Trista libertate a cărţilor
Pentru tiparUn personaj episodic sau himeric al vieţii noastre, unul care-şi duce existenţa taciturnă între două coperte ce închid lumi dezmărginite, parcurge şi acesta calea libertăţii în faţa cititorului, aşa încât reciprocitatea beneficiilor este indiscutabilă. Oamenii îşi caută libertatea în cărţi, iar ele şi-o câştigă pe a lor hrănindu-se din interiorităţile noastre, ca o moarte desăvârşită. E dificil să vorbeşti despre o libertate a cărţii fără să te raportezi la viaţa concretă pe care o trăieşte – există oare adevăruri universale despre ea?
Întrucât aceasta îmbracă docilă destinul societăţii şi trăieşte cu voluptate limitele impuse, purtându-şi senină nefericirea, indiferentă în superioritatea ei şi consumându-şi cotidian placiditatea, este primul semn al libertăţii noastre. Bibliotecile din Republica Moldova, cele la îndemâna majorităţii locuitorilor, sunt cel mai autentic document al dezastrului nostru identitar şi primul obiectiv turistic la vederea căruia un străin înţelege, într-o ruşinoasă fracţiune de secundă, esenţa decăderii noastre. O bibliotecă în Republica Moldova este ca un trimis al lui Dumnezeu, slujitor al dreptăţii, sărac, gol, flămând şi plin de adevăr, dar şi cel mai prost diplomat al nostru. Pe cotoarele prăfuite care se înşiruiesc cu zgârcenie în rafturi improvizate (sau de nerecunoscut) stă scrisă clar istoria mutilării lingvistice a basarabenilor, neînlocuită nici după două decenii şi mai mult de „reabilitare” democratică. Titlurile româneşti se înghesuie anevoie pe sub arcanele chirilice, scăpând de asfixie printre buzele vreunui cititor, dacă au această scurtă fericire, străine de ele însele.
Ediţiile noi, strălucitoare, care parvin din pură întâmplare prin bibliotecile rurale, împrăştiind scântei pe pereţii chirciţi ai încăperilor găzduitoare, sunt puţine şi asemenea unor aventurieri optimişti şi naivi pomeniţi într-o parte uitată a lumii, pe feţele cărora se imprimă într-un timp extrem de scurt însemnele bătrâneţii, ale lipsurilor şi dezamăgirilor. Umezeala, igrasia şi răceala distanţei faţă de mâinile cititorului înfrăţit iremediabil cu neobişnuinţa lecturii nasc supraponderalii monştri consumatori ai libertăţilor succesive şi concentrice: ale copilului – ale poveştilor; ale tânărului – ale poeziei; ale omului – ale cărţii.
Într-o lume a sărăciei extreme din satele noastre, efortul de a procura un minim confort fizic, pe bani câştigaţi la muncile din străinătate, cu preţul bine cunoscut al destrămării familiei etc., fără inerenta integrare a cărţii în viaţa noastră, nu va face decât să grăbească revărsarea nopţii lui Manole peste casele însingurate. De altfel, mici paşi în direcţia creării de libertăţi spirituale prin „eliberarea” cărţilor au început să se facă în societate. Campaniile şi promoţiile mai câştigă cititori. Contaminaţii încep să apară. Mi s-a întâmplat să văd, trebuie să recunosc, tineri citind în parcuri, în loc să scuipe coji de sora-soarelui, îndeletnicire de care oricum nu vom scăpa... Se pare că Gib I. Mihăiescu le-a dat chişinăuienilor interbelici şi nu numai, printre care a locuit o vreme, activând ca avocat, un verdict literar pe măsură şi, deoarece ars longa, vita brevis..., am impresia că şi după ce ni se va scurta de tot viaţa semincioarele destrăbălate se vor dezbrăca singurele cu aceeaşi viteză în locuri publice umede şi reci. Pentru cei care ar vrea să se (re)vadă ca-ntr-o oglindă trebuie să rescriem citatul savuros din Rusoaica, roman apărut în 1933:
„Dar mai întâi, ce credeţi că este o grădină publică în Basarabia? Este, evident, un loc cu verdeaţă şi alei, cu bănci şi copaci, dar astfel poate fi oricare grădină publică din lume. În Basarabia grădina publică e o extindere a locuinţei particulare în mijlocul comunităţii. Vara tineretul e dispus să întârzie acolo chiar până la trei pătrimi din douăzeci şi patru de ore, astfel că grădinile basarabene sunt foarte populate, mai ales seara, în serile senine şi întunecate. Tocmai astfel îmi explic cum sămânţa de floarea-soarelui a atins gradul de adevărat cult în societatea basarabeană şi rusească; graţie ei, un om zdravăn, cu multă poftă de mâncare, ca rusul, se poate dispensa vreme îndelungată de masă. De asta, caracteristica grădinilor publice basarabene e acea culoare pestriţă, pe care le-o împrumută cantitatea enormă a cojilor acestei seminţe, scuipate din sute de buze omeneşti în plină activitate, între două cuvinte şi între două săruturi, după ce bobul a fost spart între dinţi experţi şi sâmburele ales întreg, cu vârful limbii (dibăcie pe care n-am fost în stare să mi-o aproprii), ronţăit cu deliciu şi avalat pe îndelete.
Cojile atât de familiare, oleaginoase, fac un fel de pavaj mişcător pe aleile făţişe ori tăinuite, faţă de care măturoaiele municipalităţii se comportă cu o discreţie împinsă până la indiferenţă totală; vântul le poartă prin ierburi şi tufişuri şi totul pare nins de această culoare, în mult umblatele grădini, învăluite ca de enorme aripi de bibilică.
Perechile se plimbă pe alei, dar mai bucuros se înghemuiesc câte cinci, şase pe aceeaşi bancă. Când la mijloc e aleea fără ieşire, ele se refugiază în tufişuri încăpătoare ca nişte guri de ascensor, pe acolo sufletele dornice de absolut transmigrează din grădina rusească de-a dreptul în paradis şi nu e de mirare dacă perechea următoare, refugiată aici din motive mai puţin transcendentale, nu mai găseşte din cea anterioară decât rămăşiţele trupeşti, de care aceasta s-a folosit în nevrednica viaţă cu un revolveraş alături sau o fiolă golită (când eroina era studentă în farmacie ori medicină), iar în partea cealaltă nelipsita pungă de seminţe” (p. 164-265).
În afara oricărui studiu în acest sens se poate lesne constata că moldovenii cheltuiesc (au cheltuit şi vor cheltui) mai mulţi bani pe alimentul mizerabil (nu cred că dau mai puţin de 20 de lei săptămânal), care numai de foame nu ţine, decât pe cărţi, cu toate că acestea, orice s-ar spune, sunt scumpe. Iar dacă ne-am gândi să înlocuim timpul scuipatului cu un timp al lecturii, numărul savanţilor din Republica Moldova ar fi cu puţin mai mic decât numărul locuitorilor ei. Într-un asemenea context nu poţi să nu observi când printre pâlcurile scuipătoare – tinerii au timp berechet pentru asta – apare cineva cu O CARTE (bună, nu de bulevard) în mână. Mi s-a întâmplat să văd şi la plajă, unde atenţia zboară în fel de fel de topoi, numai nu literari!, fete şi băieţi cu cărţi bune, clasice, cumpărate în urma promovării. Dar prea puţini sunt astfel de cititori, întrucât la fel de reale sunt şi impozantele returnări din reţelele de chioşcuri şi librării. Sărăcia să fie oare motivul necitirii? Şi să nu aducem vorba de telefoane mobile, că mă şi enervez, numai motivul răsăritei limpezeşte cât se poate de bine problema. Totuşi, prea încet, lectura capătă un caracter public. Iar instrumentele de răspândire a maladiei lecturii împrumută uneori spiritul / simptomatica noii lumi cu vechile provocări şi slăbiciuni. „Citesc, deci sunt sexy!” este un generic la care au aderat cu hurta internauţii într-o campanie recentă, cu toate că nu probau, în mod sigur, nici cel mai mic grad de senzualitate în sens cărturăresc. În speranţa că acest gen de păcăleli generează un minim efect energizant în rândul cititorilor, se poate vorbi chiar de moralitatea unor astfel de acte ale libertăţii, mai ales dacă ne gândim la etica unei societăţi profund necititoare. Astfel se încearcă o dublă detabuizare, o poziţionare aleatorie a valorilor pentru un exerciţiu raţional şi evident al opţiunii.
În afară de îmbogăţirea bibliotecilor cu cărţi bune (în curând saţietatea de ediţii proaste şi pseudoautori care-şi publică opurile cum te-ai spăla pe mâini va fi o nouă problemă, pe lângă cea existentă graţie fructuoasei activităţi a cenzurii din perioada comunistă care a suprimat literatura autentică, susţinând maculatura ideologică), acţiunile de stimulare a lecturii sunt mai mult decât necesare, printre copii, dar şi printre părinţii care le servesc, în primul rând, drept modele autoritare în sens larg. Singura performanţă cu adevărat importantă pe care ar putea-o înregistra societatea actuală ar fi popularizarea cărţii la modul clasic şi tradiţional. Contactul nemijlocit cu cartea ar trebui cultivat prioritar, pentru că ne lipseşte gustul elementar al cititului. Bibliotecile cu liber acces la raft, generoase şi luminoase, ar fi cele mai eficiente la această etapă. Cu greu mi-aş imagina la noi o bibliotecă informatizată, până-n dinţi, până în cele mai mici detalii şi operaţii, asemenea uneia europene despre care vorbea cu exaltare o colegă venită dintr-un program Erasmus de la Madrid: comandă de câteva cărţi obţinută în trei minute, prin ascensoare special destinate dimensiunilor şi greutăţii volumelor, inclusiv xeroxarea, instantanee şi gratuită, a anumitor capitole, linişte desăvârşită, condiţii fizice de muzeu, fără a se pune nicicând problema lipsei surselor, oricât de rare sau necunoscute ar fi. La noi o astfel de instituţie ar fi cea mai dură închisoare, pentru că legătura noastră cu cartea, atunci când nu lipseşte, este una cu totul hazardată. Lumea din afară însă îşi organizează viaţa, inclusiv lectura. Cu toate acestea, frecventele încurcături care o supărau foarte mult pe aceeaşi colegă în bibliotecile ieşene pe mine una m-au făcut de multe ori norocoasă. Îmi amintesc chiar cu oarece încântare de una dintre întâmplări, când după o oră în care aşteptam (cam plictisită) două cărţi – prima de Maria Corti şi alta de Iulia Kristeva –, am primit doar una pe care scria mare şi lat Influenţele artei populare africane în creaţia lui Constantin Brâncuşi, care mi-a trezit revelaţii plăcute şi pe care, în loc s-o întorc, am citit-o înainte de a părăsi biblioteca, plecam mulţumită de parcă aş fi câştigat la loto, zic de loto, mai ales, pentru că se vorbeşte despre acesta ca de o patimă; dădusem peste o carte bună fără să mă fi trimis (direct) la ea facultatea. Cu siguranţă că şi cărţile au destinul şi libertatea lor, dar probabil că au parte şi de multă tristeţe în viaţa lor de celuloză blestemată.
Blestemată (în special de netişti şi de ifoşnici, de la IPHONE), iar trecerea pe CD, metempsihoza lor în biţi şi amplasarea, prin zeci de inferne danteşti, pardon, programe compatibile pentru citire – că şi calculatorul trebuie să fie capabil să citească –, pe o pagină virtuală („sub o pagină neroadă”? – intuiţia de foc a lui Eminescu, până şi lexemul pagină este preluat de terminologia virtuală) le-a făcut o altă soartă. În primul şi în primul rând pentru că omul nu intră pe internet deoarece nu intră în bibliotecă, ci din oricare alte motive. Netul nu înlocuieşte în mod premeditat necesitatea unei vizite la casa cărţii. Totuşi se mai întâmplă şi astfel. Lecturile pe internet sunt însă un soi de evaziune în lumea de dincolo, în care se produc revelaţii. Ideile fantomatice apar şi dispar printre rândurile iluzorii, din care e imposibil să-ţi aminteşti detalii gutenbergiene despre josul sau susul paginii, despre o pagina pară sau impară, aflată pe dreapta sau pe stânga, pentru a reveni... O simplă rotiţă de mouse îţi poate aduce pagini şi ţi le poate spulbera din faţa ochilor fără foşnet şi fără timp. O tentaţie a libertăţii nesperate a cărţii. Totuşi, este unul dintre cazurile în care o condiţie materială poate reda o libertate mai mare decât pura virtualitate stăpânitoare a timpului şi spaţiului, întrucât lutul nostru cel de toate zilele îşi revendică dreptul la o integrare substanţială în lumea în care se mişcă. În plus, o lectură pe internet se deosebeşte prea puţin de o lectură în limba română cu alfabet chirilic sau ieroglife japoneze. Lipsa diacriticelor sau, şi mai bine, înlocuirea vocabulelor întregi cu minunăţii grafice inimaginabile îţi creează o autentică stare de halucinaţie proprie aflării unui organism lutos în lumea de dincolo. O nouă eră babeliană în care oamenii vorbindu-şi în aceeaşi limbă, din negură de vremi, în intenţia de a-şi aboli condiţia, nu se înţeleg. Tentaţia acestei libertăţi însă rămâne o realitate la care nu mai putem renunţa.
Citind o carte în dimensiune materială, aceasta te poate şi ucide, contactul te poate otrăvi ca la Eco în sens direct, dar şi indirect, pentru că este mai copleşitoare decât o carte ca un abur. În sfera virtuală, pierderea alienantă a reperelor este la fel de ucigătoare. Sărind din mit în mit, omul şi cărţile îşi răsfiră libertăţile concentrice în oaza unei lumi veşnic mişcătoare, în care cel dintâi, oricât ar încerca să trişeze locuind în afara cărţii, pentru a face faţă agresiunii imediate a mediului în care îşi duce existenţa, va sfârşi prin a face cultură, din fericire..., pentru că nu a inventat-o cineva anume, dar ne este proprie, este o valoare ontologică, tristeţea e însă că o astfel de experienţă durează prea mult, iar memoria generaţiilor trecute nu se moşteneşte într-o formă direct aplicabilă, aşa încât trista libertate a cărţilor se datorează unei fatalităţi sisifice.