De ce nu citesc studenţii?
Pentru tiparAr / aş fi trebuit / putut să folosesc ghilimelele. Pentru titlu. Pentru că întrebarea e, în pofida primei impresii, atât de optimistă şi, prin aceasta, atât de străină de convingerile mele, încât s-ar fi impus să mă raportez la ea doar ca la un citat. Pentru că întrebând „De ce nu citesc studenţii?”, apare tentaţia de a crede că citesc toţi ceilalţi. Că citesc, de exemplu, ziariştii (în afara textelor care trebuie redactate) sau medicii (în afara fişelor medicale şi a reţetelor de farmacie), sau profesorii şi învăţătorii, măcar cei de limbă şi literatură (în afara compunerilor şi eseurilor scrise de către elevi), sau politicienii (ei, aş!). Poate ar fi cazul să-mi fac curaj şi să reformulez: „De ce nu (mai) citesc studenţii?”. Dar iarăşi nu cred că vor fi citit ei vreodată în asemenea proporţii, încât să ne facă a întoarce feţele noastre spre acea perioadă cu o plăcută şi nesilită surprindere, trecând peste nostalgii de felul: tot ce „a fost” era mai frumos, era mai sănătos, era mai bine. Era mai bine, zic, să folosesc totuşi ghilimelele. Pentru că eu aş întreba, trecând peste constrângerea de a nu molipsi pe cineva cu un pesimism indecent, „De ce nu se citeşte?”. Şi iarăşi nu cred că am suficientă convingere să-l antepun pe „(mai)” lui „se citeşte”. Dar să vedem.
Să zicem că secolul lui Eminescu este un reper în această privinţă. Atunci paşoptiştii au creat o literatură cu atribut de instituţie, una respectată şi ascultată. Atunce vreme un articol bine scris într-o foaie serioasă avea înrâurirea în stare a tulbura un oraş întreg sau, dimpotrivă, de a-l domoli, după cum cerea situaţiunea. Pentru că oamenii citeau! Era o modă! Răsfoiai gazetele dimineaţa la o cafea sau la o ţigară, schimbai o impresie la prânz, în pauza de masă (cine o fi avut-o), cu prietenii, colegii sau poate cu străinii aflaţi în trecere (pentru că era interes, domnule, să se afle ce se scrie!), iar seara, la cină sau după, dezbaterile erau cele mai aprige şi decisive, cu toate argumentele şi contraargumentele strânse peste zi. Ce vremuri! Acum Ştirile de la ora 8 seara de la PRO TV în doar jumătate de oră te trec prin toate stările şi-ţi aduc mai multă informaţie decât aduna Eminescu, redactor al „Timpului”, într-o zi întreagă de muncă! Te incită, te indignează, te scandalizează, te dezgustă, te plictisesc, pentru ca să sfârşească prin a te linişti că în ţară totul e în regulă, străjerii TV veghează la siguranţa noastră, aşa că „dormi în pace, fie-ţi somnul dulce”!
Bun. S-ar putea crede că astăzi televizorul şi radioul au luat locul gazetelor. S-ar putea crede că situaţia presei scrise de la noi este similară, într-o proporţie oarecare, cu toate celelalte din vest (la care totuşi nu ar trebui să ne raportăm de fiecare dată orbeşte ca la nişte etaloane de o valoare irefutabilă). Prin urmare, aceasta e starea generală a mileniului III şi, să recunoaştem, mai de fiecare dată când „mileniul III” este adus ca argument, suntem uşor zdruncinaţi în convingeri şi predispuşi spre concesie de teama că ne-a luat-o civilizaţia pe dinainte şi nu mai suntem în stare să ţinem pasul cu ea. Poate că da, suntem anacronici, perimaţi, demodaţi, inadaptaţi, încă ne mai încăpăţânăm să redactăm şi să scriem în reviste şi ziare, să le cumpărăm şi să le mai citim încă. Poate. (Deşi...) Dar când această judecată vizavi de rolul actului de a citi se extinde şi asupra cărţilor, în general, sau a celor de literatură artistică, în special (pe care niciun şef de la serviciu nu te va întreba dacă le-ai citit şi nici nu-ţi va cere să o faci, pentru că aceasta n-o să-i crească lui profitul şi pentru că nici el nu a făcut-o, în cazul în care nu se dovedeşte a fi şi el anacronic, perimat, demodat sau inadaptat), atunci nu mai trebuie să-mi fac curaj pentru a afirma oricând, oricui şi oriunde că ceva nu e în regulă! – o fac chiar cu suficientă indignare. Da, suntem săraci şi, înainte să cumpărăm un volum de 36 de lei de la „Adevărul”, ezităm în faţa chioşcurilor de ziare cu gâtul întins spre ghişeu. Ne gândim că poate e mai cuminte să cumpărăm, în schimb, o pereche de mănuşi, de exemplu, sau un bec, sau nişte baterii pentru telecomandă... (tele!). Adevărul (nu ziarul) este dur şi este comod să ne ascundem după el, să zicem că nici măcar „Adevărul” (ziarul), cu toată campania sa, nu ne poate determina să cumpărăm cărţi. Poate. Dar să întrebăm altfel: câte cărţi din cele 100 le-aţi citit, nu cumpărat sau colecţionat (mania de a colecţiona poate fi percepută chiar ca o perversiune, atâta timp cât e vorba doar de o preocupaţie futilă de a aduna cu religiozitate fiecare număr, de a poseda o bibliotecă, una care să strălucească în celofan)? Cine a luat lista celor „100 de cărţi pe care trebuie să le citeşti” („să le ai” înseamnă, cu alte cuvinte, să scoţi banii şi să le cumperi – e o tehnică de persuasiune cam indecentă, dar ce este decent în marketing?) şi a purces în căutarea lor pe la biblioteci (e gratuit!) pentru a uzita, cel puţin, de autoritatea „Adevărului”, care e şi ea pe degeaba? Anume în răspunsul acestor întrebări se află chintesenţa articolului nostru.
Dar să revenim la studenţii noştri (sau e musai să precizez... de la Litere? hm-hm, şi Jurnalism, şi Limbi străine? deoarece toţi ceilalţi nici nu vor afla vreodată că s-a vorbit despre ei aici pentru a merita efortul de a o şi face). Aşadar, ce şi cât citesc literaţii noştri de mâine, filologi, jurnalişti sau traducători? Sau să începem din capul locului cu „dacă” pentru a scurta drumul până la răspunsul-întrebare „de ce nu...?” cu care am şi început, de altfel, această diatribă (mi-ar plăcea să o cred astfel, deşi această noţiune impune, imperativ, prezenţa în context a unor destinatari care să se simtă vizaţi şi să ia, eventual, atitudine, or studenţii noştri nu citesc!)? În primul rând, pentru că nu există interes. Sau da, există. Cel de a se transfera, de exemplu, la altă facultate (FRIŞPA, Drept) unde, evident, nu va mai trebui să citească. Iar despre cei care rămân şi nu mai au încotro, ci trebuie să citească, apare întrebarea: ce şi cum citesc? Un lucru făcut cu de-a sila n-are nicio şansă de a dăinui, ba, dimpotrivă, de cele mai multe ori, are efect invers.
Dar în condiţiile implementării Procesului de la Bologna (e o justificare foarte comodă, să recunoaştem), când învăţământul se face contra cronometru, niciun profesor nu mai catadicseşte a-şi întrerupe cursul pentru a medita asupra acestei probleme (hm, împreună cu studenţii), pentru că, din clipă în clipă, se va auzi sunetul la recreaţie. Cu toate acestea, e un lucru firesc ca la fiecare prelegere să se facă apelul timp de un sfert de oră atât de preţios! Sau orarul acesta îmbâcsit de informatică, cultură fizică, psihologie, pedagogie şi / sau psihopedagogie!, gender educaţional sau cum s-o mai fi numit, limbi moarte, precum greaca veche, care toate nu au nicio tangenţă practică cu limba şi literatura (desigur că au, până şi matematicile sunt scrise în română, face-ţi loc şi matematicilor!). Unde să mai fie loc şi timp, de exemplu, a întreba un student – aşa cum făcea profesoara mea din liceu – ce ai mai citit (aşa, din capul tău) şi să-l asculţi cum povesteşte despre lectura care i-a făcut plăcere. Daţi-le copiilor să citească! Orice!, la urma urmelor, numai să o facă! Un singur îndemn de a te duce singur la biblioteca cutare (care să nu fie umplută cu literatură de bulevard), pentru a-ţi alege după propriul gust orice carte îţi pare mai colorată, valorează mai mult decât toate îndrumările doctorilor şi profesorilor universitari de apoi. Consuetudo altera natura est (Obişnuinţa e a doua natură). Jos, în şcoală, se formează intelectualitatea. Un copac crescut strâmb nu se mai poate îndrepta. Universitatea trebuie să vină ulterior pentru a reaşeza toate cunoştinţele elevului, pentru a alege grâul de neghină, astfel încât studentul să conştientizeze singur valoarea lecturilor sale. Dar, oricum şi oricând, inexpugnabil rămâne un singur şi etern principiu: nicio carte citită nu-ţi dăunează! Pentru a determina studentul sau omul matur, până în albeaţa senectuţii, să discearnă valoarea unei cărţi dintr-atâtea rebuturi literare, să-şi însuşească facultatea de a selecta sau măcar a solicita recomandarea unei autorităţi pentru a ajunge la ceea ce numea Pliniu cel Tânăr „a citi mult, nu multe”. Anume copilului trebuie să i se cultive deprinderea de a citi. De acolo, de jos, de cât mai jos. De acolo şi de atunci m-a subjugat sacralitatea lecturii, de am ajuns să vorbesc acum despre ea poate cu oarece fanatism. Pentru că ştiu: actul lecturii valorează mai mult decât orice universitate sau academie! Pentru că ştiu: o instituţie în care s-ar cere lectură, lectură şi nimic altceva decât lectură, ar plămădi filologi bine pregătiţi, depăşindu-i pe rătăciţii în cele mai complete şi atrăgătoare gramatici care au fost scrise vreodată (dar care încă n-au fost!). Şi da, ştiu, mai presus de toate, că această instituţie ar dărui societăţii, înainte de orice fel de specialişti, oameni. După ce ai citit o bibliotecă, în pofida aparenţelor, poţi să te apuci liniştit de cea mai indigerabilă matematică. Şi da, cred că beneficiile actului lecturii nici măcar până în prezent nu au fost înţelese şi apreciate la justa valoare. De aceea mă gândesc la imperioasa necesitate a unui studiu asemănător celora de le auzim câteodată pe la radio sau televizor cum că savanţii de la cutare celebră universitate de prin America au descoperit că, de exemplu, o zi de lectură echivalează cu o lună de studii liceale sau că o anume enciclopedie citită echivalează cu însăşi diploma de bacalaureat sau, de ce nu, cu o licenţă de universitate!
Cât despre „Limba Română” şi profesorii mei de la Facultatea de Litere? Poate că ar fi cazul să mizez pe programul lor supraîncărcat, pe lipsa timpului de a mai răsfoi acest număr şi a-mi descoperi aceste rânduri, deşi nu cred să am acest noroc (ba chiar, măcar în privinţa lor, mi-ar place să ştiu că... citesc). Pentru că mi-ar fi mai uşor să trec impasibil pe lângă Domniile Lor pretinzând că n-am scris nimic. Altminteri va trebui să le înfrunt indignarea sau nedumerirea ce le-o va fi provocat tonul cuvintelor mele, ştiindu-mă un student atât de mediocru (mie îmi place mai mult rebel, dar aceasta e altă chestiune), care niciodată nu citeşte ce şi când i se cere. Dar dacă Domniile Lor nu s-au lăsat vreodată interesaţi dacă, ce şi cât citeşte cutare sau cutare student, în afara listei „cerute de programă”, aceasta e, ziceam, altă chestiune.