Nicolae Mătcaş, îmblânzitorul de cuvinte*
Pentru tiparNicolae MĂTCAŞ (27.IV.1940, com. Crihana Veche, jud. Ismail), filolog, poet, publicist, prof. univ., om politic. Este fiul Anei (născută Boghean) şi al lui Gheorghe Mătcaş, ţărani. A urmat clasele primare şi şcoala medie (liceul) în satul natal. Este licenţiat al Facultăţii de Istorie şi Filologie a Universităţii de Stat din Chişinău (1962). Studii postuniversitare de doctorat în domeniul lingvisticii matematice, structurale şi aplicate la Universitatea de Stat din Leningrad (Sankt Petersburg) (1964-1967), sub îndrumarea romanistului Rajmund Piotrowski, care a fost unul dintre susţinătorii luptei de emancipare a românilor basarabeni în perioada revenirii la grafia latină şi la limba de stat. Doctor în filologie cu teza „Lexicul şi morfologia publicisticii moldoveneşti în comparaţie cu lexicul şi morfologia celorlalte stiluri funcţionale dacoromane” (1967). Asistent la Universitatea de Stat din Chişinău (1962-1964). Conferenţiar (1967-1972), decan (1967-1970), şef de catedră (1980-1993) al Facultăţii de Litere a Institutului Pedagogic (actuala Universitate Pedagogică) „Ion Creangă” din Chişinău. Redactor-şef al ziarului „Tânărul învăţător” (1980-1990). Doctor honoris causa al Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi (1993) şi profesor honoris causa al Universităţii din Bucureşti (1994). Membru al Societăţii de Ştiinţe Filologice din România. În calitate de ministru al Ştiinţei şi Învăţământului din Republica Moldova, în guvernele Druc, Muravschi, Sangheli (1990-1994), a contribuit esenţial la reformarea structurii învăţământului, restabilind învăţământul liceal, a introdus studierea cursului integral de literatură română şi a celui de istorie a românilor, a instituit grupe ale minorităţilor cu predare în limba lor maternă în instituţiile de învăţământ existente, deschizând, concomitent, şi instituţii noi de învăţământ, a renunţat la şcolile mixte, la caracterul obligatoriu de studiere a limbii ruse, a creat posibilitatea instruirii grupurilor etnice majoritare în limba lor maternă, paralel cu învăţarea limbii de stat şi a limbii străine, a întreprins o serie de măsuri (unificarea programelor şi a planurilor de studii, crearea de colective comune de autori din România şi Republica Moldova, calificarea profesorilor pe bază de probe pentru ocuparea diverselor grade didactice etc.) pentru sincronizarea învăţământului din Republica Moldova cu învăţământul românesc şi, prin acesta, în cel european. În 1991, împreună cu profesorul Ion Dumeniuk şi jurnalistul Alexandru Bantoş, ctitoreşte revista „Limba Română” din Chişinău. A publicat mai multe volume axate pe probleme de lingvistică şi sociolingvistică: Introducere în lingvistică (în colab.), Chişinău, 1980; Lingvistica generală (în colab.), Chişinău, 1984; Coloana infinită a graiului matern, Chişinău, 1995; Român mi-e neamul, românesc mi-e graiul, Chişinău, 1998; Elemente de ortografie şi ortoepie ale limbii române, Chişinău, 1990. Este unul dintre autorii îndreptarului Norme ortografice, ortoepice şi de punctuaţie ale limbii române (1990). Este autor şi coautor, redactor şi coredactor de manuale, lucrări cu caracter metodic, ediţii didactice. Colaborează cu articole şi poezii la „Limba Română”, „Glasul Naţiunii”, „Patria tânără”, „Literatura şi Arta”, „Viaţa satului”, „Limba Română” (Chişinău), „Arcaşul” (Cernăuţi), „Oglinda literară”, „Dacia literară”, „Poezia”, „Contemporanul – Ideea europeană”, „Paradox”, „Dacoromania” ş.a.
Scrieri: Lucrări ştiinţifice: Introducere în lingvistică (în colab.), Chişinău, 1980; Lingvistica generală (în colab.), Chişinău, 1984; Coloana infinită a graiului matern, Chişinău, 1995; Român mi-e neamul, românesc mi-e graiul, Chişinău, 1998; Elemente de ortografie şi ortoepie ale limbii române, Chişinău.
Volume de versuri: Surâsul Giocondei, Bucureşti, 1997; Trenul cu un singur pasager, Bucureşti, 1998; Azur, Timişoara, 2002; Câte-s visele, multele..., Bucureşti, 2003; De-a alba-neagra, Bucureşti, 2006; Roată de olar. Sonete, Bucureşti, 2008; Vernale ploi, Bucureşti, 2009; Un câmp minat, urcuşul. Sonete, Bucureşti, 2010.
Repere bibliografice: Constantin Tănase, Incoruptibilul, „Literatura şi Arta”, 1989, 30 mart.; Mihai Vicol, Amintiri cu fantoma românizării, „Moldova suverană”, 1991, 6 febr.; Anatol Ciocanu, Floarea de Lotus a unei conştiinţe neîngenuncheate, „Glasul Naţiunii”, 1998, 25 febr.; Leo Bordeianu, Cuvântul Cuvânt al lui Nicolae Mătcaş, „Limba Română”, 1998, nr. 5; Am fost mulţi care n-ar trebui să fie daţi uitării... (N. Mătcaş în dialog cu Gh. Budeanu), „Flux”, 1999, 15 ian.; Ion Ciocanu, Nicolae Mătcaş, însetat de sublim, în cartea: Ciocanu I., Zborul frânt al limbii române, Chişinău, 1999; Alexandru Bantoş, Un incoruptibil avocat al limbii române, „Limba Română”, 2010, nr. 3-4; Larisa Ungureanu, Un român ancestral, „Limba Română”, 2010, nr. 3-4; Vlad Pâslaru, Nicolae Mătcaş, profesorul, savantul, ministrul, „Timpul”, 2010, 16 apr.; Mihail Dolgan, Un poet de talent şi un remarcabil sonetist: Nicolae Mătcaş, „Literatura şi Arta”, 2010, 29 apr.
Personalitate marcantă în lumea universitară, ştiinţifică şi în viaţa social-politică şi culturală a Republicii Moldova, a militat, împreună cu profesorul universitar Ion Dumeniuk, pentru renaşterea naţională a românilor basarabeni, ambii fiind prezenţe notorii la radio, TV şi în presă, în marea bătălie pentru limbă şi alfabet. Rămas fără mijloace de existenţă, după ce o perioadă de timp (1994-1995) activează ca redactor la revista „Limba Română”, Nicolae Mătcaş, în 1995, pleacă la Bucureşti, unde, la propunerea lui Liviu Maior, ministrul de atunci al Educaţiei Naţionale a României, va ocupa funcţia de expert superior la Direcţia Românii de pretutindeni, funcţie pe care o deţine până la pensionare (2007). În 1998 îi apare lucrarea Român mi-e neamul, românesc mi-e graiul, în care, pe bază de argumente istorice şi ştiinţifice irefutabile, respinge falsurile „moldoveniştilor” privind istoria limbii şi a poporului român din Basarabia.
Publică volumele de versuri: Surâsul Giocondei (1997), Trenul cu un singur pasager (1998), Azur (2002), Câte-s visele, multele... (2003), Coloana infinitului (2003), De-a alba-neagra (2006) Roată de olar. Sonete (2008), Vernale ploi (2009) şi Un câmp minat, urcuşul. Sonete (2010), cărţi ce întregesc biografia unei personalităţi deosebite, căreia i-a revenit un rol extrem de dificil în perioada renaşterii naţionale a românilor basarabeni. Trecut prin malaxorul sovietic, el este unul dintre puţinii servitori basarabeni oneşti până la capăt ai neamului său împătimit. Mobilul interior al preocupărilor sale de ordin liric poate fi citit chiar în prima poezie a primului volum publicat, pe care i-o dedică confratelui său, profesor lingvist şi personalitate publică, Ion Dumeniuk: „De m-a prinde vreun dor de-al cocorilor zbor, / Îmbrăcat ca ascetu-n târsână, / Îmi voi pune-n boccea o baladă şi-un nai / Să mă aline-n limba română”.
Dincolo de limbajul marcat de un metaforism, oarecum obişnuit, se citeşte dorul imens de un prieten pe care l-a pierdut şi al cărui chip îl recuperează cu ajutorul limbii pentru care au luptat cot la cot. Nicolae Mătcaş a reuşit să transmită spiritul de prietenie şi solidaritate ieşit din comun ce i-a unit şi îi uneşte pe aceşti doi lingvişti şi mari patrioţi şi după ce Ion Dumeniuk a trecut în lumea celor drepţi. Nicolae Mătcaş cultivă o poezie ale cărei versuri curg armonios, asemenea unui râu, care, deşi arată aşa ca acum un secol, poartă în albia sa o altă „încărcătură”, căci nu te poţi scălda de două ori în apa aceluiaşi râu. În apele râului constituit din versurile celor nouă cărţi de poezie, câte a publicat până în prezent Nicolae Mătcaş, se împleteşte un spirit olimpian cu unul impetuos, stăpânit cu o energie bărbătească. Nicolae Mătcaş, „îmblânzitorul de cuvinte”, trăieşte într-o generoasă dăruire, care vine dintr-o lume tradiţională, dintr-o comuniune spirituală a omului cu elementele naturii, o lume populată cu sora-rândunea, dalbe flori de tei, tril de ciocârlie, în care personajul se dedă sentimentului de admiraţie faţă de frumuseţea lumii, a vieţii: „Soare, frăţioare, şi tu, soră lună, / Din fuior de raze-mi împletiţi cunună. / File de poveste, fată din Arzrum, / Mă-mbătaţi ca vinul la o crâşmă-n drum”.
Exponent şi apărător al basarabenilor nedreptăţiţi, Nicolae Mătcaş se descoperă pe sine ca poet, înainte de toate din perspectiva unei conştiinţe care a cunoscut suferinţa. Dorinţa de a-şi limpezi sufletul şi de a trăi descătuşat este determinantă în descoperirea târzie a patimii versului. El scrie o poezie preaclară, al cărei ton confesiv direct nu necesită a fi comentat, cu alte cuvinte, nu alimentează o critică avidă să-şi etaleze cunoştinţele despre noile teorii în materie de literatură. Sedus de frumuseţile lumii, ale vieţii, captat de formularea simplă, creând o poezie obiectivistă, el se apropie de poezia tradiţională, transformând faptul cotidian, obişnuitul într-o poezie antidot la viaţa searbădă. E o poezie care tinde să facă din fiece clipă trăită o sărbătoare, personajul liric posedând taina bucuriei de a trăi, o taină pe care o întrupează în frumoasa valahă sau Mona Lisa, femeia visată când decent, când naiv, uneori ca pe o poveste sau un cuvânt, alteori „developându-se” sub forma contrariilor. E o modalitate de a esenţializa viaţa la limita romanţei, în care simplitatea, aproape naivă, refuză să fie luată ca atare. Convertit la modul modern, elanul ce se vrea romantic, oricât ar părea de straniu, este cel care salvează situaţia în texte devenite texturi (vezi poezia Imperisabilă, impenetrabilă). Nicolae Mătcaş se înscrie în rândul celor care exprimă viaţa, optând contra denaturării ei. Parcul, câmpia, livada de vişini şi mere domneşti, peisajul nocturn în care luna pogoară secerând întunericul nopţii se cer „văzute cu inima”. Dincolo de sursa ce ţine de un cotidian obişnuit, autorul atrage atenţia asupra statutului omului de creaţie capabil să se hrănească din resursele culturii universale – Joyce, Horaţiu, Dante, Esenin, dar şi din cele ale neamului (în poezii precum Bărbaţii Moldovei, Masa Tăcerii, Pasărea măiastră). Alături de personaje româneşti istorice reale, precum Horia, Cloşca şi Crişan, stau figurile mitologice antice emblematice: Prometeu, Zamolxe, Orfeu, Procust, Dedal, Penelopa, Heracle, Artemis, Fedra, Tantal, Prozerpina, Zeus, Afrodita, Ulysse, Minos, Parce ş. a. Întâlnim trimiteri la cei mai importanţi scriitori din literaturile lumii, dar şi la scriitorii români, inclusiv cei basarabeni, Ion Druţă, bunăoară, scriitorul ale cărui lucrări au avut, în anii şaizeci-şaptezeci, o influenţă majoră asupra cititorilor basarabeni, deschizându-le calea spre conştiinţa de sine ca neam. Anume la acest Druţă face trimitere poetul Nicolae Mătcaş şi nu la autorul Druţă din anii ’90, care şi-a derutat cititorul optând pentru un moldovenism circumspect. „Dialogul” intertextual este unul viu, dinamic, antrenant, în calitate de adresant intervenind, la un moment dat, „resemnata pe veci Vasiluţă” şi Păvălache din piesa Casa mare de Ion Druţă sau Ruţa din Păsările tinereţii noastre, – parcă pentru a demonstra că scrierile lui Ion Druţă, percepute astăzi de unii doar din vârful peniţei, au marcat, într-o anumită perioadă, peisajul literar şi mentalitatea românului basarabean. Trăind într-o lume modernă, fără a-şi renega o anume ţinută tradiţională (sau chiar tradiţionalistă), autorul concepe strategii în cheie romantică, metaforismul, mitizarea fiindu-i „instrumente” la îndemână. Tentat de mitizare, în sensul pe care îl cunoaştem de la Blaga, cel preocupat de revelarea misterului, Nicolae Mătcaş va tinde în versurile sale să exprime minunea vieţii, care e proiectată, de cele mai multe ori, în starea de îndrăgostire şi în dorinţa de regăsire şi de stăpânire, de asumare a matricei stilistice, din care nu vor lipsi numele notorii ale basarabenilor. Va lua mai multe motouri din creaţia lui Grigore Vieru, de exemplu, la ale cărui versuri se va raporta în repetate rânduri, nu întâmplător, căci va urma un făgaş liric, similar celui vierean, alimentat din străvechea concepţie orfică a creaţiei, potrivit căreia poezia se îngemănează cu cântecul. Astfel, „descoperirea” poeziei pentru Nicolae Mătcaş are semnificaţia autodescoperirii prin intermediul melosului ca stare supremă a vieţii, în care impulsul senzual se vrea controlat de tonul marcat de o anume solemnitate. Nicolae Mătcaş, omul, se percepe altfel prin intermediul autocunoaşterii cu ajutorul artei scrisului în graiul lăuntric, cu care se asociază poezia, semnificând şi dialogul cu veşnicia. Evocarea chipului mamei, care s-a stins la doar 22 de ani, viitorul autor rămânând orfan de mic copil, se înscrie şi ea în acelaşi context. Dar singurătatea lui Nicolae Mătcaş nu este austeră, de schimnic, ci una care se vrea împărtăşită, producând cuminecarea, total absentă în modul de viaţă modernist. Dacă ar fi să căutăm un arhetip al poeziei sale, acesta aparţine universului rural. Patima libertăţii, a unei libertăţi cucerite de basarabeni în anii ’90, pune stăpânire pe universul poetic al lui Nicolae Mătcaş, căruia miracolul i se revelează, mai cu seamă, în starea de îndrăgostire. Dragostea, „strop din lumina creată în ziua dintâi”, este filtrată printr-un subiectivism asumat, printr-o sinceritate dezarmantă a protagonistului trecut de prima tinereţe şi care nu-şi face iluzii, dar, în ciuda acestui fapt, îşi aureolează sentimentul de iubire şi pe cea care i-l inspiră: „S-ar putea, pentru unii sau alţii, să nu fii/ nici Soare-răsare în zori şi în noapte nici Lună-asfinte, / dar, pentru mine, tu eşti şi rămâi / un strop din lumina creată în ziua dintâi, / mai sfântă decât, laolaltă, în ceruri, iubirile sfinte, / dragoste-cântec” (Cântec-descântec).
Neliniştea e provocată, în această situaţie, de căutarea febrilă a termenului de comparaţie într-un univers nelimitat care derutează prin vastitatea întinderii sale între sacru şi profan, ipostaza copilăriei intersectându-se cu cea a bărbăţiei, iar ipostaza maternităţii interferându-se cu cea a feminităţii. Luată în plan general, poezia lui Nicolae Mătcaş reflectă nu atât dragostea ca atare, cât starea de îndrăgostire, adolescentină, întâlnită, între alţii, şi la Nicolae Dabija, autorul primelor două volume de versuri, Ochiul al treilea şi Apă neîncepută, cel evocând iubirea din perspectiva valorilor sacre: „Haidem, iubita mea, la Căpriana, / Acolo să îţi spun cât te iubesc”, scria el.
La rândul său, Nicolae Mătcaş va opta pentru un traseu similar în versuri precum: „Să mergem la Botoşani, la Eminescu, / Acolo să îţi spun, iubito, cât te iubescu”.
Convertit, chipul femeii adorate este cuvântul mult căutat, iubirea fiind inventată aidoma unui basm: „Tu nu eşti, dragă, decât un cuvânt, / Întâi te caut, apoi te vrăjesc, te descânt, / Pe urmă te cânt, / Când nu te găsesc, / Te născocesc. // De fapt, cuvântul e cel care mă farmecă. Vraja lui / Mă poartă pe-aripile basmului”.
Încercările iubirii sunt şi ele întruchipate în dialogul sau disputa dintre cuvinte, dispută în care autorul îşi asumă cuvântul „răzeş de la şes”: „Şi-al meu intră-n horă, răzeş de la şes, / Om mândru şi demn şi la vorbă ales, / El însă nu cumpără şi nici nu vinde / Podoabe de aur şi saci de merinde...” (Tu).
Într-o lume care pare că şi-a pierdut sensul, autorul, mergând pe urme blagiene, caută resursele mitizării. Este prezent în versurile sale un personaj care trăieşte un sentiment de adoraţie faţă de un segment de viaţă netrăit. Acest „segment” acoperă, inclusiv, dorinţa de a-şi reprima sentimentul de copil nedreptăţit, căruia i-a fost răpită, de o moarte precoce, mama. Neîmpăcarea este echivalentă cu un acut disconfort psihologic, pe care poetul va căuta să-l recompenseze, ca, de altfel, şi pe sentimentul unei vieţi netrăite. Însă există în versurile lui Nicolae Mătcaş şi un sentiment de însufleţire erotică a vieţii. Această atmosferă e dominată de ideea de rod, vernale ploi energizând universul liric, în care contează trăirea plenară, omul fiind destinat împlinirii.
* Articol elaborat în cadrul proiectului „Valorificarea identităţilor culturale în procesele globale”, iniţiat de Academia Română.