mă întorc acasă după ani şi ani de umblat prin bucureşti
Pentru tiparmă întorc acasă după ani şi ani de umblat prin bucureşti
şi mă întorc cu o plasă goală în mână
şi iese ea la poartă şi îmi zice păi,
dragul nostru, parcă ai zis că mergi la câştig,
parcă ziceai că tu, în doi ani, o să câştigi cât alţii în patru
şi uite că acum n-aduci nimic.
ba, uite, dragilor, chiar nimic am câştigat.
şi aduc atâta nimic acasă cât n-a putut aduna
nimeni în ăştia doi ani.
nici n-am putut căra de unul singur atâta
nimic cât am câştigat.
în urma mea vin carele-ncărcate cu nimic,
gata să se rupă sub greutate.
când or să se deşarte toate-n curtea noastră,
nimeni n-o să aibă atâta nimic ca şi noi.
într-un an, doi, o să fie mai căutat decât aurul.
o să vindem din el numai când va fi la mare preţ.
fiţi siguri, dragilor, atâta nimic n-are nimeni.
doi ani am tot adunat numai cu gândul la voi.
de patru generaţii, în dosul casei noastre curge
un pârâu cu sânge întunecat.
de ani şi ani, tatăl meu îl acoperă cu paie şi frunze
să nu afle vecinii. şi tatăl lui îl acoperea şi el cu paie şi frunze
şi poate că va fi rândul meu să-l acopăr curând,
pentru că nu-i bine să afle vecinii ce curge acolo.
primăvara ne facem şi noi că arăm şi semănăm,
ca să pară că suntem în rând cu lumea.
toamna ne facem că strângem şi noi roade,
ca să semănăm cu ceilalţi, să nu se bage de seamă,
dar de fapt nu facem decât să aşteptăm, să
pândim cine vine la rând, unul din noi
sigur vine la rând.
ne petrecem ziua urându-l pe cel care va scăpa,
deşi cine scapă scapă doar până la o dată următoare.
în timpul ăsta, pe pârâu se scurge o şuviţă de
sânge întunecat, îl acoperim de ani şi ani cu paie şi frunze,
nu-i bine să afle vecinii ce curge acolo,
trebuie să părem şi noi în rând cu lumea.
nu ştiu ce l-a apucat pe tatăl meu să-njuge boii la car
la doişpe noaptea, să mă trezească şi să-mi spună hai.
eu după ce mor dorm somnuri lungi. unde, am zis,
a zis: la şomcuta mare. ce putea să-l mâne pe el
în miez de noapte tocmai la şomcuta mare,
la atâta drum de satul nostru? şi de ce să nu ia
autobuzul, dimineaţa la şase, de ce să umblăm
patru ceasuri încolo, patru ceasuri încoace
cu mersul moale şi greoi al boilor noştri?
dacă-i pe-aşa, n-o să mă mai prindeţi acasă de-acum prea devreme,
n-o să mă trezesc în miez de noapte pentru o nebunie ca asta.
şi-atunci se apropie ea şi zice: scoală, dragul mamei, tatăl tău
tocmai pleacă să te-aducă de la şomcuta,
du-te să-l ajuţi să te ridice,
de trei zile zaci acolo fără suflare.
şi abia de-au ajuns să ne dea de ştire astă seară,
dragul nostru.
puţină moarte marţea la noi, dar şi
puţină viaţă. fenicienii aduc daruri pe care
nu oricine le poate cumpăra.
asta până când oamenilor de pământ ai noştri
li se povesteşte viaţa oamenilor lor de mare.
din clipa aceea, oamenii noştri încep să viseze
să cumpere mare şi să vândă pământ.
nu întâmplător fenicienii au dispărut
trăgând de la o vreme la uscat.
nu întâmplător dispar ai noştri
cumpărând mare de la fenicieni.
şi nu se bagă de seamă: o somnolenţă lentă învăluie
lumea noastră şi lumea cealaltă,
nimeni nu-şi mai aduce aminte de nimeni
de parcă locuim dintotdeauna fiecare într-o groapă a lui.
la o lună, la un an o dată, cineva vine şi îşi apleacă
umbra peste margine şi acela credem noi că e dumnezeu.
dar e o umbră ameninţătoare şi mută, care nu face decât să arunce
încă o noapte peste această noapte de jos.
peste drum de crâşma unde stau şi beau
e biserica. eu şi părintele ne pândim de mulţi ani.
aş vrea să-l slujesc şi eu pe dumnezeu dar mi-e teamă.
ar vrea şi el să bea cu mine dar n-are curajul.
atunci ridică înspre mine crucea cu mânie
şi mă ameninţă şi atunci ridic şi eu înspre el
halba cu bere şi-l ameninţ
şi bat furios din picioare şi se mânie şi el
şi dă îndărătul ferestrelor din picioare şi mâini.
poate nu ar trebui să vin duminica la birt
chiar de la şapte dimineaţa, el îşi începe
slujba la nouă. dar la şapte, exact la şapte
se furişează şi el în altar şi începem să ne facem semne.
două ceasuri ne pândim fără-ncetare. când începe slujba
nu mai e acelaşi om: le spune alor lui
vorbe întortocheate, saltă vocea, greşeşte predica, se întrerupe
şi în tot răstimpul ăsta dă de mai multe ori fuga-n altar,
ridică perdelele, mă caută şi începe să dănţuiască
şi bate cu crucea-ndrăcit către mine.
ameninţă gata să spargă ferestrele
şi eu mă înfurii atunci şi mai grozav şi ridic
halba de bere mai sus şi el iar fuge dincolo şi le vorbeşte
credincioşilor, dar nu rezistă prea mult, îşi zice
predica prea degrabă, se grăbeşte să se descotorosească
de ei mai devreme, să poată reveni la fereastră.
probabil şi în predică vorbeşte tot de mine şi păcatul meu.
aşa cum eu alor mei le vorbesc în birt mereu de el.
într-o zi vom intra în biserică, cu căpăţânile plecate,
toţi noi ăştia luaţi de soartă şi daţi peste cap
şi părintele o să ne ierte şi-o să ne dea binecuvântarea.
o să facem atunci un chef pe cinste, părinte,
întotdeauna plătesc eu, poţi bea liniştit,
noi n-avem cui te pârî. şi după aia o să ne mutăm să bem la tine,
o să fie duminică seara târziu, n-o să ne vadă nimeni.
dar încetează să mă mai ameninţi, mi-e atât de frică acum
de cei ce mă ameninţă cu viaţa veşnică, părinte.
el călătorea înainte şi numai el
vedea întunericul. noi ceilalţi
nici n-am privit vreodată mai departe
de călcâiele lui. ne fusese destul să vedem
trandafirul urmei sale pe nisip.
nu l-am întrebat niciodată unde ne ducem deşi
doar el ştia încotro sunt plajele, marea sau
ce trebuia să se afle la capăt.
n-a vorbit nimănui niciodată. acum
sparge timpanele muţenia lui.
treziţi-vă, geme careva, a
murit călăuza – dar noi nu.
la ce ne-am trezi şi cu ce-am mai rămâne
dacă ne-am trezi în întregime?
sunt un bărbat singur. nu-i nicio mândrie în asta. doar sunt
hoarde de nefericiţi care umblă şi caută
alţi nefericiţi – numai că între nefericiţi şi nefericiţi
sunt mari praguri de nefericire,
unii au bani mulţi, alţii au speranţe
deşarte – nu există doar nefericiţi de-un singur fel.
iar când, totuşi, se unesc,
nefericiţii fac revoluţii, după care
li se ia totul.
musca de sicriu nu poate fi prea zglobie
locul strâmt o obligă să fie disciplinată ca un soldat.
dar cât de ademenitor şi ferice poate fi acest loc
unde se desfată marile mirosuri
şi de unde cerul nu se vede niciodată.
îmbătată de arome, are vreme acum
să cerceteze pe-ndelete sinele locatarului,
năucitor în miasme şi inegalabil în descompuneri,
fără grija că va fi descoperită vreodată.
„un degustător rafinat, dar şi un sihastru“,
ai zice despre ea atunci când alunecă peste
piftia zoaielor dulci şi lăcrimoase din pântece,
peste mucegaiul diafan de pe falange şi gură.
iar când odihneşte în bojdeuca de clei din ureche,
ai zice că filozofează şi ascultă
eternitatea cum vuieşte chiar aici, în aceste
delicatese care încă fermentează.
cum spuneam însă, musca de sicriu
nu poate fi prea zglobie şi de aceea
un drum de la cap la picioare poate dura mult, foarte mult,
atât de mult încât la întoarcere
să nici nu-l mai recunoască pe locatar.
dar acuma, ssst! musca de sicriu a aţipit.
mâine o aşteapt-o noapte grea.