Nicolae Sulac – rapsod al poporului
Pentru tipar;)
;)
;)
;)
Destinul artistic al lui Nicolae Sulac, susceptibil de transfigurare artistică în virtutea itinerarului biografic surprinzător al copilului orfan de la Sadâc, s-a constituit în formula talentului cu care a fost dăruit şi a căutărilor permanente în spaţiul culturii autentice. Descendent dintr-un mediu prin excelenţă folcloric (satul moldovenesc din sudul Basarabiei, cu tradiţiile şi valorile lui imuabile), Nicolae Sulac (un autodidact) s-a format la izvorul autentic al muzicii populare, devenind ulterior ctitorul unei veritabile şcoli în acest domeniu, la care au învăţat contemporanii săi şi care rămâne un punct de referinţă pentru următoarele generaţii de interpreţi.
Bogata activitate artistică a lui Nicolae Sulac (n. 9 septembrie 1936, s. Sadâc, Cahul – d. 6 aprilie 2003, Chişinău) a cuprins aproape o jumătate de veac, timp în care s-a manifestat ca interpret, compozitor şi poet. Absorbit mereu de febra creaţiei, a căutat să potrivească sunetul şi cuvântul pentru a exprima un gând sau o fărâmă de suflet, rămânând întotdeauna, asemeni marilor creatori, în aşteptarea unui cântec fără pereche, încă necântat, ce i-ar fi exprimat plenar esenţa fiinţei. Vocaţia materializării impulsului creator s-a conjugat cu o impresionantă capacitate de muncă, manifestată în abnegaţia cu care a cules, de la sursă, folclorul neaoş plin de energii tăinuite, pentru a le valorifica autenticitatea, precum şi în colaborarea fructuoasă cu numeroase formaţii şi orchestre de muzică populară de la noi – Fluieraş (Filarmonica de Stat din Moldova, dirijor Serghei Lunchevici), Lăutarii I (dirijori Mircea Oţel şi Gheorghe Usaci), ansamblul de dansuri populare Joc, Lăutarii II (dirijor Nicolae Botgros), care marchează perioada de aur a activităţii sale artistice, Mioriţa (dirijor Vasile Goia), Doina Moldovei (avându-l la pupitru pe acelaşi dirijor), Balada (dirijor Anatol Viţu), Mugurel (dirijor Ion Dascăl) etc.
Deţinător al mai multor distincţii şi titluri onorifice, printre care Artist emerit al R.S.S.M. (1964), Artist al poporului din R.S.S.M. (1967) şi din U.R.S.S. (1989), Ordinul de Onoare al R.S.S.M. (1986) şi Ordinul Republicii (1992), Nicolae Sulac s-a învrednicit de cel mai important titlu pe care îl poate obţine un interpret – „rapsod al neamului”. Or, fiind suflet din sufletul poporului, artistul a pus în „circulaţie” melodii „cu glas de patimi omeneşti”, alimentate de dorul şi jalea basarabeanului în special, de aspiraţiile şi năzuinţele românului în general. Calitatea de a „capta” fondul latent neexprimat şi vibraţia lăuntrică a creatorului anonim transformate în cântec definesc formula prin care s-a impus Nicolae Sulac în muzica noastră populară, marca de identitate a artistului fiind armonizarea tuturor componentelor limbajului muzical – motive de largă circulaţie, idei alimentate de viziunea poporului despre lume, imagini şi mijloace stilistice de mare forţă ideatică şi sugestivă – şi exprimarea lor printr-un timbru vocal şi o manieră de interpretare de excepţie.
Talentul inconfundabil al lui Nicolae Sulac a fost înalt apreciat atât de publicul amator, cât şi de profesioniştii muzicii autohtone şi mondiale. Ilustrativă în acest sens este afirmaţia marelui compozitor rus Dmitri Şostakovici, care, vrăjit de talentul interpretului, menţiona: „Sulac – nastoiaşciaia narodnaia jemciujina!” (Sulac este o veritabilă perlă din popor). În aceeaşi ordine de idei, contemporanul artistului, Ion Paulenco, invocând modul irepetabil de a cânta balada Mioriţa (în contextul multiplelor variante de vers şi de interpretare), preciza: „Omul ăsta cântă ca un filozof, ca un filozof al poporului român”. Ideea este cu atât mai pertinentă, cu cât însăşi balada, reflectând existenţa pastorală a neamului nostru, exprimă o viziune particulară (o concepţie filozofică) a românului despre lume, despre viaţă şi moarte. Păstor la propriu, practicând în copilăria orfană îndeletnicirea ce ne defineşte ontologic, înfrăţit cu doina şi dorul, care i-au alimentat aspiraţia spre zările necunoscute, Nicolae Sulac a devenit, prin intermediul muzicii, un păstor al sufletelor omeneşti, de care s-a îngrijit în permanenţă, având certitudinea că „eu însumi trebuie să cred în cântec, ca să-i fac pe alţii să creadă în el”. Sinceritatea interpretării, notă definitorie a personalităţii artistului, transpare din trăirea intensă a cântecului și dăruirea de sine, realizând astfel o identificare de substanţă cu publicul atins de vraja melodiilor sale.
Pe de altă parte, a fost mai mult decât un interpret. A fost un adevărat homo folcloricus, cu toate calităţile inerente acestuia – neîntrecut povestitor, uzitând de un limbaj savuros şi plin de tâlc, posesor al unei formule de viaţă înscrisă în tiparele omeniei şi ale demnităţii, creator „trăindîn zarea dorului” şi care prin dor (de mamă, de ţară, de frumos) a reuşit să ne ţină „laolaltă şi dimpreună”, în sensul eminescian al expresiei. Întreaga creaţie a artistului – nu doar cântecele, ci şi scrierile în proză, adunate în volumul sugestiv Vorba lungă – bogăţia omului – are, pe lângă virtuţile estetice incontestabile, şi o funcţie etică bine definită, or, exprimând, prin prisma unor realităţi sociale, politice, culturale, un adevăr despre noi, aceasta îşi propune remodelarea chipului moral al individului, din perspectiva valorilor general-umane şi a înţelepciunii populare pe care o exprimă. În acest sens, şi artistul, şi creaţia lui depăşesc epoca pe care au reprezentat-o.
Patrimoniul naţional pus în valoare de Nicolae Sulac include un vast repertoriu de cântece autentice şi creaţii realizate în cheie folclorică, ce relevă predilecţia interpretului pentru speciile populare consacrate: doine, balade, cântece de haiducie, de recruţie, ostăşeşti, de petreceri şi de nuntă, de glumă şi voie bună, de dragoste şi jale etc. Memorabile sunt piesele „Foaie verde ca aluna”, „Dor de mamă”, „Puiu, cucule”, „La o margine de drum” ş.a. care se vor păstra în fonoteca de aur a muzicii noastre populare. Menţionăm, de asemenea, producţiile cinematografice inspirate de creaţia maestrului – „Pe urmele Mioriţei”, regizor Valeriu Gagiu, şi „În memoria lui Nicolae Sulac”, regizor Alexei Sârbu –, care surprind aspecte revelatorii din viaţa şi activitatea artistului, consfințindu-i destinul de excepție.
Un act de recunoaştere a valorii marelui rapsod a fost apariţia volumului Nicolae Sulac în amintiri, cronici şi imagini, editat de către Alexandrina şi Alexandru Rusu cu prilejul aniversării a 70-a din ziua naşterii maestrului şi lansat la 28 septembrie 2006 în incinta Filarmonicii de Stat „Serghei Lunchevici”. Albumul omagial evocă personalitatea interpretului situat între realitate şi legendă, fixând reperele itinerarului biografic şi artistic, consemnând situaţii şi evenimente semnificative din activitatea acestuia, surprinse de cei care i-au fost în preajmă: familie, prieteni, colegi de breaslă, admiratori ai talentului său etc.
În memoria artistului, prin efortul Fundaţiei „Nicolae Sulac”, a fost restabilită Casa Muzeu din satul de baştină, cu perspectiva obţinerii statutului de Muzeu Republican în cadrul Ministerului Culturii. Şcoala din localitate, Şcoala muzicală din Floreşti, precum şi o altă instituţie de învăţământ preuniversitar din municipiul Chişinău (fosta Școală nr. 39) poartă numele interpretului, înveşnicindu-i-l, aşa cum sufletul lui rămâne veşnic prin cântecele care ni le-a lăsat şi în care a ars continuu spre a reînvia şi a dăinui în universul de valori al culturii naţionale.