor ce au mai rămas până la finele anului, asumându-mi astfel riscul de a înfrunta examenul de bacalaureat de la istorie doar cu provizia de cunoştinţe acumulate între timp. Desigur dacă încă voi fi admis să-l susţin. Am părăsit auditoriul demn şi senin, conştient că o făceam pentru ultima oară. Alea iacta est!
18 martie, joi
Nu ştiu dacă serviciul meu are o atât de vizibilă şi nefastă înrâurire asupra studiilor mele, dar cert lucru e că dintr-un entuziasmat plin de viaţă de la începutul anului am devenit doar un musafir al universităţii, şi, ceea ce este cel mai grav, aşa mă şi simt. Tot mai dese şi mai chinuitoare sunt reflecţiile cu privire la inutilitatea acestor studii. Strâng din dinţi şi îmi cer să rezist până la sfârşitul anului. Număr săptămânile rămase. Constat cu ruşine că nu încetez să-mi perfecţionez tehnicile de exploatare a îngăduinţei profesorilor care îmi manifestă o cât de iluzorie simpatie. Mi-e uşor, întrucât aceste procedee sunt determinate de o indiferenţă crasă în privinţa notelor. Până acolo, însă, ar trebui să fiu exmatriculat chiar din cauza numărului absenţelor.
13 aprilie, marţi
Îl urmăream astăzi pe profesorul Dani, încercând să-mi sperii somnolenţa cu încolţirea unui gând, şi am descoperit în el un mentor al auto-didacticismului. Doar nu el ne împărţi de pe stick cartea lui, fără a mai întreprinde nicio măsură întru predarea ei, fără să se mai intereseze de pregătirea noastră? Uite un bun prilej de a reflecta încă o dată asupra inutilităţii acestor studii, asupra şubrezeniei acestor diplome, asupra putreziciunii acestor universităţi! „În zadar în colbul şcolii...”.
30 aprilie, vineri
Español. Cea mai chinuitoare este senzaţia de a dezamăgi răbdarea şi încrederea investită de profesoară în mine. Până să se anunţe recreaţia izbăvitoare, îmi consum neîmpărtăşita decepţie de a fi rămas neînţeles, pentru că niciodată nu avusesem de gând să trec dincolo de un flirt în relaţia mea cu această limbă spaniolă. Doar un flirt şi fusese menită a fi întreaga experienţă. Ori un experiment? Desigur, întărit şi autorizat prin ditamai ordinul ministerial, prin infailibila aprobare de la decanat, prin consemnare irevocabilă în irefutabilul orar etc., ş.a.m.d.
11 mai, marţi
Apariţia mea generează o gălăgioasă, răsunătoare întâmpinare din partea colegilor – într-adevăr, de multă vreme nu mai trecusem pe la universitate. Desigur că risc să fiu exmatriculat, „conform regulamentului” (sic!), întrucât sunt profesori la orele cărora abia dacă adun câteva prezenţe de-a lungul întregului semestru (geografia e fruntaşa). Mă încercase chiar un fel de nostalgie faţă de dl Dani pe care nu reuşisem să o dezghioc în troleibuz, fiind nevoit să cobor prea degrabă la staţie. Un dor cald ca de un prieten de suflet cu care te vezi rar, însă ţii să-i împărtăşeşti cele mai intime trăiri care te frământă. Îl găsesc neschimbat. Aceiaşi ochelari fumurii, aceeaşi mustaţă scurtă şi cenuşie, aceeaşi geacă fără mâneci. „Astăzi se scot notele!”, aud prin auditoriu. Încep negocierile. Devin curios. Nu am avut o singură notă anul întreg şi nu cred că situaţia mea este unică. Se adoptă principiul notei din primul semestru. Rumoare. Cineva ar dori mai mult. „Atunci spuneţi fiecare cât vreţi!”. Hm, ochii studenţilor sclipesc. Desigur că intervine şi invidia, teama ca cineva să ia mai mult şi nemeritat. Nemeritat! Scandal. Dr. Dani, în bunăvoinţa proverbială a Domniei Sale, este copleşit de situaţie. Trânteşte borderourile pe masă şi iese afară să se liniştească. Simt compasiune pentru el, văzându-l o victimă a propriei sale bunătăţi. Nu ştiu de ce-mi vine să-i calc pe urme, flancat de alţi câţiva colegi mai determinaţi. Dr. Dani îşi aprinde o ţigară, trage adânc şi ne lămureşte, în şoaptă, dar totuşi înfierbântat: „Mă copii, voi nu-nţelegeţi că eu vă vreau binele vouă? Eu vreau să vă scot note mai mari, care să vă ajute pe urmă la BAC!”. Orice, numai lipsit de logică nu l-am suspectat pe prof. univ. dr. I. Dani! A doua rundă de negocieri. Studenţii construiesc iarăşi o carapace deasupra profesorului. „Cât?”. Prin sală răsună doar „nouă” şi „zece”. Bag de seamă că colegii prind a căuta prin buzunare cu discreţie. Cineva mai cu spirit întreprinzător a dat curs generalei senzaţii de îndatorire morală faţă de bunăvoinţa iubitului profesor. Nu cred că am de ales să nu mă conformez, gândesc, strângându-mi de gât principiile şi ruşinea. Poate fi considerată aceasta mită?, mă întreb, întrucât nu sesizasem nici cea mai mică aluzie în acest sens. Spectacolul începe să mă dezguste. Îmi fac loc şi mă arunc spre ieşire cu speranţa ca banii aceia să nu mai ajungă niciodată la destinaţie, sau, cel puţin, să se întâmple cât mai decent. „Opt!”. „De ce opt? Ia nouă!”...
20 mai, joi
Păşesc pe coridoarele universităţii cu aceeaşi strângere de inimă cu care o făcusem şi în septembrie – nu eram atunci, ca şi acum, un străin? Uşa auditoriului 212 îmi pare schimbată, verific numărul de câteva ori înainte de a mă hotărî să intru într-o sală pe care oricum o bănuiesc pustie. Aşa şi este – un singur student, probabil restanţier. În curând apare şi dna Dolgan, profesoara de limba română, surprinsă că mă mai vede. Mi-a scos nota 10, mă înştiinţează, pentru că are încredere în mine că mă voi descurca la bacalaureat. Pe mine mă încearcă iarăşi un fior de constrângere morală, fiind conştient cât de mediocru şi delăsător fusesem şi în al doilea semestru – dacă aş fi fost în locul ei nici nu ştiu dacă mi-aş fi acordat notă de trecere, probabil cu mari rezerve. Simţind că trebuie să rup cumva tăcerea strivitoare pentru a-i mulţumi, îi promit că mă voi transfera din vară la Litere, de parcă aceasta ar încălzi-o în vreun fel. Ies pentru ultima dată din blocul nr. 6 al U.S.M. convins că oamenii de litere au un ceva care îi face să simtă lucrurile nespuse, chiar şi pe cele abia conştientizate poate.
22 mai, sâmbătă
Primesc astăzi un mesaj de la o mai veche prietenă, studentă în anul III la Jurnalism. Mă anunţă că volumul meu de poezii, o aventură adolescentină uitată şi ascunsă sub mai multe dosare, pe care nici nu mai ştiu cum şi de ce ajunsese la ea, fusese materializat într-o broşură. „Unde şi când ne întâlnim ca să-ţi dau exemplarul tău?” (numărul lor total se poate scrie şi cu litere – cinci, un experiment editorial, evident, necesar pentru susţinerea licenţei).
17 iunie, joi
Examenul de la istorie, ultimul dintre cele patru. Încordarea întemeiată sau artificială, premergătoare oricărui examen mai important, are ca întotdeauna un efect contrar asupra mea şi mă ajută chiar să mă destind. Îmi arunc ochii prin sala spaţioasă a bibliotecii din blocul 4 şi întrezăresc vreo patru supraveghetori. Deocamdată patru. Îmi îndrept atenţia spre chipul unuia dintre ei, aflat chiar în faţa mea, o apariţie exotică, cu o barbă apostolică, cu ochelari, cu o eşarfă-curcubeu în jurul gâtului, cu nenumărate brăţări atârnate la o mână şi la cealaltă. Tăcere filozofică. Retras. Cred că e un rus care nu se prea simte în largul său într-un mediu atât de românesc. N-a scos niciun cuvânt încă. Sunt sigur că-i un rus. Se împart testele. Frunzăresc exemplarul primit concentrat, cu lăcomie. E digerabil, conchid. Mă apuc de lucru fără a irosi timpul cu tatonările. Din când în când mai iau câte un respiro şi mai cercetez care e dispoziţia generală de primprejur. Observ că trei dintre supraveghetoare s-au retras cu discreţie lângă o fereastră şi mimează o discuţie pretins interesantă, prilej pentru toţi ceilalţi de a se „inspira”. Ţidulele, fiţuicile, copiuţile, şporile (un cuvânt artificial chiar mai oribil decât însăşi menirea obiectului căruia îi slujeşte) roiesc la deal şi la vale, telefoanele sunt etalate cu nonşalanţă, fustiţele domnişoarelor se scurtează într-o indecenţă sufocantă, pentru a face cât mai mult loc genunchilor din belşug tatuaţi cu ani, nume, războaie şi păci. Omnia mea mecum porto? Poate, cândva. Astăzi dictonul e demodat, depăşit, desuet. Caducus! Toţi, dar toţi studenţii s-au înţeles să comploteze împotriva lui. Îmi mut ochii asupra filozofului meu. Îl văd întreţinându-se cu cineva, deşi nu îi pot distinge în continuare niciun cuvânt. O fi totuşi de-al nostru, deduc, întrucât partenera lui de discuţie vorbeşte o românească desluşită şi chiar răsunătoare. Încerc să mă îngrop iarăşi în testul meu. E digerabil.
21 iunie, luni
Astăzi am intrat în posesia volumului meu de poezii Bolnav de speranţă, adunat într-o broşură de 90 de pagini. M-a încercat un fior de mândrie ţinând în mână o carte, o carte adevărată, cu pseudonimul meu pe copertă. Mi-am înfrânat tentaţia de a-mi reciti versurile şi de a risca să-mi lipsesc de temei înfumurarea. Fetele, ambele co-editoare ale cărţii, află că din ultima zi a primăverii am încetat slujba mea de gardian şi-mi recomandă să-mi încerc calitatea de colaborator la revista „Limba Română”, căreia i-au dat târcoale şi ele. Numele revistei îmi răsună ambiguu, cel al redactorului, adresa „la capătul str. M. Kogălniceanu, după Muzeul de Etnografie” – un lapsus general. Le promit totuşi că voi încerca chiar astăzi, n-am nimic de pierdut, în definitiv.
24 iunie, joi
Se anunţaseră rezultatele examenelor. Îl întâlnii în curtea universităţii pe dl Semeniuc, fostul meu profesor de istorie. Fostul. L-am salutat zâmbind, nu fără o urmă de mândrie că luasem 8 la examen. Îl luasem eu, cum ar veni, de unul singur. Q.E.D. Nota de la română, 9, mă nemulţumise şi depusesem contestaţie. Aşa obţinusem zecele, unicul rezultat care mă interesa cu adevărat dintre toate examenele. Apoi primisem un apel de la redactorul-şef al „Limbii Române”, dl Al. Bantoş: „Salut, tinere! Ia zi, la ce oră poţi să vii astăzi la serviciu?”. Am stat locului pentru a-mi înghiţi în voie „m”-ul de la sentimentul îmmmplinirii care mă ameninţa să mă sufoce. Da, cred că acesta a fost cel mai frumos apel pe care l-am primit vreodată.
8 iulie, joi
Zi caniculară de vară. M-am repezit la primul chioşc întâlnit şi am cerut clar şi răspicat numărul de astăzi al ziarului „Literatura şi Arta” şi era să zic „...cu articolul meu!”. Îl găsisem pe ultima pagină, semnat Pan Gavrilan. M-am aşezat pe o bancă în parcul central pentru a-l consuma în voie, în tihnă, în linişte. Am citit articolul dlui Dabija de pe prima pagină, apoi pe celelalte, cântărindu-le greutatea pentru a-mi măsura importanţa cu restul, pentru a-mi vedea unde mi-e locul. Da, acolo, pe ultima pagină, dar ce mai contează. Nu e un debut? Ochisem pe alee un domn care ţinea şi el în mână acelaşi ziar. Se aşezase chiar lângă mine şi îl întoarse. Stupefacţia mi se urcă nod în gât, observând cum îşi aruncă ochii chiar peste articolul meu, de parcă restul conţinutului l-ar fi cunoscut sau nici nu l-ar fi interesat! Mă chinuia un imbold să-l ating pe umăr şi să-l înştiinţez că acel Pan Gavrilan sunt eu! Desigur, n-am făcut-o. Am scos un pix şi am început să-mi re-redactez propriul articol, ştergând, inserând, completând...
Dar sunt ziarist!
* Continuare. Începutul în nr. 7-8, 2011, p. 125-128.