După-amiezile unui pian
Pentru tiparDupă-amiezile unui pian
Rareori mai aud un pian prin oraş
Cu după-amiezile curgând pe sub clape
Peste notele-adânci vâslea un luntraş
Întinsele ape
Şi tot mai des văd păsări cum se scufundă
În apele verzi din copaci
Luntraşul cârmea încet fără undă
Luntrea cu maci
Rareori trecea peste clapele unui pian
Vârsta mea vârstă necunoscută
Aşa cum taie valul ultimul an
Luntrea pierduta
Ploaia din piept
Şi ce târziu venise ploaia ce târziu
Şi nu ajungeam să-i deschid uşa înaltă
Lunecându-mi prin faţă nuanţa-i de vineţiu
Pe care o schimba mereu cu o alta
Tot mai încet de ea mă apropii
Singurătatea scoate braţul din mine
Încercând să deseneze o parte din plopii
Sub care adăposteam pe oricine
Dar nu voi lua, nu voi lua nimic
Cu mâinile goale am învăţat să aştept
Mereu vântul, mereu câte-un pic
Va smulge ploaia din piept
Să mori la Paris
Ce mult mi-am dorit să mor la Paris
În oraşul cu iubiri împăiate
Vopsind şi ultimul perete din vis
Sub care-am dormit pe-apucate
Ochii cei mari sunt negri mereu
Pe gât uşor o venă se strânge
Se face arc sau un nou curcubeu
Sub care vom sta şi vom plânge
Ce mult mi-am dorit să mor la Paris
Într-o zi fie ea şi cu ploaie
Frânghia să urcăm din adâncul abis
Împletită din tot mai multe şuvoaie
Târziu coboram dintr-un fruct pârguit
Să-i ducem sămânţa prin lume
Cum duce destinul un capăt umbrit
Al zilelor noastre postume
Portul Namuur
Călătorind sub velele toamnei
Am ancorat în portul Namuur.
Aici corabia se leagă de chei
Cum se leagă lumina de stea
Şi ochiul de lacrimă
Am coborât mai târziu
Tocmai când luna ridica un decor
Din pânze galbene proaspăt spălate.
Aici în taverne
În izvoarele mici de fum şi de şoapte
Am venit să bem împreună
Licoarea
Şi să aşteptăm
Ca marea să urce soclul de piatră
Şi să vorbească.
Bănuiam că ar fi printre noi îmblânzitorii de vânturi
Uneori închizându-le-n ţarcuri ca pe nişte animale de casă
Sau cei care au săpat fântânile
Sfărâmând între buzele lor
Uscata limbă de lut a arşiţei trecute sau viitoare
I-am văzut pe cei care şi-au pus trupul
Dinaintea focului
Strângându-l la piept ca pe-un fiu
Şi pe cei care au smuls din rădăcina izvorului câte-un fir
Înfigându-l apoi în pământuri neîncepute
Pe tămăduitorii din ţările
Unde fata morgană
Mănâncă din aceeaşi farfurie cu ei
Se culcă cu ei şi cresc copii împreună
Târziu sub velele toamnei
Ancorând în portul Namuur
Aşteptam marea să urce soclul de piatră
Şi să vorbească
Dimineţi tot mai reci
Gândurile mele
Precum anaforul
Ce trage de trupul zilei
Ca de-un înecat
Ochiul meu
Ca un tăciune
Ce şi-a înghiţit flacăra
Din vremea
Când încerca să tragă tuşa groasă
Pentru fiecare om
Şi pentru fiecare pâine
Inima mea
Ca o hartă
După care n-ar trebui să mă rătăcesc
Poartă semn pentru clipă şi loc
Sângele meu
Ştergarul pe care prietenii şi duşmanii
Mănâncă laolaltă
Zilele mele
În acelaşi pas şi-n aceeaşi cadenţă
Nu ştiu să fi întârziat vreodată
Să-mi aducă melancolia
Cu umbrele ei neîngropate
Şi mereu pe aceeaşi urmă
Trecând de arborele genealogic
Aşază lumina ca pe o broboadă
Pe spatele tot mai rece
Al dimineţilor
Trecute şi viitoare