Particularităţi morfosintactice ale textului contemporan de rugăciune (I)
Pentru tipar1. Precizări preliminare
Prin cercetarea de faţă ne propunem să întreprindem o analiză comparativă a două cărţi de rugăciune, una ortodoxă (Rug., 2004), alta catolică (Rug., 1987). Observaţiile noastre vizează numai textul propriu-zis al rugăciunii (nu şi indicaţiile tehnice legate de ritualul rostirii acesteia), din discuţie omiţându-se, de asemenea, atât pasajele care reprezintă citate din textul biblic (cf. fragmente evanghelice, psalmi etc.), cât şi paginile de cateheză (de exemplu, observaţiile privitoare la rânduiala spovedaniei, la păcatele omeneşti etc.).
Catalogarea unui fapt de limbă drept „arhaic” s-a realizat în baza nivelului cult, literar al românei actuale; mai exact, dacă o anumită formă arhaică se utilizează astăzi în limba populară / regională, forma respectivă a fost luată în consideraţie, punctul nostru de referinţă nefiind limba populară, ci româna standard. La fel ca şi în cazul investigării limbii textului catihetic1, şi în situaţia de faţă am urmărit distribuţia faptelor lingvistice în ansamblul textului bisericesc, iar nu fragmentar, condiţie sine qua non pentru delimitarea cât mai obiectivă, în ultimă instanţă ştiinţifică, a aspectelor care apar în mod constant în textul respectiv, în opoziţie cu cele care reprezintă fapte izolate de limbă.
2. Morfologie2
2.1. Substantivul
– forme arhaice de vocativîn -e3: „...cântare îngerească strigăm Ţie, Puternice:...” (Rug., 2004, p. 10); „...Hristoase Dumnezeule, mult-Milostiveşi mult-Îndurate” (ibid., p. 18-19); „Împărate a toată făptura,...” (ibid., p. 27); „Atotţiitorule, Cuvinte al Tatălui,...” (ibid., p. 30); „Suflete al meu netrebnic, suflete pătimaş,...” (ibid., p. 188);
– marcarea cazuală a termenilor unei sintagme în vocativ (situaţie aproape generalizată în textul ortodox): „Duhule Sfinte” (Rug., 2004, p. 37) „Sfinte îngere” (ibid., p. 184) ş.a.;
– tipare arhaice cu genitivul: ‘prep. a + adj. nehot. tot + subst. (+ adj. [calificativ, posesiv])’: „Împărate a toată făptura,...” (Rug., 2004, p. 27); „Dumnezeul puterilor şi a tot trupul...” (ibid., p. 28); „...spre alungarea a tot pizmaşul” (ibid., p. 43) ş.a.;
–dativul adnominal (deosebit de frecvent în textul ortodox): „Sprijinitor sufletuluimeu” (Rug., 2004, p. 42); „...tămăduire durerilorcelor de multe feluri” (ibid., p. 180); „...Spicul cel nearat şi de mântuire lumii,...” (ibid., p. 181); „sălaş păcatului” (ibid., p. 230) ş.a.;
– morfemul personal de Ac. pe apare uneori (la fel ca în limba veche4) şi în faţa substantivelor care nu reprezintă nume de persoană propriu-zise: „...născându-te, ai venit să scapi din robie pe poporul tău” (Rug., 1987, p. 74);
– substantive cu forme arhaice (sg. greşală, pl. greşale: formă ce păstrează fonetismul cu [ş] dur muntenesc, specific sec. XVI-XVII, fiind generalizată în textul ortodox): „Iartă-ne greşalele ce am săvârşit înaintea Ta...” (Rug., 2004, p. 29; cf. şi ibid., p. 52);
– forme arhaice de gen (unele, etimologice) şi număr: pustie [arh., pop.] / pustiu: „...drepţilor, locuitori în pustie, [...], rugaţi-vă pentru mine,...” (Rug., 2004, p. 39); vremi / vremuri: „vremi de ispitire” (ibid., p. 74); suspinuri / suspine: „...suspinurile mi le auzi” (ibid., p. 218);
–păstrarea articolului enclitic la substantiv în condiţiile antepunerii unui atribut adjectival şi ale postpunerii unui alt atribut, în situaţiile în care, în româna actuală, articolului enclitic îi corespunde articolul posesiv genitival. Aspectul menţionat poate fi expresia unei declinări a substantivului atât prin „atracţie”, cât şi prin „conţinutul” acestuia (este cazul numelor desemnând „obiecte unice”)5: „...smeritul şi netrebnicul robul tău...” (Rug., 2004, p. 23); „Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri,...” (ibid., p. 253) ş.a.;
– articularea enclitică a unor substantive (care desemnează, în general, nume de divinităţi, dar şi personaje arhicunoscute6 vetero, dar mai ales neotestamentare) precedate de prepoziţii, dar care nu prezintă determinare:„...ci eu nădăjduiesc în Domnul” (Rug., 1987, p. 31); „...cel ce ai pătimit pentru Hristos şi ai luat îndrăzneală către Stăpânul,...” (Rug., 2004, p. 39); „Măreşte sufletul meu pe Domnul” (Rug., 1987, p. 75); „Primeşte-mă deci şi pe mine, Hristoase, ca pe desfrânata şi ca pe tâlharul,...” (Rug., 2004, p. 199); „...Careleai îndreptat pe vameşul şi ai miluit pe canaaneanca...” (ibid., p. 223) ş.a.
2.2. Adjectivul
2.2.1. Calificativ
– superlativul absolut7: caracteristică textului bisericesc (în speţă, cel al rugăciunii ortodoxe) este preferinţa pentru modalităţile lexicale şi lexico-gramaticale de exprimare a acestui grad de comparaţie: (a) mult (la fel ca în unele limbi romanice occidentale, dar şi ca în româna veche): „Hristoase Dumnezeule, mult-Milostive şi mult-Îndurate” (Rug., 2004, p. 18-19); „Stăpânul meu mult-milostiv,...” (ibid., p. 162); „...mult-iubitoare a neamului creştinesc...” (ibid., p. 277-278); (b) prea (apare deosebit de frecvent în ambele texte): „...după pilda inimii preasfinte a fericitei şi pururea neprihănitei Fecioare Maria” (Rug., 1987, p. 11); „...preasfântul sacrament...” (ibid.); „...preaputernicele tale rugăciuni,...” (Rug., 2004, p. 23); „... preacinstitul tău nume” (ibid., p. 23); „...oile turmei Tale preaalese” (ibid., p. 62)8 ş.a.; (c) subst. mulţime + subst. G: „...mulţimea bunătăţii Tale,...” (Rug., 2004, p. 36; cf. şi ibid., p. 57); (d) structuri în care intră nehot. tot: „... cea cu totul nevinovată” (Rug., 2004, p. 40; p. 242); „...să preamărească întru tot sfânt numele Tău...” (ibid., p. 78) ş.a.; (e) derivate negative: „...nemăsurată milă, nespusă şi neajunsă iubire de oameni,...” (Rug., 2004, p. 49) ş.a.;
– regimul sintactic al unor adjective: (a) regim datival (în locul celui prepoziţional)9: „...iertător vrăjmaşilor mei” (Rug., 2004, p. 53); „...viaţă curată, agonisită mie” (ibid., p. 172); „...sunt nevrednic şi cerului şi pământului...” (ibid., p. 199) ş.a.; (b) regim prepoziţional distinct comparativ cu româna literară actuală: părtaş de / la: „...ca să pot fi odată părtaş deslava şi de fericirea voastră” (Rug., 1987, p. 16; cf. şi ibid., p. 43).
2.2.2. Pronominal
– adjectivul pronominal nehotărât tot „orice”: „...Care luminezi şi sfinţeşti pe tot omul...” (Rug., 2004, p. 18); „...ca să vindece toată neputinţa şi boala” (Rug., 1987, p. 32) ş.a.;
– exprimarea redundantă a posesiei10: „Luminează-mi mintea mea...” (Rug., 2004, p. 31); „...nu pot să-mi ridic capul meu...” (ibid., p. 58); „...fiul care şi-a pierdut pe tatăl său preaiubit...” (ibid., p. 83) ş.a.
2.3. Pronumele
– exprimarea emfatică a pronumelui personal cu funcţia sintactică de subiect11: „Întru deznădăjduirezăcând eu, m-ai ridicat” (Rug., 2004, p. 12); „Am păcătuit şi fărădelegile mele eu le cunosc” (ibid., p. 58);
– frecvenţa deosebită (în textul ortodox) a pron. pers. dânsul, arhaism morfologic12:„...şi cu dânsa [= frumuseţea străină, n. – D.-L.T.] mi-am rănit inima...” (Rug., 2004, p. 33); „...izbăveşte-mă de dânsele [de curse, n. – D.-L.T.]...” (ibid., p. 42); „...şi să fugă de la faţa Lui cei ce-L urăsc pe Dânsul” (ibid., p. 42) ş.a.;
– utilizarea aproape generalizată în textul ortodox a pronumelui semiindependent, trăsătură a limbii române din perioada sec. al XVI-lea şi al XVIII-lea13: „...lumina cea neapropiată” (Rug., 2004, p. 18); „...greşala cea de voie şi cea fără de voie” (ibid., p. 22); „...păzitorul meu cel sfânt...” (ibid., p. 35) ş.a.;
– pronumele de întărire, utilizat în special la pers. a II-a14: „Însuţi, Doamne, primeşte şi rugăciunile noastre...” (Rug., 2004, p. 19); „Atotţiitorule, Însuţi fiind desăvârşit,...” (ibid., p. 30); „Însuţi, întru tot Bunule Stăpâne, caută din ceruri...” (ibid., p. 82) ş.a.
2.4. Verbul
2.4.1. Regimul sintactic
– regim prepoziţional distinct de cel din limba română literară actuală: „...că nepricepându-ne de niciun răspuns,...” (Rug., 2004, p. 25); „Milostiveşte-Te deci şi spre mine...” (ibid., p. 70): „... şi întru ajutorul tău cel puternic rugându-mă,...” (ibid., p. 173); „...spre Tine nădăjduiesc” (ibid., p. 210); „Toată nădejdea mea spre tine o pun,...” (ibid., p. 276); a se hotărî de +infinitiv15: „...ca să mă hotărăsc de a nu le mai face [păcatele, n. – D.-L.T.] în viitor” (Rug., 1987, p. 17); a se învrednici de+ infinitiv: „...ca să ne învrednicim şi noi la învierea noastră de a primi însuşirile unui trup măreţ” (ibid., p. 88);
– verbe (locuţiuni/expresii verbale, perifraze verbale cu a fi, a face), construite în limba literară actuală prepoziţional, cunosc în textul bisericesc regim datival16: „...aceia care mi-au greşit” (Rug., 1987, p. 6); „...iertare celor ce Ţi-au greşit...” (Rug., 2004, p. 57, p. 211); „Şi lumina fără sfârşit să le strălucească lor” (Rug., 1987, p. 32); „...şi să mă învrednicească împărăţiei Sale” (Rug., 2004, p. 41, p. 62); „...şi milostiv fii nouă,...” (ibid., p. 67, p. 87); „Nu este lui mântuire...” (ibid., p. 76, p. 88); „...dobândeşte-ne, te rugăm, ca toţi să trăim...” (Rug., 1987, p. 87; p. 89; p. 91); „...să nu mai viez mie, ci Ţie,...” (ibid., p. 227); „...bogăţia facerii de bine izvorăşte-o tuturor” (ibid., p. 258) ş.a.;
– verbe tranzitive construite cu dativul: „Îngerul Domnului a vestit Mariei...” (Rug., 1987, p. 12); „...care aţi slujit lui Dumnezeu...” (Rug., 2004, p. 40, 74); „...ca să-ţi slujească ţie” (Rug., 1987, p. 74, p. 83); „Ajută-mi cu Sfânta Doamnă Fecioară,...” (Rug., 2004, p. 43, p. 55, p. 258); „Doamne, ca să-mi ajuţi grăbeşte!” (Rug., 1987, p. 90); „...şi să nu-mi răsplăteşti după faptele mele,...” (Rug., 2004, p. 211, p. 277);
– verbe intranzitive „absolute” utilizate prepoziţional (aspect izolat în textul ortodox): a deznădăjdui de ceva17: „...nu deznădăjduiesc de a mea mântuire” (Rug., 2004, p. 199);
– verbe construite propoziţional (iar nu cu partea de propoziţie corespunzătoare acesteia), izolat în rugăciunea catolică: „...dobândeşte-ne, te rugăm, ca toţi să trăim...” (Rug.,1987, p. 87) ş.a.
Alte aspecte: preferinţa pentru pasivul reflexiv, verbe reflexive utilizate activ, forme slabe de indicativ / imperativ / conjunctiv (prezent) cu valoare de imperativ, viitorul cu conjunctivul,arhaisme morfologice etc.
2.5. Adverbul
– foarte – utilizat singur, un fapt de limbă arhaic24: „...nu Te mânia pe noi foarte, nici pomeni fărădelegile noastre” (Rug., 2004, p. 26, p. 274 ş.a.);
– adverbul interogativ arhaic au „oare” utilizat, la fel ca în româna veche, în propoziţii retorice negative25: „..au doară nu-mi va fi acest pat groapă?” (Rug., 2004, p. 36 ş.a.).
3. Consideraţii finale
Într-o cercetare recentă26, pe baza unui corpus de lucru reprezentat de două cărţi ortodoxe de rugăciune, aveam ocazia de a argumenta lingvistic arhaicitatea marcată a textului de rugăciune (compartimentul morfosintactic), în special prin raportare la manualul de învăţătură creştină. Demersul întreprins în lucrarea de faţă susţine concluzia formulată de noi în studiul anterior, antrenarea, într-o discuţie comparativă, a unui text de cult catolic reliefând şi mai pregnant caracterul autonom al variantei bisericeşti actuale ortodoxe (textul de rugăciune) faţă de varianta literară laică.
Cum s-a putut desprinde din paginile consacrate acestei analize comparative, majoritatea faptelor de limbă inventariate (în număr covârşitor, fenomene lingvistice arhaice, uneori, cu conservări la nivel popular) se regăsesc în textul ortodox. Ba, mai mult, frecvenţa deosebită cu care acestea continuă să circule în literatura bisericească ortodoxă de astăzi este relevantă pentru pregnanţa „arhaicului” în conturarea identităţii lingvistice a textului bisericesc (ortodox). Reamintim câteva dintre aceste aspecte (este vorba despre fenomene lingvistice absente în textul catolic sau care apar aici mai puţin frecvent, uneori chiar foarte rar): forme arhaice de vocativ în -e; tipare arhaice cu genitivul; dativul adnominal; grupările nominale polidefinite; articularea enclitică a unor substantive precedate de prepoziţii, dar care nu prezintă determinare; exprimarea redundantă a posesiei; pronumele semiindependent şi de întărire; regimul prepoziţional distinct al verbelor, raportat la varianta literară laică, ş.a.
Practic, singurele fenomene lingvistice de morfosintaxă care individualizează într-un oarecare grad (printr-o frecvenţă care totuşi nu poate fi considerată remarcabilă) textul catolic sunt: marcarea superlativului absolut cu morfemul prea-; utilizarea adjectivului nehotărât tot cu semnificaţia de „orice”; preferinţa pentru regimul verbal datival în detrimentul celui prepoziţional; construirea unor verbe tranzitive cu dativul (toate, aspecte lingvistice bine şi foarte bine reprezentate în textul de confesiune ortodoxă).
Note
1 V. Teleoacă, 2009.
2 În abordarea noastră o serie de aspecte morfosintactice vor figura la partea de vorbire pentru care discutăm un aspect lingvistic sau altul (de exemplu, aspecte legate de caz – la substantiv; regimul sintactic al verbului sau al adjectivului – la verb, respectiv la adjectiv etc.).
3 Aspect aproape generalizat în textul ortodox, dar absent în textul catolic.
4 În opinia lui Puşcariu (1922, p. 578), generalizarea lui pre în româna veche s-ar datora eficacităţii sale de a distinge între subiect şi obiectul direct, restrângerea ulterioară (la utilizarea exclusiv cu nume de fiinţe) fiind posibilă în condiţiile în care confuzia dintre subiect şi obiectul direct nonanimat era exclusă. Pentru Densusianu (ILR, II, 37, ap. Sintaxa,2007, p. 121-122), acelaşi aspect ar reprezenta o dovadă a nesiguranţei traducătorului în folosirea acestei prepoziţii-morfem.
5 Cf. Sintaxa,2007, p. 78. În literatura de specialitate, pentru situaţii de genul celor semnalate mai sus, se vorbeşte despre „grupări nominale polidefinite”, expresie a unui tipar vechi, pierdut, se pare, la sfârşitul sec. al XVIII-lea (v., de exemplu, Croitor, 2009).
6 Situaţie nesemnalată în studii anterioare consacrate acestui aspect (a se vedea Chivu, 1997, p. 7; Dima, 2002, p. 147; Teleoacă, 2009, p. 490).
7 Şi în textul (ortodox al) rugăciunii, la fel ca şi în alte tipuri de texte bisericeşti, majoritatea formelor de superlativ reprezintă calcuri după cuvintele slave (Mihăilă, 1972, p. 245).
8 Procedeul formării superlativului cu prea- este atât de productiv în textul din 2004, încât morfemul în discuţie se ataşează şi la substantive propriu-zise: „...desfrânare şi preadesfrânare,...” (Rug., 2004, p. 207)
9 A se vedea şi regimul sintactic al verbelor cu care se pot pune în relaţie aceste adjective.
10 În textul bisericesc, la fel ca în limba veche, construcţia cu posesiv dublu exprimat reprezintă o structură gramaticală, iar nu una emfatică, aşa cum este în româna actuală (Dindelegan, 2009, p. 181). Studiile de istorie a limbii române au evidenţiat pentru perioada veche un proces de atenuare a funcţiei posesive a adjectivului pronominal posesiv (cf., de exemplu, Şovar, 2010, p. 161-162), aspect ce a permis utilizarea în acelaşi context şi a cliticului, de altfel singurul „păstrat” de româna literară actuală în construcţii care exprimă ideea de „proprietate inalienabilă” (cf. Vasilescu, 2010, p. 262).
11 Gramaticile actuale descriptive şi normative consideră neexprimarea subiectului o opţiune nemarcată a uzului şi atrag atenţia asupra caracterului greşit, superfluu al exprimării subiectului prin pronume personal în alte situaţii decât cele de emfază sau de contrast discursiv (Vasilescu, 2010, p. 264). În textul rugăciunii, aspectul menţionat reflectă nu numai un fenomen arhaic de limbă, ci este, în egală măsură, şi expresia unui anumit tip de literatură, în care „retorismul” se constituie ca element fundamental.
12 În studiile actuale de specialitate, dânsul ocupă, de fapt, o poziţie intermediară între pronumele personal şi cel de politeţe (cf. Stan, 2007, p. 297), în condiţiile în care în limba veche utilizarea acestui pronume atât ca substitut al numelor caracterizate [+uman], cât şi al celor definite [-uman] pledează pentru interpretarea lui drept personal (aspect susţinut şi de situaţia lingvistică din textul bisericesc).
13 Cf. Iordan, 1983, p. 36.
14 Aspect care se explică prin faptul că rugăciunea presupune adresarea directă a creştinului către Dumnezeu.
15 Construcţiile cu verb urmat de infinitiv cu a precedat de prep. de erau destul de răspândite în sec. XIX, ca urmare a calcului după franceză. Astăzi, acestea sunt abandonate în favoarea construcţiilor cu conjunctivul / supinul (Vasilescu, 2010, p. 253).
16 Unele dintre aceste complemente indirecte sunt generate de verbe cu regim de dativ, ca în limba veche slavă (ILRLV, 1997, p. 174; v. şi Sala, 1997, p. 190, care vorbeşte în astfel de situaţii despre calcuri sintactice). Cf. şi infra, verbe tranzitive construite cu dativul.
17 Probabil, sub influenţa regimului sintactic (prepoziţional) al verbului antonim de la care s-a derivat (cf. a nădăjdui în ceva / cineva).
18 Densusianu, 1961, p. 248, atribuia această topică a adverbului foarte „fie folosirii sale cu sensul «mult», ceea ce îi permitea să fie plasat şi după verb, fie construcţiilor slave în care zĕlo este pus după verb”.
19 V. Sintaxa,2007, p. 279.
20 V. Dana-Luminiţa Teleoacă, Arhaic şi popular în textul actual al rugăciunii, comunicare la cel de-al al 10-lea Colocviu Internaţional al Catedrei de limba română: Limba română: ipostaze ale variaţiei lingvistice, Bucureşti, 3-4 decembrie 2010.
Bibliografie
Surse / Izvoare
1. Rug., 2004 = Carte de rugăciuni pentru trebuinţele şi folosul creştinului ortodox, Tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul B.O.R., Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti.
2. Rug., 1987 = Carte de rugăciuni (ediţia a VII-a), Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti.
Studii şi articole / Lucrări de referinţă
1. Vasile Arvinte, în Biblia de la 1688, vol. I, Iaşi, 1998.
2. Gheorghe Chivu, Civilizaţie şi cultură. Consideraţii asupra limbajului bisericesc actual, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1997.
3. Blanca Croitor, Determiner Spreading in Old Romanian, în Grammaticalization and Pragmaticalization in Romanian (ed. Rodica Zafiu), Editura Universităţii din Bucureşti (sub tipar), Bucureşti, 2009.
4. Ovid Densusianu, Istoria limbii române, vol. II, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961.
5. Vasilica Silvia Dima, Elemente arhaice în limbajul bisericesc actual – Molitvelnicul, în LR, LI, nr. 4-6, 2002, p. 143-164.
6. Gabriela Pană Dindelegan, Din nou despre dativul posesiv din grupul verbal. Observaţii asupra limbii române vechi, în LR, LVIII, nr. 2, 2009, p. 173-182.
7. Istoria limbii române literare. Epoca veche (1532-1780) [coord.: Ion Gheţie], Editura Academiei Române, Bucureşti, 1997.
8. Iorgu Iordan, Istoria limbii române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.
9. Gh. Mihăilă, Contribuţii la istoria culturii şi literaturii române, Editura Minerva, Bucureşti, 1972.
10. Sextil Puşcariu, Despre pre la acuzativ, în „Dacoromania”, anul II, 1922, p. 566-581.
11. Marius Sala, Limbi în contact, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997.
12. Mioara Avram, Sintaxa limbii române în secolele al XVI-lea – al XVIII-lea [coord.: Mioara Avram], Editura Academiei Române, Bucureşti, 2007.
13. Marcela Stan, Pronumele dânsul în limba română actuală, în LR LVI, nr. 3, 2007, p. 295-306.
14. Georgiana-Andreea Şovar, Observaţii pe marginea flexiunii cazuale a numelor de rudenie în limba română veche, în Lucrările celui de al treilea Simpozion Internaţional de Lingvistică, (Bucureşti, 20-21 noiembrie, 2009), Editura Universităţii din Bucureşti, 2010, p. 161-170.
15. Dana-Luminiţa Teleoacă, Aspecte morfosintactice în textul catihetic actual, în Lucrările celui de-al doilea Simpozion Internaţional de Lingvistică, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2009, p. 489-501.
16. Andra Vasilescu, Tendinţe în sintaxa secolului al XX-lea, în „Studii de limba română” (Omagiu profesorului Grigore Brâncuş), Editura Universităţii din Bucureşti, 2010, p. 251-275.
17. Magdalena Vulpe, Repartiţia geografică a construcţiilor cu infinitivul şi conjunctivul în limba română, în FD, V, 1963, p. 122-153.
18. Dana-Mihaela Zamfir, Morfologia verbului în dacoromâna veche (secolele al XVI-lea – al XVII-lea), I, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005.
19. Dana-Mihaela Zamfir, Morfologia verbului în dacoromâna veche (secolele al XVI-lea – al XVII-lea), II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2007.