Domnul administrator
Pentru tiparDomnul administrator
Singurătatea – adevărata singurătate – începe
abia când îi vezi aievea balegile de vită mare şi blândă
prin apartamentul cu trei camere. Îi aduci iarbă
într-un geamantan vechi, o adăpi, seară de seară, în cada
emailată. Asemenea braţelor unei cruci: lungile coarne
cu vârful plesnit
ale acestei prezenţe pe care nu o vezi decât tu. Îl rogi
pe domnul administrator al blocului să te scrie cu două
persoane în registrul său, dar acest nemernic,
pentru că nu poţi să-i spui altfel, se uită la tine pieziş.
Îi arăţi balegile şi el te sfătuieşte să te odihneşti mai mult
sau te invită, condescendent, la o bere. Adevărata
singurătate începe abia când îi simţi aievea prezenţa
de vită mare şi blândă, în apartamentul ticsit cu volume
de poezii – mai ales poezii de dragoste.
Îi aduci iarbă într-un geamantan vechi
şi urmăreşti, până târziu, împreună cu ea, filmele
şi emisiunile, una mai proastă decât alta, la televizorul
aşezat
pe colţ, în sufragerie, între leandrul de la fereastră
şi tabloul din perete, dăruit cândva de un amic, şi în care
un nou Sfântul Gheorghe omoară iarăşi balaurul.
Cireşe de mai
O dată la zece ani sunt dezgropaţi morţii
să mai asculte şi ei cucul, pitpalacii, cârsteiul.
Se află de faţă preotul – în odăjdii,
primarul care supraveghează totul din clopotniţă
şi poliţaiul
mâncând din caschetă cireşe de mai. În ziua următoare
are loc o petrecere
cu măşti de animale sălbatice şi dansuri licenţioase
în jurul întunericului atârnat, ritualic, în cârlige, la soare;
o petrecere ce ţine până târziu, spre chindie,
când oamenii se întorc, osteniţi, la grijile lor zilnice.
Mai multe nu ştiu, pentru că, de fiecare dată,
în timpul acestei sărbători, eu mă fac tot mai mic
şi trebuie să stau acasă
unde curcanii meditează cu paşi melancolici –
şi vinete mărgele la gât – în ograda pentru păsări.
Chiar aşa: mă fac din nou mic
şi, vreme de câteva zile, la fel ca în adevărata copilărie,
mă ţin de fusta infinită a mamei, seară de seară,
temându-mă să nu cumva să mă răpească şi pe mine soarele
când o ia, ostenit, în direcţia beznelor,
nişte bezne concentrice, din lumea celor dezgropaţi,
vai lor, doar o singură dată
la zece ani, iar printre ei, din păcate, şi mama.
În fiecare seară
Puţini, foarte puţini bănuiesc ce înseamnă
să te culci fericind vrăbiile. Cheia răsucită în uşă
de două ori, lampa dată la infinitiv
şi lătrăturile de peste noapte: îndepărtatele
lătrături ale sălbăticiunilor psihopompe.
Ferice de vrăbii: n-au zei
şi nu le ia niciodată interviuri păianjenul,
uriaşul păianjen în caftan egiptean. Ferice
de ele: nişte firimituri, nişte mici ancore
ţinându-mă, în fiecare seară,
să nu mă arunc pe fereastră – într-un gol şi mai mare.
Lampa dată la infinitiv,
cheia răsucită în uşă de două ori
şi repetatele coşmaruri cu substrat arhaic, păgân:
se face că mi s-a furat din nou colivia
în care îmi ţin umbra. Se face că patul în care dorm
este izbit, toată noaptea, aproape ritmic,
de găleata unei fântâni. Puţini, foarte puţini bănuiesc
ce înseamnă să te culci fericind vrăbiile:
n-au zei şi poate nici nu ştiu că sunt vii
în această betonieră în care ne învârteşte soarele.
O linie aproape neagră
Am început să îmbătrânim: un joc absurd,
în care ne simţim căutaţi cu lingura printr-o strachină.
Şi tinereţea pe care trebuie s-o purtăm cu noi peste tot:
o valiză cu obiecte de toaletă – săpuniera, periuţa de
dinţi şi crema de ghete.
Unde-i stratul subţire de ironie
acoperindu-ne feţele, în anii de altădată, pe întreaga
durată a somnului? Unde-i luminosul cocoş
din inima noastră: un cocoş cu mai multe gâturi
şi care se uita, odată cu noi, în oglindă?
Morţii nu sunt nici ei fericiţi:
nişte oale cu lapte puse la răcit în zăpadă. Şi grohăitul
stelelor în amurg. Şi stratul de rugăciuni tot mai gros
de deasupra acestei lumi. Între timp,
florile au devenit şi ele ostile, încât rostindu-le numele –
ghiocel, zambilă, cârciumărese, bujori –
simţim nişte ciudate urzicături de parcă am atinge,
cu limba, cele două viespi ale unei baterii de lanternă.
O linie aproape neagră înconjoară întregul.
Din bezna lui
sângele aduce leşuri de raţe sălbatice împuşcate.
Cel mai apropiat cimitir
Moartea e bună cu noi, până când lucrurile încep să ia,
într-o zi, o întorsătură neaşteptată. Atât de bună,
încât, multă vreme,
în mintea noastră înfăşurată în foi de varză
cel mai apropiat cimitir este luna.
Tot timpul, gutuiule, de parcă te-ai afla şi tu
în aceeaşi situaţie ca mine, tot timpul ţi se zbate frunza,
gutuiule. Aud, uneori, hămăitul puternic, în tindă,
al unui dulău străin: este tristeţea. Se vede un profil femeiesc,
în noapte, pe ecranul dreptunghiular
al oglinzii din odaia în care dorm: este tristeţea.
O întorsătură neaşteptată
izbeşte cu pumnul în uşa mea scorojită şi chiar şi câmpurile
de grâu sunt ochiurile, câteodată, ale unei ferestre la care stă,
ca o vrăjitoare, răutatea naturii. Îmi scriu numele
cu litere de tipar, în apa încă limpede a râului,
şi literele se prefac în mrene şi cleni
ce se ascund, de îndată, sub răgălii
sau în mâlul din care se înalţă bule de aer
printre însomnoratele fire ale ierburilor acvatice.
Un drum, pe care n-am mai fost niciodată,
sforăie, până dimineaţa, ghemuit lângă mine, în pat,
iar stelele, gutuiule, stelele logostelele,
nu mai răsar pentru că s-a sfârşit ziua,
ci pentru a mă ajuta să mă obişnuiesc, dacă aşa ceva se poate,
cu noaptea: noaptea aceea când întregul pământ
va fi înghiţit de propriul meu lut.
Ţuică fiartă cu zahăr şi piper
Mocirlă peste tot şi mâzgă
în cuiburile de sub streşini – ale rândunicilor –
se adăpostesc, lipsite de pretenţii şi fără necesarele
acte de proprietate, vrăbiile
asemenea locomotivelor învelite în aburi, prin gări:
dealurile cotropite de ceţuri
miroase peste tot a paie arse
a carne proaspătă de porc sfârâind în tigăi
şi a ţuică fiartă
cu zahăr şi piper
mai sunt doar câteva zile
şi iarăşi vor veni copiii cu steaua,
în grupuri mici,
din întunericul din noi
o vreme minunată
pentru a sta aplecat peste terfeloage,
în aşteptarea osului
pe care poezia întârzie întotdeauna să-l arunce.
0752 30 22 28
A venit primăvara –
şi eu mă complac într-o stare de maximă luciditate.
O stare ce mă desparte, în felul unui gard, de mine însumi.
O stare incompatibilă cu nevoia mea reală de primăvară.
Dragii mei, cine are un strop de entuziasm în plus –
şi vrea să-l vândă – este rugat să mă sune urgent,
îl voi răsplăti peste aşteptări:
în euro, în dolari americani, în ce va dori el.
O nouă primăvară
ia pomii de coarne, îi zgâlţâie să se trezească,
dar sufletul meu ce zăboveşte, în zadar, în fiecare vineri
spre sâmbătă, până târziu, către ora cinci dimineaţa,
prin grajdurile cailor,
în speranţa unui binevenit transfer de forţă,
nu înţelege nimic, absolut nimic, din tot ce se întâmplă în jur.
Aştept să mă sunaţi!
Singura mea ramură în care simt primăvara
este umilinţa:
umilinţa de a invidia orice perete zugrăvit –
fie şi doar până la înălţimea genunchilor – în verde.