Fără termen de prescripţie. Aspecte ale investigării crimelor comunismului în Europa
Pentru tipar;)
;)
În anul curent, la Editura Cartier, în Colecţia „Cartier istoric”, a văzut lumina tiparului volumul colectiv, coordonat de Sergiu Musteaţă şi Igor Caşu, Fără termen de prescripţie. Aspecte ale investigării crimelor comunismului în Europa, publicat cu sprijinul Programului Est-Est: Parteneriat fără Frontiere al Fundaţiilor Soros Moldova şi Soros România.
Scrierea şi editarea volumului au fost impulsionate de două evenimente produse în anul 2010. Primul ţine de crearea, prin Decretul preşedintelui-interimar de atunci, M. Ghimpu, la 14 ianuarie a aceluiaşi an, a Comisiei de studiere şi apreciere a regimului comunist totalitar din Republica Moldova, ai cărei membri şi-au propus atât studierea trecutului şi a regimului comunist, cât şi formularea unor recomandări în vederea condamnării acestuia, fapt materializat parţial prin studiile incluse în volumul recenzat. Cel de-al doilea eveniment ţine de desfăşurarea la Chişinău, în luna mai 2010, a conferinţei internaţionale organizate de către Asociaţia Naţională a Tinerilor Istorici din Moldova, în cadrul proiectului „Democraţie după Totalitarism: lecţii învăţate în 20 de ani”, cu suportul Programului Est-Est: Parteneriat fără frontiere al Fundaţiilor Soros-Moldova şi Soros România. Majoritatea autorilor de studii inserate în proaspătul volum au prezentat comunicări, împărtăşind experienţa de cercetare, şi au dat apreciere regimului totalitar din ţările pe care le-au reprezentat.
Vidul creat de absenţa unei declaraţii oficiale referitoare la condamnarea regimului totalitar comunist – necesară pentru prezentul şi viitorul încă incerte ale Republicii Moldova, în condiţiile persistării unei dependenţe tacite faţă de trecutul comunist – este complinit de studiile specialiştilor în domeniu, care îndeamnă la asumarea trecutului totalitar prin contestarea regimului comunist. Acesta este şi mesajul coordonatorilor cărţii care, în Cuvânt introductiv, caracterizează regimul comunist din fosta R.S.S.M. – instaurat prin forţa armelor şi promovat prin teroare şi propagandă – drept unul inuman, represiv, responsabil de acte de genocid şi de suferinţa provocată societăţii moldoveneşti (p. 7-12). Făcând referinţă la o serie de acte internaţionale ca: Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind condamnarea crimelor comise de regimurile comuniste totalitare, din 25 ianuarie 2006, Rezoluţia Parlamentului European despre conştiinţa europeană şi totalitarism, din 2 aprilie 2009, Rezoluţia Adunării Parlamentare a OSCE, „Reunificarea Europei divizate: promovarea drepturilor omului şi libertăţilor civile în regiunea OSCE în secolul XXI”, din 2 iulie 2009, Sergiu Musteaţă şi Igor Caşu observă necesitatea conformării Republicii Moldova recomandărilor făcute de acestea, subliniind că doar astfel va fi posibilă o distanţare de trecutul comunist totalitar, iar statul va progresa pe calea democraţiei.
Volumul colectiveste structurat în două părţi. Prima parte reflectă experienţa ţărilor ex-socialiste în studierea şi condamnarea regimului comunist. Cea de-a doua vizează studierea regimului comunist în Moldova.
Primul compartiment al lucrării conţine şaisprezece studii scrise de specialişti – istorici, arhivişti, politologi şi nu numai – dintr-un şir de state ale spaţiului ex-sovietic şi / sau ex-socialist, dar şi din Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii, adunate sub genericul Experienţa ţărilor ex-socialiste în studierea şi condamnarea regimului comunist. Articolele abordează istoria şi experienţa comunistă a şase state – România şi Bulgaria, Estonia şi Lituania, Cehia şi Slovacia – care au luat atitudine faţă de trecutul lor totalitar. Acest capitol se deschide cu un studiu semnat de Vladimir Tismăneanu, profesor de la Universitatea din Maryland, intitulat Comunismul de la Marx şi Lenin la viaţa de apoi. Calificând comunismul drept o doctrină economică radicală, morală, socială şi culturală, autorul punctează doi factori care au fundamentat-o: rolul privilegiat al partidului şi transformarea revoluţionară a naturii umane. Studiul excelează printr-o abordare temeinică a conceptelor despre comunism, a viziunilor lui Marx asupra comunismului, a condiţiilor în care gândirea politică a lui Marx a fost revizuită de către Lenin, care a instaurat în Rusia un sistem autoritar, bazat din start pe violenţă şi represiune împotriva oricărei forme de opoziţie – trăsături preluate şi intensificate ulterior de către Stalin, care a transformat U.R.S.S.-ul într-un stat poliţienesc (p. 13-16).
Urmează un grupaj de documente ce vizează statele baltice, mai cu seamă Lituania şi Estonia. Primul dintre acestea, După comunism: identitate şi moralitate în Țările Baltice, scris de Leonidas Donskis, consemnează că după prăbuşirea Uniunii Sovietice în statele baltice identitatea şi moralitatea au devenit elemente primordiale ale existenţei lor politice (p. 26).
Cel de-al doilea articol din această subdiviziune, intitulat Politica identitară şi integraţionistă în Estonia, trecut, prezent şi viitor, autor Uve Poom, menţionează că una dintre cele mai semnificative lupte postcomuniste din Estonia a fost cea a integrării comunităţilor estofone şi rusofone, cu precădere din cauza modului diferit de a interpreta istoria recentă a regiunii. Politica integraţionistă şi identitară din Estonia îşi are rădăcinile nu altundeva decât în epoca sovietică, fiind alimentată de politica de atunci a Kremlinului prin care se încuraja influxul masiv de oameni născuţi în afara Estoniei, în principal etnici ruşi, numărul cărora a crescut în consecinţă de la 8% înainte de cel de-al Doilea Război Mondial până la 30% în 2000. În acest context, Uve Poom conchide că identitatea colectivă influenţează atât relaţiile interetnice la nivel social, cât şi purtătorul de identitate la nivel personal, constatând că reuşita unei politici identitare ar putea fi garantată numai prin abandonarea identităţii din trecutul sovietic. Ca soluţie de viitor pentru cazul Estoniei, autorul sugerează favorizarea contactelor directe dintre reprezentanţii comunităţilor etnice şi orientarea acestora spre identificarea valorilor comune ce i-ar putea apropia (p. 78-84).
În studiul cercetătorului Aigi Rahi-Tamm, Cu privire la investigarea represiunilor sovietice în Estonia, sunt descrise condiţiile în care a început discutarea în societatea estoniană a subiectului deportărilor şi arestărilor, dar şi acţiunile întreprinse în această direcţie de la aşa-numita perioadă judiciară, în timpul căreia represiunile au fost evaluate din punctul de vedere al crimelor împotriva umanităţii, la cea a publicării memoriilor şi până la etapa cercetărilor ştiinţifice propriu-zise. Aceste demersuri au fost posibile graţie accesului nestingherit la arhive după anularea interdicţiei pentru fondurile speciale de documente din perioada Republicii Estonia şi după deschiderea treptată, din toamna anului 1991, a fondurilor arhivei Partidului Comunist al Estoniei. Interesul societăţii estoniene pentru trecut şi pentru cunoaşterea victimelor ocupaţiei – atât sovietice, cât şi germane – a adus la crearea unui şir de centre de cercetare şi comisii pentru investigarea politicilor represive, printre care comisia instituită în 1990 de către Academia de Ştiinţe a Estoniei, Comisia de Stat a Estoniei cu privire la examinarea politicilor de represiune, creată în 1993 de către Parlament, Centrul de cercetare a perioadei sovietice, constituit în 1996 pe lângă Arhivele Statului, Muzeul Ocupaţiilor de la Tallinn, deschis în 2003 cu sprijinul fundaţiei Kistler-Ritso, creată în SUA în scopul promovării cercetării istoriei contemporane estoniene, Comisia Internaţională pentru investigarea crimelor împotriva umanităţii, convocată în 1998 de către preşedintele statului etc. (p. 52-57). Activităţii acesteia din urmă îi este dedicat şi studiul cercetătorilor Meelis Maripuu şi Meelis Saueauk, intitulat Comisia Internaţională din Estonia pentru investigarea crimelor împotriva umanităţii (1998-2008) şi noi perspective (p. 70-77). Autorii consemnează condiţiile în care s-a creat comisia şi componenţa acesteia, accentuând asupra misiunii comisiei de a stabili în termeni clari instituţiile şi numele celor care au comis crime împotriva umanităţii în Estonia (p. 72-76).
Un alt grupaj de articole reflectă experienţa comunistă a fostei Cehoslovacii şi constituie rezultatul cercetărilor unor specialişti din Cehia şi Slovacia. Primele două articole, semnate de Matej Medvecky şi, respectiv, Pavel Navratil, aduc în prim-plan activitatea forţelor de securitate şi importanţa studierii arhivelor securităţii. Studiul lui Matej Medvecky, Forţele securităţii de stat din Cehoslovacia înainte şi după lovitura de stat comunistă din februarie 1948, analizează, concomitent cu ascensiunea la putere a comuniştilor şi impactul influenţei Uniunii Sovietice asupra Cehoslovaciei, evoluţia instituţiei securităţii din Slovacia de la momentul creării noilor organe ale „Securităţii Naţionale” în 1945, a Serviciului de Informaţii Politice până la desprinderea acestora de autorităţile naţionale slovace şi centralizarea lor, în 1949, la nivelul întregii Cehoslovacii. Importantă în această ordine de idei apare şi schimbarea rolului instituţiei Securităţii de Stat, care în perioada „democraţiei populare” a fost instrumentul-cheie pentru ascensiunea Partidului Comunist la putere, iar după lovitura de stat din 1948 devine instrument de control şi represiune, răspândind teamă şi teroare şi fiind responsabilă de săvârşirea a numeroase crime şi organizarea de procese monstruoase (p. 87-94).
Articolul lui Pavel Navratil din Cehia, Procesul de accesare a documentelor de arhivă ale serviciilor de securitate comunistă din Cehoslovacia, se centrează pe măsurile întreprinse de autorităţile cehoslovace şi, ulterior, cehe în scopul deschiderii pentru cercetare a fondurilor de arhivă a securităţii, în condiţiile în care, la sfârşitul anilor ’80, serviciile de securitate încercau să distrugă documentele existente care atestau crimele şi fărădelegile comise în trecutul apropiat. Accesul la arhive este reglementat legislativ de câteva legi, printre care Legea lustraţiei, adoptată de Parlamentul cehoslovac în 1991, Legea cu privire la desecretizarea dosarelor întocmite în perioada activităţii Serviciilor Securităţii de Stat din 1996, modificată în 2000, Legea cu privire la arhive din 2004, care deschide accesul nelimitat la toate materialele de arhivă ale serviciului de securitate cehoslovace de până la 1 ianuarie 1990 (p. 94-99).
Articolul istoricului Vladimir Tolz, Recepţionarea posturilor de radio străine în Uniunea Sovietică şi reacţia Kremlinului, bazat pe surse inedite, precum „Buletinul de uz intern al informaţiilor despre străinătate al T.A.S.S.” şi „Date informative ale Agenţiei Telegrafice a Uniunii Sovietice adresate C.C. al P.C.U.S., Sovietului Miniştrilor U.R.S.S.”, subliniază că interesul Kremlinului faţă de reflectarea evenimentelor în mass-media occidentală îşi are începuturile în anii postbelici, Stalin urmărea personal cu atenţie informaţiile transmise de către acestea, interesat să afle reacţia occidentalilor la politica sa antisemită, dar şi modul în care era percepută imaginea lui peste hotare (p. 112-113).
Un loc aparte în volumul recenzat îl ocupă studiile despre România – şase la număr – primul dintre acestea, Interogând trecutul. Câteva reflecţi asupra studiului de după 1990 al comunismului din România, este semnat de profesorul Dennis Deletant din Marea Britanie, care analizează detaliat perioada comunistă din România, direcţia şi producţia istoriografiei româneşti la acest capitol de după 1990 (p. 122).
Instituţiile de investigare a trecutului totalitar constituie subiectul textului semnat de Cristian Vasile, Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste şi accesul la arhivele comunismului românesc, în care autorul analizează componenţa, activitatea, realizările şi dificultăţile cu care s-a confruntat Comisia creată de preşedintele Băsescu în aprilie 2006. Scopul acesteia a fost de a „elabora o sinteză ştiinţifică privind instituţiile şi metodele care au făcut posibile abuzurile şi crimele regimului comunist din România de la înfiinţarea sa şi până la Revoluţia din decembrie 1989”, dar şi de a scoate Arhivele Naţionale din subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor etc. Comisia, aşa cum relatează cercetătorul Cristian Vasile, a beneficiat de acces privilegiat la Arhivele Naţionale, dar „în niciun caz unul complet”, în condiţiile în care unele dosare au fost ascunse. Membrilor Comisiei li s-a îngrădit accesul la dosarele de cadre ale membrilor partidului, inclusiv al lui Iliescu. Comisia a întâmpinat dificultăţi în accesarea arhivelor Ministerului Sănătăţii, Institutului Naţional de Statistică, Arhiva Serviciului de Informaţii Externe, arhivele ecleziastice (p. 201-214) etc.
Activitatea membrilor Comisiei pentru analiza dictaturii comuniste din România, văzută prin prisma relaţiilor acestora cu arhivele, constituie un subiect aparte de cercetare, reflectat în studiul Alinei Pavelescu, Reconcilierea posttotalitară cu trecutul pe tărâmul istoriei publice – relaţia dintre arhivişti şi istorici din România, scopul căruia este de a oferi o explicaţie rezistenţei opuse de Arhivele Naţionale şi de mai mulţi arhivişti români comisiei, datorată modului diferit în care cele două categorii îşi reprezintă şi asumă rolurile sociale. Prima concluzie a autorului ţine de „indispensabilitatea reconcilierii profesionale dintre arhivişti şi istorici”: arhiviştii au nevoie de istorici pentru a „putea organiza un lobby eficient în favoarea recunoaşterii publice a identităţii lor profesionale şi a promova către palierul politic nevoia de investiţie materială în administrarea eficientă a arhivelor”, iar istoricii – de arhivişti pentru „a înţelege mecanismele care au dus la păstrarea sau distrugerea documentelor”. Cea de-a doua concluzie denotă că „reconcilierea între arhivişti şi istorici ar trebui să preceadă orice strategie publică de memorizare a comunismului, astfel încât ambele profesii să poată fi actori cu statut egal în acest efort” (p. 190-199).
Începuturile schimbării: istoriografia românească în perioada 1990-2000 (noi teme, noi tendinţe, noi generaţii de istorici) este titlul unui material, scris de eseistul şi criticul literar Smaranda Vultur. Teme precum rezistenţa anticomunistă, deportările, colectivizarea etc. devin subiecte de cercetare. De rând cu acestea câştigă poziţii şi istoria regională, inclusiv Transilvania, istoria politică, tematica identităţii care integrează şi subiecte de gender, studiile de imagologie europeană, dar şi cele din domeniul relaţiilor internaţionale şi diplomaţie etc.
Grupajul studiilor despre România se încheie cu două contribuţii despre politica statului în domeniul colectivizării şi, respectiv, al mobilizării tinerilor în organizaţii de masă. În primul caz, este vorba despre studiul lui Octavian Roske, Colectivizarea agriculturii în România: scenarii ideologice, însoţit de un set de documente semnificative pentru înţelegerea problematicii abordate. Autorul aminteşte despre tendinţa statului românesc de a se alinia modelului politicii agrare impus de U.R.S.S.-ul care ocupase statele Europei de Est şi despre faptul că proprietatea latifundiară a ţăranilor a constituit pentru comunişti un important obiect al bătăliei politice. Deşi liderii comunişti au negat un timp posibilitatea declanşării unei campanii de colectivizare a agriculturii, la începutul anului 1948 aceştia s-au reorientat spre a evidenţia necesitatea cooperării ca mod de organizare a producţiei agricole. În martie 1949 s-a dat startul colectivizării care, deşi a demarat lent, s-a finalizat violent din cauza metodelor adoptate, asemănătoare cu cele din U.R.S.S. (p. 216-237). În cel de-al doilea caz, se evidenţiază studiul lui Adrian Cioflâncă, Rolul Uniunii Tineretului Comunist din România în angrenajul totalitar, în care autorul pune accentul pe istoricul apariţiei şi funcţionării Uniunii Tineretului din România, autodizolvării ei şi creării unor alte organizaţii de tineret, printre care s-a numărat şi Uniunea Tineretului Muncitoresc. Aceasta din urmă a „înghiţit” în 1949 – printr-un congres de unificare – toate celelalte organizaţii existente la acea dată şi şi-a fixat drept scop, în cadrul întrunirii, mobilizarea tineretului în realizarea planurilor de stat în industrie şi agricultură, în educarea generaţiilor noi în spiritul marxism-leninismului, în lichidarea analfabetismului etc. (p. 266-305).
Partea întâi a culegerii se încheie cu articolul lui Nikolai Vukov, Trecutul privit prin lentile postcomuniste: monumentele de istorie naţională din Bulgaria după 1989, în care autorul trece în revistă principalele tendinţe în reprezentarea şi interpretarea monumentelor de istorie naţională din Bulgaria după 1989, făcând referire şi la monumentele ridicate în perioada comunistă şi la cele edificate în perioada de tranziţie. Vorbind despre epoca comunistă, N. Vukov afirmă că pe parcursul anilor de după 1944 a existat o tendinţă vizibilă de a confisca tradiţia istorică naţională şi a o contopi cu cea a luptei sociale şi antifasciste, iar personalităţile şi evenimentele de importanţă naţională căpătau valoare în dependenţă de modul în care reflectau şi confirmau ideile celor aflaţi la putere. Spre deosebire de timpurile comuniste în care se ridicau monumente în onoarea foştilor demnitari comunişti, soldaţilor sovietici, participanţilor la rezistenţa antifascistă, în anii care au urmat după 1989, cu excepţia monumentelor victimelor regimului comunist înălţate în mai multe oraşe, multe monumente au fost dedicate tuturor „celor căzuţi pentru Bulgaria” şi aceasta în principal pentru a evita disensiunile în societate (p. 307-317).
Cel de-al doilea compartiment al cărţii, intitulat sugestiv Studierea regimului comunist în Moldova, cuprinde 13 studii întocmite de istorici din Republica Moldova, în cea mai mare parte membri ai Comisiei de studiere şi apreciere a regimului comunist totalitar. Acestea, variate prin abordarea metodologică şi prin conţinut, încearcă reconstituirea unor pagini extrem de importante ale istoriei ţinutului în perioada sovietică, dar şi analiza unor concepte şi termeni, a modului în care a evoluat punctul de vedere al istoriografiei sovietice, precum şi a problemei memoriei colective şi a moştenirii regimului comunist.
Studiul istoricului Octavian Ţâcu oferă o retrospectivă a evoluţiei „moldovenismului” sovietic şi a politicilor identitare ale U.R.S.S. în R.A.S.S.M. şi R.S.S.M. în perioada anilor 1924-1991. Autorul observă, pe bună dreptate, faptul că astăzi nu putem discuta despre construcţia identitară a Republicii Moldova fără a analiza modul în care a fost impus în acest spaţiu geografic şi social „moldovenismul” – „o politică de stat în R.A.S.S.M, R.S.S.M şi U.R.S.S. care a avut ca idee fixă cultivarea unei distinctivităţi politice, etnice, istorice, culturale şi lingvistice între populaţia românească din R.S.S. Moldovenească şi cea din restul României” (p. 334). Autorul analizează diferenţele, dar şi similitudinile în promovarea politicilor naţionale în Republicile Baltice, Ucraina de Vest, Belorusia de Vest şi R.S.S.M., subliniind în cel din urmă caz fenomenul edificării unei „naţiuni” aparte. „Moldovenismul” sovietic este privit din mai multe perspective: ca expresie a teoretizării comuniste şi a „revoluţiei mondiale”, a dimensiunii imperiale din perioada comunistă şi ca rezultat al „acţiunii afirmative” a U.R.S.S. – termen intrat în uzul internaţional cu sensul de „acţiuni de delimitare a teritoriilor naţionale, indigenizare lingvistică, creare şi promovare a elitelor locale, precum şi acţiuni în vederea promovării unui federalism pan-unional”. Acţiunile continue întru instituirea şi promovarea „moldovenismului” aveau drept componente esenţiale teroarea şi represiunile, antiromânismul, rusificarea şi sovietizarea, acestea fiind, de asemenea, în strânsă conexiune cu „modernizarea” comunistă şi „ingineria socială” sovietică, afirmă O. Ţâcu. Ţinând cont de impactul puternic al politicilor promovate asupra situaţiei de astăzi din Republica Moldova, autorul sugerează necesitatea găsirii unui consens în vederea convieţuirii armonioase a celor ataşaţi de identitatea „moldovenească” şi cea românească.
Studiul semnat de Ion şi Tatiana Varta este dedicat Marii Terori din anii 1937-1938. Filoromânismul era considerat un cap serios de acuzare pentru transnistrienii care încercau „trecerea clandestină a frontierei în Basarabia, întreţinerea corespondenţei cu rudele apropiate, chiar şi cu cele de gradul întâi, aflate pe malul drept al Nistrului” (p. 387), de rând cu acuzaţia de spionaj în favoarea României. Pe lângă cadrul general extrem de complex al represiunilor din anii 1937-1938 în ţară şi în regiune, autorii prezintă şi studii de caz care şochează prin tragediile personale, dar şi prin pedantismul şi sângele rece al călăilor.
În studiul semnat de cercetătorii chişinăuieni Gheorghe Negru şi Mihai Taşcă, este dezvoltat subiectul Marii Terori din R.A.S.S. Moldovenească, aducându-se detalii inedite despre „operaţiunea culăcească” şi „operaţiunea română”, care au reprezentat direcţii esenţiale ale represiunilor politice din R.A.S.S.M. la finele anilor ’30 ai secolului trecut.
Cercetătoarea Viorica Olaru-Cemârtan oferă o retrospectivă a celor trei valuri de deportări din Basarabia care s-au derulat de-a lungul anilor 1940-1941 şi 1944-1956, acestea devenind, de altfel, un fenomen constant pe parcursul perioadei sovietice. Autoarea subliniază că deportările au urmărit scopul de a elimina orice formă de opoziţie politică, economică şi socială, anihilarea din regiunile de frontieră a „coloanei a cincea”, lichidarea clasei chiaburimii şi înăbuşirea spiritului religios al populaţiei. Indiferent de criteriul selectării victimelor – politic, social sau confesional –, deportările au avut un impact de masă cu caracter social, economic şi psihologic. Acestea au constituit un mecanism de intimidare şi distrugere a spiritului de rezistenţă în rândul populaţiei, pe de o parte, şi de stopare a dezvoltării fireşti a naţiunii majoritare române din Basarabia, pe de altă parte, context în care se impune abordarea aspectului moral al deportărilor, aşa cum majoritatea celor deportaţi nu au fost restabiliţi pe deplin în drepturi, iar problemele ce ţin de restituirea averilor, plata daunelor morale, dar şi confortul moral al deportaţilor necesită rezolvare (p. 466).
Istoricul Aurelia Felea prezintă rezultatele unei cercetări originale şi utile, în care pune faţă în faţă memoriile şi sursele oficiale despre foametea din Basarabia din anii 1946-1947. Exerciţiul de coroborare a surselor oficiale cu memoriile epocii „permite reconstituirea, în linii mari, a procesului unui imens transfer de bunuri şi de valori, dinspre satul moldovenesc spre stat şi invers” (p. 496). Concluzia autoarei este că drama foametei nu a periclitat conservarea valorilor morale şi a elementelor de cotidian ale satului basarabean, care a înglobat memoria traumatizantă a majorităţii sătenilor suferinzi de pe urma acestui fenomen.
Studiul Elenei Postică aduce în vizorul publicului analiza „Rezistenţei armate în R.S.S.M. în primii ani postbelici”. Printre susţinătorii rezistenţei s-au numărat persoane din diverse categorii sociale ale populaţiei: lideri locali, ostaşi ai Armatei Sovietice, ţărani, intelectuali, studenţi, doar că „acţiunile relativ izolate şi solitare ale formaţiunilor de rezistenţă din Basarabia le-au diminuat şansele de izbândă în confruntarea cu organele sovietice de forţă, cu o capacitate militară net superioară”. La rândul lor, participanţii la rezistenţă – „chiaburi”, „sectanţi”, „dezertori”, „repatriaţi” – , dar şi simpatizanţii acesteia, erau supuşi unei represiuni colective sistematice, mulţi dintre aceştia fiind condamnaţi la ani grei de puşcărie. Deşi formele şi acţiunile de rezistenţă au variat în intensitate, documentele de arhivă demonstrează că rezistenţa anticomunistă s-a manifestat permanent pe parcursul întregii perioade sovietice (p. 498-512).
Cercetătorul Igor Caşu, unul dintre editorii volumului de faţă, continuă tematica rezistenţei anticomuniste de după congresul XX al P.C.U.S. din 1956 şi până la mijlocul anilor 1980. În baza dosarelor din arhiva KGB, deschise pentru cercetători odată cu instituirea Comisiei de Studiere şi Apreciere a Regimului Comunist Totalitar, autorul conturează chipul opozanţilor politici ai regimului – indezirabilii şi disidenţii –, care „exprimau atitudini explicit antisovietice şi anticomuniste sau manifestau anumite comportamente stigmatizate de regim” (p. 520). Studiile de caz permit reconstituirea mecanismelor şi a etapelor de persecuţie a cetăţenilor care exprimau, implicit sau explicit, atitudini de nemulţumire şi ostilitate faţă de regim, pe de o parte, şi evaluarea actelor de curaj şi demnitate morală şi naţională, pe de alta.
De aspectele istoriei sociale a Moldovei sovietice s-au preocupat cercetătorii Nicolae Enciu şi Sergiu Chircă în studiul Inegalităţi sociale în Moldova sovietică (p. 563-599). Autorii subliniază faptul că „trăsătura fundamentală şi distinctivă a socialismului sovietic a fost egalitarismul, dorinţa de nivelare a diferenţelor prin intermediul statului, care constrânge, doboară şi domină”, aşa încât şi populaţia din R.S.S. Moldovenească, de rând cu alte republici unionale, a fost supusă unor ample procese de transformare socială. Proprietatea a fost centrul de gravitaţie al schimbărilor sociale radicale la sat, lichidarea proprietăţii prin impunerea forţată a colectivizării, comasării gospodăriilor agricole şi etatizării proprietăţii cooperatist-colhoznice, a însemnat implicit distrugerea valorilor materiale şi morale care formează integritatea individului şi a societăţii. În perioada „de la voluntarismul hruşciovist la stagnarea brejnevistă”, locuitorii R.S.S.M. au fost supuşi experimentelor economice, strămutărilor forţate în alte regiuni ale U.R.S.S., constrângerii în drepturi sociale şi etnice, fapt care a dus la statornicirea unui dezechilibru demografic şi etnic semnificativ, discriminarea şi exploatarea femeilor şi copiilor, sărăcirea populaţiei rurale.
Istoricul Ludmila Tihonov a cercetat mecanismele represiunilor statului împotriva religiei şi bisericii (p. 599-646). Este evident că lupta regimului comunist împotriva cultelor a purtat un caracter constant pe parcursul întregii perioade sovietice. Autoarea subliniază faptul că politica antireligioasă a avut drept consecinţă distrugerea locaşurilor sfinte şi condamnarea feţelor bisericeşti, precum şi nimicirea expresiilor de morală etico-religioasă în rândul populaţiei. S-a înregistrat o diminuare substanţială a numărului de credincioşi, pe de o parte, precum şi reducerea interesului faţă de religie a membrilor societăţii, forţaţi să răspundă cerinţelor educaţiei ateiste, pe de altă parte. Cu toate acestea, materialul faptic cercetat probează net existenţa unei rezistenţe religioase individuale şi de grup, manifestate atât de feţele bisericeşti, cât şi de enoriaşi.
Istoricul Sergiu Musteaţă şi sociologul Petru Negură au realizat un studiu care explică interconexiunea dintre procesele de îndoctrinare, sovietizare şi rusificare prin învăţământ în R.S.S.M., precum şi impactul complex al acestora pentru societatea moldovenească. Analiza cadrului normativ este urmată de evidenţierea trăsăturilor politicilor educaţionale din R.S.S.M., ca alfabetizarea, eficientizarea structurii sistemului educaţional, modernizarea tehnico-ştiinţifică a şcolii. Fără îndoială, era necesară o alfabetizare în masă a populaţiei rurale, doar că acesta şi alte obiective educaţionale aveau la bază principiile ideologice. Programele şcolare erau un factor de îndoctrinare ideologică constantă, cele la ştiinţele sociale, inclusiv istorie, şi bazele statului şi dreptului sovietic fiind cele mai politizate. O atenţie sporită este acordată analizei standardelor şi a conţinuturilor manualelor şcolare, care în perioada sovietică au servit drept mijloc eficient al propagandei de partid, apelând la „stereotipuri menite să insufle frică şi ură faţă de «duşman», interpretări denaturate şi concluzii politizate. Educarea direcţionată a profesorului care, la rândul său, urma să realizeze formarea lui homo sovieticus, făcea parte din mecanismele unui sistem educaţional care asigura continuitatea şi viabilitatea regimului. Autorii conchid că restructurarea sistemului educaţional din Republica Moldova încă nu a luat sfârşit, iar „moştenirea comunistă în acest domeniu continuă să-şi manifeste recidivele” (p. 646-675).
Despre cum a fost inventat „punctul de vedere al istoriografiei sovietice asupra istoriei naţionale” aflăm din studiul cercetătorilor Demir Dragnev şi Pavel Parasca (p. 676-717), care explică cu lux de amănunte intercalarea discursului politic în scrierile istorice, elaborarea din partea organelor de partid a direcţiilor ştiinţifice de activitate, rolul instituţiilor de profil, în general, şi al persoanelor, în particular.
Istoricul Anatol Petrencu analizează toponimia bolşevică, observând că „Republica Moldova se prezintă în faţa omenirii ca o rezervaţie a bolşevismului triumfător” (p. 717). În cea mai mare parte a raioanelor Republicii Moldova există localităţi, numele cărora ne reamintesc de aşa-numitele „realizări” ale poporului moldovenesc din perioada pe care unii o consideră şi astăzi ca fiind cea mai înfloritoare din istoria Moldovei.
În sfârşit, contribuţia istoricilor Igor Şarov şi Andrei Cuşco la înţelegerea moştenirii regimului comunist reprezintă un studiu complex care are drept scop evaluarea relaţiei dintre trecutul comunist şi prezent. S-a produs oare la noi o „schimbare a atitudinii faţă de trecut”, pentru a utiliza cuvintele lui Pierre Nora?, se întreabă autorii, reflectând asupra faptului că trecutul rămâne un „câmp deschis” pentru interpretări, iar „memoria colectivă” se contopeşte încă cu percepţia istorică. Până în prezent discursul politic în spaţiul public este marcat de aşa-zisa „competiţie simbolică”, susţin autorii studiului, iar istoriografia din Republica Moldova – de competiţia pentru obiectivitate. Trecutul trebuie să fie asumat, devenind „un rezervor de sens şi un vector moral al prezentului”, conchid I. Şarov şi A. Cuşco.
Volumul Fără termen de prescripţie invită la comparaţie, şi aceasta cel puţin din două perspective: a regândirii trecutului prin prisma cunoaşterii experienţei regimului comunist în diferite spaţii geografice ale Europei Centrale şi de Est, precum şi a evaluării rolului diverselor instituţii şi comisii în procesul cercetării şi elaborării unor concluzii definitive privind consecinţele regimului comunist pentru societate.
De rând cu implicaţiile ştiinţifice şi educaţionale, publicarea volumului Fără termen de prescripţie trebuie să aibă şi valenţe politice, fiind, fără îndoială, un apel la continuarea cercetărilor trecutului totalitar şi un semnal clar pentru autorităţile statului care nu se grăbesc să condamne regimul comunist.