Tragedia lui Eminescu văzută de Theodor Codreanu
Pentru tiparTheodor Codreanu propune în volumul ce face obiectul atenţiei de faţă o privire nepărtinitoare asupra „celor din urmă şase ani ai lui Eminescu”, aşa cum precizează însuşi autorul în prefaţa cărţii Eminescu în captivitatea „nebuniei”, vizând „psihologia referenţialului”. Cu alte cuvinte, avem de a face cu o încercare de descifrare a „nebuniei lui Eminescu”, activitatea sa de ziarist fiind asociată cu mizeria şi vulgaritatea bolii de care suferea. Tocmai de aceea Theodor Codreanu consideră că anii sacrificiului marelui poet dezvăluie în esenţă „tragismul destinului eminescian”. Aşa se explică de ce întâmplările petrecute la 20 iunie 1883, dată reper în existenţa mentală şi, în general, a destinului lui Eminescu, dar şi ulterior, au fost raportate exclusiv la suferinţa sa. Nu întâmplător Theodor Codreanu dezice consideraţiile despre Eminescu susţinute de Ilina Gregori, de pildă, care propune a se recunoaşte în genialul poet „un mare bolnav”, teză din care se subînţelege unde se vrea a se ajunge: la absolutizarea nefericirii.
Trebuie înţeles că există o criză a diferenţei dintre realitate şi fantezie pe care o trăieşte Eminescu şi care are în centru eterna reîntoarcere spre faptul real.
Timp de şase ani Eminescu a plutit pe o corabie nefastă, afirmă comentatorul, pentru că internarea sa în oficiul dr. Alexandru Şuţu şi tratamentul cu mercur aplicat de acesta nu-i puteau decât dăuna. Altfel spus, se poate accepta preconizarea unei „morţi intelectuale” a poetului (expresie ce nu ne aparţine), ceea ce înseamnă că opinia publică, potrivit adnotării date de autorul volumului Asasinarea lui Eminescu,a fost intoxicată cu imaginea unui Eminescu devenit caz periculos din punct de vedere social.
Nu trebuie să mire deloc constatarea lui Theodor Codreanu, potrivit căreia „încă de prin 1880” Eminescu observă, deci simte, că are în preajmă „amici reci” şi duşmănoşi, ceea ce explică refuzul său principial de a-i accepta. Aşa se poate deduce de ce îmbolnăvirea poetului a determinat chiar ieşirea sa „din viaţa publică”.
Întrucât Titu Maiorescu trebuie considerat principalul diriguitor al internării lui Eminescu în sanatorul lui Şuţu, ar fi „o naivitate” să se creadă că el nu ştia ce tratament avea să i se aplice poetului. Conform opiniei lui Ion Nica însă, unul dintre comentatorii suferinţelor lui Eminescu (Eminescu. Structura somato-psihică), poetul n-ar fi suferit nici de epilepsie psihică, nici de schizofrenie etc., „ci de o psihoză maniaco-depresivă, cu aspect mixt, pe fond de surmenaj” îndelungat şi în condiţii determinate de o fatală intoxicaţie cu mercur.
A nu se pierde din vedere următoarea teză a lui Theodor Codreanu: „Acum nu mai încape îndoială: acela care i-a grăbit moartea lui Eminescu (psihică şi fizică) a fost doctorul Şuţu, medicul ales de Titu Maiorescu pentru a-l vindeca pe poet”. Trebuie adăugată şi părerea potrivit căreia dr. Şuţu n-ar fi cunoscut efectele intoxicaţiei cu mercur, ceea ce, în definitiv, nu reprezintă o scuză. (Vezi şi Conjuraţia anti-Eminescu de Călin L. Cernăianu, unde se fac destule referiri pe care Th. Codreanu nu le neglijează.)
Şi totuşi, rămâne mereu o întrebare esenţială: de ce a înnebunit Eminescu? Răspunsurile devin, într-adevăr, diverse şi controversate, precum cele referitoare la condiţiile precare de existenţă în timpul bolii contractate sau, poate, moştenite, la excesele de cafea, alcool sau tutun, punctate de către autor. De altfel, Maiorescu vehiculează oficial că maladia poetului ar fi fost „o boală ereditară” în familia acestuia.
Este de reţinut, în acest caz, intervenţia salutară a lui A. D. Xenopol, care s-a îndoit de acuzaţiile ce i se aduceau lui Eminescu. De altfel, gânduri protectoare pentru poet au avut, la vremea lor, A. C. Cuza, Tudor Vianu şi G. Călinescu, primul dintre aceştia susţinând că poetul nici n-a fost nebun.
Nu e de trecut cu vederea nici chiar opoziţia atitudinilor dintre Eminescu şi Maiorescu, protejatul muzelor fiind, în definitiv, „modelul în absolut” de raportare al fiinţei româneşti. Aşa cum nu poate fi uitată, de asemenea, Emilia Humpel,apropiata liderului Junimii, care a crezut în suferinţa lui Eminescu, cerându-i lui Maiorescu să-l ocrotească, numai că, din nefericire, aceasta n-a fost luată în seamă.
Trebuie adăugate şi influenţele politice ale vremii, Eminescu fiind în permanenţă urmărit de informatorii Casei de Austria. Sugestivă devine în acest sens atitudinea lui Eminescu la manifestarea de la Iaşi cu ocazia inaugurării statuii lui Ştefan cel Mare, când acesta va da glas răscolitoarei sale Doine, piesă revelatoare pentru verticalitatea autorului şi care reflecta, în parte, viziunea sa despre edificarea Europei.
Din consemnările lui Theodor Codreanu rezultă clar că poetul acuză, în perioada premergătoare crizei sale, epuizarea nervoasă pricinuită de tensiunea năvalnică a evenimentelor şi de activitatea acaparatoare din redacţia de la „Timpul”, altfel nici nu s-ar explica retragerea sa la Băile Mitrosews (după cum se ştie) pentru a-şi potoli starea nervoasă. Şi aici e de reţinut precizarea lui Th. Codreanu, şi anume că Eminescu „avea conştiinţa sechestrării sale ilegale”.
Oricum, pâra soţiei lui Slavici, adresată lui Maiorescu, a condus la privarea de libertate a poetului. Ceea ce a urmat se ştie. De altfel, nu-i deloc surprinzător faptul că Matei Eminescu a intervenit decis să-şi salveze fratele, ceea ce confirmă opinia cercetătorilor, între care Dimitrie Vatamaniuc, acesta considerând că în asemenea condiţii poetul suportă condiţia de „deţinut politic”.
Aşadar, revenirea lui Maiorescu la sentimente mai bune şi încercarea sa de a-l reîntâlni pe Eminescu după călătoria acestuia la Viena pun în evidenţă alterarea relaţiilor dintre cei doi. „Maiorescu l-a evitat ostentativ”, notează Theodor Codreanu. De altfel, criticul grăbeşte expedierea poetului spre Iaşi, de unde şi asigurarea clară că în felul acesta Eminescu va fi nevoit să accepte manevrarea sa „până la moarte”.
Este şi concluzia lui Theodor Codreanu care consideră că „Nimic, însă, nu pare să se compare cu tragedia celor şase ani de agonie eminesciană. Pentru că în esenţă avem de-a face cu o tragedie, ştiut fiind faptul că Eminescu, cu personalitatea sa incomparabilă, genială dar nefericită, „a eşuat ca om şi gânditor politic, în slujba neamului său”.
Date fiind toate aceste amănunte, relevante, pe care le-am amintit şi asupra cărora Theodor Codreanu şi-a îndreptat efortul, prea cunoscute, comentatorul n-a intenţionat decât să pună în lumină, prin demonstraţia sa, zona de excepţie a biografiei eminesciene. Tocmai de aceea Theodor Codreanu a reuşit o construcţie remarcabilă.
Ne permitem a reţine, în concluzie, aceste consideraţii ale lui A. C. Cuza, un mare admirator al poetului: „Eminescu a fost un om pe deplin sănătos”, zice Domnia Sa, dar „un sfânt dezbrăcat de orice interes egoist” şi deopotrivă „un geniu, din cele ce se nasc la câteva secole unul”.
Prin urmare, adevărul nici nu poate fi altul.