Theodor Codreanu. Eminescu în captivitatea „nebuniei”
Pentru tiparPoate că exasperat să asiste la spectacolul oferit de confruntarea de idei, care tindea să devină perpetuă, cu privire la momentul 28 iunie 1883, precum şi la ultimii ani din viaţa celui care a fost numit de Noica „omul deplin al culturii româneşti” şi hotărât să facă lumină într-o astfel de problematică, dominată de impulsuri inflamate, Theodor Codreanu ne invită, odată cu publicarea tomului Eminescu în captivitatea „nebuniei” (Editura Universul, Chişinău, 2011), la o analiză lucidă, remarcabil documentată, tranşantă, cu evidente merite în ceea ce priveşte expresia şi tensiunea provenite din eşafodajul dicţiunii ideii, ceea ce atinge, în mod indiscutabil, prerogativele unei cărţi de referinţă, paradigmatică, pentru înţelegerea celui mai discutat, cred, episod din istoria literaturii autohtone, o adevărată pată oarbă în biografia marelui poet.
Demersul lui Theodor Codreanu, unul dintre cei mai autentici istorici şi critici literari ai contemporaneităţii, nu se bazează pe negarea contribuţiilor anterioare, ci, abordând metodologia dublului referenţial, se orientează către un traiect al complementarităţii. Autorul nu contestă referenţialul maladiei lui Eminescu, dar nici pe cel opus, susţinut de acei investigatori biografici consideraţi că ar fi alunecat pe căi greşite, cum ar fi teoria conspiraţiei.
În preambulul volumului de faţă, autorul ne avertizează că: „Nu trebuie să se confunde dublul referenţial (care simultaneizează complexele de cultură şi complexele de profunzime) cu dubla măsură, simptom al unui spirit dedublat”. Şi asta, o dată, pentru că, păşind pe urmele unei erori de acest gen, înţelegerea demersului lui Theodor Codreanu ar fi obturată, dar şi pentru că Eminescu nu a fost un spirit dedublat, ci o conştiinţă unitară, profundă, un geniu care ineluctabil, după cum ne arată autorul cărţii, a găsit „calea luminării”. „Pe de altă parte, afirmă criticul literar în opul său, deosebit de grăitor e faptul că Eminescu respinge nihilismul modernilor, ceea ce atestă că filozofia sa ultimă nu este cinică, ci kynică. Peter Sloterdijk vede în această distincţie ruptura esenţială dintre cinismul modern şi kynism, ultimul nerupând niciodată legătură cu adevărul.” De făcut, în acest context, următoarea remarcă: filozoful german, considerat un demn urmaş al lui Heidegger, numeşte kynism rezistenţa la convenţiile sociale nenaturale şi chiar antinaturale, aşa-numita atitudine de jos. În timp ce prin cinism înţelege o represiune, acea atitudine de sus, potentată. Oricum, cert e că „se observă un contrast uluitor între adâncimea tragediei lumeşti a poetului şi o înseninare lăuntrică, rămasă o enigmă pentru toţi”, subliniază Theodor Codreanu, acesta fiind de părere că Mihai Eminescu, în ultimii ani scurşi din propria viaţă, „va semăna din ce în ce mai mult cu Diogene, câinele, filozofia sa dobândind elementaritatea grosieră a celui care a ales să trăiască într-un butoi. Bineînţeles că acest comportament de Diogene va întări convingerea publică asupra nebuniei sale, zurbagiul fiind întors de fiecare dată la balamuc”. Ceea ce intensifică drama poetului care s-a ridicat împotriva sofisticii epocii sale şi care a avut drept ţel scoaterea-din-ascundere a adevărului (alétheia), după cum se exprimă Heidegger, dar nu prin intermediul metodologiei instaurate de Socrate, cea a „moşitului”, ci brutal, câineşte, întocmai ca acel Diogene Câinele, supranume de unde derivă numele kynism. „Violenţa verbală – faptică – a pildelor lui Diogene era una benefică, iar nu malefică (aşa cum cred cei vizaţi), ea urmărind un scop terapeutic, moral, filozofic şi politic”, explică autorul cărţii în dezbatere.
Aşadar, avem în cartea profesorului Codreanu o scriitură sintetică, în sens hegelian, promptă, pertinentă, edificatoare, un studiu de istorie şi critică literară, dar şi de ontologie, inconturnabil.
Nimeni până la Theodor Codreanu nu a formulat, în această problematică generată de ultimii ani din viaţa lui Eminescu, interval temporal de maximă trezvie, după cum demonstrează autorul cărţii în mod aparent paradoxal, un răspuns mai echilibrat, în spiritul unei filozofii a deschiderii exemplare. Din acest unghi, putem afirma fără rezerve că Theodor Codreanu a reuşit să deceleze, în ceea ce înseamnă hermeneutica sa, acea cale de mijloc în perfect acord cu „desăvârşita capodoperă de spiritualitate creştină” a lui Eminescu, esenţializată în versuri precum: „Atâta foc, atâta aur / Şi-atâtea lucruri sfinte / Peste întunericul vieţii / Ai revărsat, părinte!”.
Volumul în discuţie, după cum ţine să ne informeze autorul, se află la a şaptea ediţie, însumându-le şi pe cele două care au circulat pirateresc. De asemenea, cartea ar fi trebuit să poarte mai multe titluri: Dubla sacrificare a lui Eminescu, De ce a fost sacrificat Eminescu, Mitul Eminescu, Eminescu – martor al adevărului, Eminescu şi mistica nebuniei. La toate acestea, lecturând paginile opului de faţă, vom găsi răspunsuri pertinente în consonanţă cu valenţele scriitorului de fin şi ingenios interpret al literaturii şi istoriei ei.
În fine, este un truism să mai aducem la cunoştinţa publicului că, aşa cum menţionează Theodor Codreanu, volumul „se vrea, deci, sinteza finală a unei dezbateri publice de peste cincisprezece ani, chiar dacă, în timp, vor mai apărea dovezi noi şi, în consecinţă, alte lucrări”.
Una peste alta, cartea cunoscutului exeget intitulată Eminescu în captivitatea „nebuniei”, apărută anul trecut, în condiţii grafice excelente, la Editura Universul din Chişinău, ilustrează stilul personal, stenic, viu, exprimarea francă, fără ocolişuri, arta de a construi teritorii variate de analiză, pe mai multe niveluri de realitate, ale unui eminescolog de substanţă, „un scriitor complet”, care şi-a conjugat toate eforturile să ne scoată din beznă şi să ne plaseze în lumina înţelegerii, surprinzând „semnificaţia ultimă a sacrificiului eminescian primit nu pentru sine, ci pentru neamul său, ca şi pentru umanitate”.