Interdisciplinaritate, pluridisciplinaritate şi transdisciplinaritate în studiul literaturii
Pentru tiparLa orele de literatură, noţiunile interdisciplinaritate, pluridisciplinaritate şi transdisciplinaritate sunt intrinseci demersurilor de interpretare a unor texte artistice. Înţelegerea corectă a esenţei fiecărui concept dintre cele menţionate este de o mare importanţă nu numai pentru realizarea analizelor şi comentariilor cerute de curriculumul şcolar, ci chiar pentru procesul lecturii în sine. Or, în cele mai dese cazuri, profesorul / elevii sunt nevoiţi, prin însuşi datul operei, să facă anumite conexiuni între diferite discipline, să transfere metode din diverse domenii ale cunoaşterii în cel al literaturii şi să le aplice în vederea interpretării textului artistic.
Este ştiut că opera literară reprezintă un complex de sensuri şi semnificaţii care se cer interpretate, descifrate, clarificate şi înţelese. Pentru determinarea lor hermeneutică se apelează la diverse discipline auxiliare: istorie, filozofie, psihologie, mitologie, semiotică, stilistică, poetică etc. Astfel, studierea prozei de factură istorică (Fraţii Jderi de M. Sadoveanu), de exemplu, impune relaţia literatură – istorie, analiza celei psihologice (Patul lui Procust de C. Petrescu) – relaţia literatură – psihologie, interpretarea operelor inspirate din mitologia universală / naţională (Meşterul Manole de L. Blaga) – relaţia dintre acestea şi mitologie, lectura celor filozofice – relaţia cu filozofia etc. Prin urmare, la nivelul acestor interdependenţe, se manifestă pluridisciplinaritatea. Cât priveşte modul de stabilire a relaţiilor respective,evident că elevii vor avea de rezolvat, chiar la etapa de pregătire, dar şi pe parcursul interpretării, mai multe sarcini de documentare ce vizează fie evenimentul / personajul istoric evocat (în cazul prozei istorice), fie conceptele de natură psihologică (introspecţie, conştiinţă, caracter, personalitate etc.), teoriile / conceptele filozofice (cunoaştere paradisiacă, luciferică, de exemplu, în cazul poeziei Eu nu strivesc corola de minuni a lumi de L. Blaga), noţiunile de mit, arhetip, gândire mitică etc. Sarcinile respective pot fi diverse. Bunăoară, interpretarea romanului Zodia cancerului sau vremea Ducăi-vodă de M. Sadoveanu va fi precedată de elucidarea cel puţin a câtorva momente ce se referă la: situaţia politică (grupul I), social-economică (grupul al II-lea), culturală (grupul al III-lea) a Moldovei din a doua jumătate a secolului al XVII-lea (1679). Ulterior, în procesul interpretării operei literare în cauză, elevii vor fi îndemnaţi:
a) să selecteze din textul operei detalii ce contribuie la crearea imaginii Moldovei (situaţia politică, social-economică şi culturală) şi a locuitorilor ei din timpul domniei lui Duca-vodă;
b) să confrunte această informaţie cu cea culeasă din sursele istorice;
c) să delibereze pe marginea următoarelor întrebări: „Ce a încăput în opera literară din realitatea concret-istorică şi ce a rămas în afara ei?”, „De ce anume acestor fapte, întâmplări autorul le-a dat preferinţă?”, „În ce măsură autorul se apropie / se îndepărtează de adevărul istoric?”.
Având în vedere romanul / proza de analiză psihologică, considerat/ă de unii exegeţi „disecţie a inimii şi sufletului personajelor sale” (Léon Bopp), de alţii – „subtilă transcriere a intimităţii umane, a conştiinţei, interiorităţii” (R. M. Albéres) ori „roman al pasiunii” (A. Thibaudet), după cum lesne se observă din înseşi definiţiile propuse, acesta / aceasta are ca obiect de investigaţie artistică omul psihologic. Ce presupune acest om psihologic în general? Care sunt trăsăturile lui de fond, ce-l deosebesc, de pildă, de omul social sau de cel politic? Cum se manifestă la nivel comportamental, din perspectivă psihologică, individul uman? Cum pot fi explicate reacţiile, comportamentul omului psihologic? Elucidarea, cel puţin, a acestor aspecte implică volens-nolens relaţia literatură – psihologie. Or, necunoaşterea caracteristicilor de bază ale romanului psihologic Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de C. Petrescu (aşezarea eului în centrul preocupărilor sale – relatarea la persoana I –, care structurează discursul prin intermediul subiectivităţii şi permite anexarea unui nou teritoriu romanesc – psihicul uman – conştientul şi inconştientul, lanţul subiectiv şi spontan, nedirijat al unor amintiri involuntare, colorate afectiv – memoria involuntară şi fluxul conştiinţei, realitatea conştiinţei ca unică realitate – introspecţia şi monologul interior) poate avea un impact negativ asupra interpretării operei literare respective. Mai mult. Pătrunderea în semnificaţiile ascunse ale prozei de analiză este posibilă doar prin cunoaşterea modalităţilor de investigaţie psihologică, a naturii şi rolului acestora.
În aceeaşi ordine de idei, dacă ne referim la opera literară de inspiraţie filozofică, menţionăm că specificul ontic al acesteia (dar şi al celei literare în genere), după cum sublinia Tudor Vianu, constă, în primul rând, în faptul că „implică un raport social între concepţia artistului şi forma materială pe care o manifestă” [1]. Drept urmare, lumea operei apare – ontologic – „ca un fapt de conştiinţă, exprimând conştiinţa de sine a scriitorului şi totodată a umanităţii” [2]. Aceste afirmaţii scot în evidenţă tocmai relaţia literatură – filozofie, inevitabilă în procesul interpretării unei opere literare filozofice, cum ar fi, de exemplu, nuvela eminesciană Sărmanul Dionis sau poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de L. Blaga. În cazul celei de-a doua opere, descifrarea în prealabil a conceptelor cunoaştere paradisiacă şi cunoaştere luciferică, mister, invocate de autor în lucrarea sa Trilogia cunoaşterii, devine condiţia sine qua non a comentariului poeziei respective, întrucât cele două atitudini – a poetului şi a altora – faţă de tainele lumii pot fi determinate doar cunoscând conceptele respective. Mesajul nuvelei Sărmanul Dionis va fi înţeles / descifrat de elevi în cazul în care, iniţial, vor fi analizate mai multe idei filozofice cu privire la conceptele de timp, spaţiu, voinţă – idei ce aparţin gânditorilor germani Novalis, Schopenhauer, Kant, Fichte, iar ulterior vor fi extrase din opera eminesciană idei filozofice care vor fi raportate la cele ale filozofilor respectivi. Sarcinile de lucru pot fi formulate astfel: 1. Extrageţi din nuvelă câteva idei filozofice referitoare la noţiunile de spaţiu şi timp şi scrieţi-le în spaţiile libere din tabelul de mai jos; 2. Comparaţi ideile eminesciene cu cele ale gânditorilor germani; 3. Confruntaţi aceste idei într-o discuţie colectivă; 4. Demonstraţi că nuvela Sărmanul Dionis cuprinde, „strânse ca într-un focar, aproape toate caracteristicile romantismului german” (H. Sienkiewicz).
Tabel:
|
Idei filozofice ale gânditorilor germani
|
Idei filozofice eminesciene
|
|
1. Schopenhauer: Timpul şi spaţiul sunt manifestări ale substanţei care se regenerează veşnic, umbre ale individului fizic.
|
1. ......................................
|
|
2. Kant: Spaţiul este forma experienţei noastre externe, iar timpul – forma experienţei interne.
|
2. ......................................
|
|
3. Fichte: Dacă realitatea însăşi n-o putem cunoaşte niciodată şi sub nicio condiţiune, ea nu există pentru noi; nu există decât eul, în care se petrec toate fenomenele exterioare în aparenţă.
|
3. ......................................
|
|
4. Novalis: Dacă lumea e o creaţiune a eului, dacă fenomenele sunt în noi, atunci şi spaţiul, şi timpul tot în noi sunt /.../ E de ajuns să doreşti ceva cu intensitate, ca acest ceva să se realizeze chiar dacă ai dori să te strămuţi în altă epocă sau în altă planetă.
|
4. ......................................
|
Studierea textului artistic presupune utilizarea mai multor metode specifice literaturii (comentariul literar, analiza literară etc.). Însă în cele mai dese cazuri, criticii literari, implicit profesorul, apelează la diverse metode specifice altor discipline. Perspectivele filozofică, psihanalitică, semiotică, structuralistă, mitologico-arhetipală, stilistică, matematică şi, ceva mai nou, cea a informaticii – toate nu numai că realizează de facto ceea ce se numeşte interdisciplinaritate, dar şi servesc pentru atingerea aceluiaşi obiectiv: explorarea complexului semantic al operei literare. Aşadar, interdisciplinaritatea se referă tocmai la acest transfer de metode şi procedee de la o disciplină la alta.
Perspectivă de interpretare a textului artistic, metoda structuralistă, de exemplu, (pentru structuralişti opera literară este o structură, adică un ansamblu de elemente independente ce formează un sistem; ea este înainte de toate text, limbaj, constituit într-un cod format din semnificant – complex sonor, realizarea materială a semnului lingvistic – prin descrierea şi interpretarea căruia se ajunge la conturarea semnificatului – a sensului) are menirea de a-i pune în evidenţă structura pe baza studiului componentelor. Deci utilizarea acestei metode într-un demers şcolar impune analiza elementelor de structură a operei literare organizate în câteva straturi: fonetico-prozodic (vocale, consoane, diftongi, triftongi, hiat, aliteraţii, asonanţe, muzicalitate interioară, ritm, rimă, măsură, cezură, aranjarea versurilor în strofe etc.); lexico-semantic (câmpuri semantice, cuvinte-simbol, sens propriu / figurat, polisemie, regionalisme, arhaisme, neologisme, cuvinte din fondul principal / secundar al vocabularului limbii române, metafore, comparaţii, metonimii, personificări, hiperbole etc., sinonimia, antonimia, omonimia); gramatical (părţi de vorbire, categorii gramaticale, părţi de propoziţie, topica, structura frazelor, relaţia cu ansamblul şi evidenţierea aportului nivelului gramatical la susţinerea mesajului artistic). Evident, metoda structuralistă impune, la rândul ei, transferul de metode proprii matematicii: elevii vor trebui să grupeze cuvintele în părţi de vorbire, să constate, prin numărare, ce vocale / consoane / părţi de vorbire sunt folosite preponderent, să motiveze raportul numeric dintre acestea etc.
Ca metodă de învăţământ, ce „angajează un lanţ de exerciţii dirijate, integrate la nivelul unei scheme de acţiune didactică standardizată” [3], algoritmizarea, caracteristică ştiinţelor exacte, şi în primul rând matematicii, dincolo de limitele caracterului său standardizat, contribuie la însuşirea de către elevi a unor scheme de comentariu al operei literare, care, la rândul lor, îi vor ajuta să-şi formeze capacităţi de a elabora treptat propriile scheme aplicabile la diverse texte, în diferite circumstanţe didactice sau extradidactice. Nu mai puţin utilizată în procesul predării / interpretării textului artistic este şi problematizarea, metodă ce „se întemeiază pe crearea unor situaţii conflictuale (un dezacord între vechile cunoştinţe ale elevilor şi cerinţele impuse de rezolvarea problemei, între modul de rezolvare, posibil din punct de vedere teoretic, şi imposibilitatea lui de rezolvare practică, necesitatea de a aplica în condiţii noi cunoştinţele asimilate anterior, de a alege din cunoştinţele pe care elevul le posedă doar pe acelea care îi vor servi la rezolvarea problemei, de a depune un efort de gândire pentru organizarea cunoştinţelor într-o formulă sintetizatoare), care conduc gândirea elevilor din descoperire în descoperire până la epuizarea conţinutului unei teme” [4].
Preluarea unor arhetipuri ca „modele” pentru conturarea de situaţii şi personaje reprezintă unul dintre modurile de manifestare a mitului în literatură. Ţinând cont de acest fapt, perspectiva mitologico-arhetipală rămâne a fi cea mai adecvată şi mai eficientă în procesul interpretării textului literar. În acest caz elevii vor releva, în primul rând, mitul, arhetipul, care au servit ca punct de pornire în scrierea operei, ulterior vor estima ce şi cât a preluat scriitorul din acest arhetip (mit), reflectând modul de interpretare a mitului / arhetipului. Perspectivele stilistică, semiotică etc. sunt tot atât de productive şi de des utilizate în procesul de interpretare a textului artistic.
Formarea în procesul studierii textului literar a unei viziuni unitare despre lume presupune relevarea afinităţilor ce există între anumite discipline, în cadrul lor şi dincolo de ele. Astfel, după afirmaţia lui Corneliu Crăciun, „abordarea transdisciplinară corespunde specificului timpului actual, definit printr-o tendinţă – tot mai evidentă – de estompare a graniţelor între domenii” [5]. În cazul literaturii perspectiva transdisciplinară presupune transgresarea spaţiului literaturii şi situarea în domeniul celorlalte arte. Analiza unei ilustraţii la operă („Relaţionaţi poezia Trecut-au anii... de M. Eminescu cu ilustraţia Ligiei Macovei la aceeaşi operă”), comentarea în paralel a unei creaţii plastice şi a operei literare („Ce sugerează imaginea?”, „Ce idei îţi apar privind-o?”, „Raportaţi aceste idei la textul literar studiat”, „Ce afinităţi între imagine şi text descoperiţi?” „Care sunt modalităţile de comunicare artistică proprii celor două arte?”), compararea unei ecranizări cu textul literar propriu-zis (romanul şi filmul Moromeţii: „Cât din roman a încăput în film?”, „Ce a rămas dincolo de cadru?”, „Cum motivaţi alegerea regizorului?” etc.), vizionarea unui spectacol după / înainte / în timpul studierii operei, punerea în scenăde către elevia unui tablou / act (mai rar a operei în întregime) sunt câteva dintre multiplele posibilităţi de manifestare a transdisciplinarităţii.
În concluzie, menţionăm că izolarea obiectului cunoaşterii fragmentează perspectiva şi afectează unitatea cunoaşterii. Stabilirea unor punţi de legătură, a unor canale de comunicare între diferite discipline, pe lângă faptul că reprezintă un obiectiv important al studierii literaturii în şcoală, generează noi dimensiuni de interpretare a textului artistic, îi ajută pe elevi să înţeleagă semnificaţia comunicării artistice prin cuvânt în raport cu celelalte moduri / tipuri de comunicare.
Bibliografie
1. Tudor Vianu, Postume, Editura pentru Literatura Universală, Bucureşti, 1966, p. 172-173.
2. Constantin Parfene, Teorie şi analiză literară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1993, p. 176.
3. Sorin Cristea, Dicţionar de pedagogie, Litera Internaţional, Chişinău – Bucureşti, 2000, p. 12.
4. Alexandru Bojin, Metodica predării limbii şi literaturii române, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974, p. 95.
5. Corneliu Crăciun, Metodica predării limbii şi literaturii române în gimnaziu şi liceu, Editura Emia, Deva, 2004, p. 180.