Theodor Codreanu sau logica detectivistică
Pentru tiparIvit recent, sub sigla Editurii Universul (Chişinău, tiraj: 1.000 exemplare!), volumul dlui Theodor Codreanu Eminescu în captivitatea „nebuniei” se vrea, aflăm, o ediţie definitivă. Sub alte titluri, cu fireşti completări şi corecţii, ajungând, astfel, la a şaptea ediţie, opusul în discuţie cercetează (detectivistic, aş spune) „anii blestemaţi”, cum zice autorul, propunând un şir de revizuiri, developând tragismul unui destin exemplar şi denunţând acribios mistificările de care a avut parte, în timpul vieţii şi apoi în posteritate, acel „om dintr-o bucată” (cum l-a văzut Caragiale). Neîncovoiatul Eminescu reprezintă, neîndoios, geniul ca nebunie „superioară”, ieşire din normă („cercul strâmt”); sau, cu vorbele lui A. C. Cuza, „normal, în înţelesul vulgar, (el) nu era”. Motiv temeinic, aşadar, de a propune, metodologic vorbind, un dublu referenţial, fără a manevra exclusivist doar referenţialul nebuniei. Or, „spargerea referenţialului unilateral” (vol. cit., p. 73) presupune a conjuga perspectivele (patologică şi ideologică), luând în calcul conjunctura geopolitică şi implicarea masonică. Înţelegem de ce, citit în rama epocii, incomodul gazetar, „stricat cu toată lumea”, trebuia anihilat, „uitat”, purtând stigmatul nebuniei. Evident, publicistica l-a epuizat, procurându-i adversităţi ireconciliabile; după cum predispoziţia ereditară părea a-l fi condamnat unui „drum prescris” (recunoştea poetul, într-o epistolă din 3 mai 1880), asumându-şi soarta „bolnavului exemplar”. Îndreptăţit, Theodor Codreanu insistă acum asupra referenţialului secund şi scoate la lumină date suplimentare, confruntă variante care se contrazic, încercând a face ordine într-un „haos de informaţii” (vol. cit., p. 266).
Observam cu un alt prilej că lectura textuală, în firea lucrurilor, se cuvine întregită prin lectura contextuală, încercând a descifra, în cazul lui Eminescu, epoca sa, cea care i-a hrănit îmbelşugat opera ziaristică. O frază pe care o aşternea (imprudent?) Dimitrie Vatamaniuc, prefaţând investigaţiile lui Călin L. Cernăianu, anume că Eminescu ar fi fost „deţinut politic”, a trezit numeroase reacţii şi suspiciuni, activând însă frontul celor interesaţi a cerceta „viaţa politică” a marelui gazetar, chemat irezistibil de sirenele jurnalismului. „Absorbit” de programul eminescian, N. Georgescu anunţa, încă în 1994, acea „altă viziune”, impunând în eminescologie un nou curent, ilustrat de câteva prestigioase nume, aşa-zişii „cercetători indisciplinaţi”. Printre ei, desigur, în primul rând, Theodor Codreanu şi N. Georgescu, apoi Călin L. Cernăianu deschizând o anchetă juridică de ecou, I. Filipciuc, Constantin Barbu, cu impozantul corpus de documente Codul invers, negreşit, Ov. Vuia, îndreptându-ne Spre adevăratul Eminescu (2 vol.), cu toţii acreditând, în pofida unor puncte de vedere în conflict, teoria conspiraţiei. Mai mult, între ei s-au iscat şi ciudate polemici, o „războire inutilă”, constata Theodor Codreanu; dar demersurile lor, de elan detectivistic, vădesc – convergent şi indubitabil – „schimbarea paradigmei în biografia eminesciană”. Dincolo de fricţiunile (inerente, am zice) din interiorul „curentului”, noii exegeţi, apăsând pe senzaţional, dar chemând la apel fapte controlabile (vezi, de pildă, somaţia lui P. P. Carp, cerând „potolirea” lui Eminescu), doresc a spulbera seria de mistificări şi prejudecăţi legate de viaţa poetului, în ultimii săi şase ani. Această „râvnă rectificatoare”, cu ţintă biografică, expediată în rizibil de unii comentatori, aşezată sub semnul „stupizeniilor” şi „elucubraţiilor” de către alţii, se vrea, de fapt, un demers demistificator, propunând adevărata demitizare a genialului poet-gazetar. Să fie vorba de o teorie prefabricată (cum zic aprigii contestatari), într-o epocă în care – depune mărturie însuşi Titu Maiorescu în a sa Istorie contimporană – abundă intrigile şi cabalele? Sunt toate aceste ipoteze de lucru simple „aberaţii” ale secretomaniei, „fără suport documentar credibil”, dincolo de limita plauzibilului, rod al unei hermeneutici exaltate pe care o cultivă „justiţiarii”? Se ştie, tenebroasa zi de 28 iunie 1883 a făcut să curgă multă cerneală, analiştii ultimului val (printre ei, cărturari de calibru) pledând pentru o conjuraţie anti-Eminescu. Chiar poetul era obsedat de astfel de „cabale”, considerându-se un om abandonat. Eminescu, reamintim, îi va spune lui Petre Missir, în 1884, că el este „ein aufgegebener Mensch” / „un om abandonat”. Theodor Codreanu, e drept, foloseşte sintagma de „om sacrificat”. Iar formula „moarte antumă” a prins, bucurându-se de girul unor autorităţi în materie. Fireşte, şi de reacţia promptă a celor care refuză să admită că ar fi vorba de o „boală născocită”, nedorind a-l înghesui – pe suportul unei aberante imaginaţii scenaristice (cf. C. Stănescu) – şi pe T. Maiorescu pe lista harnicilor complotişti. Dar faptele rămân fapte şi ele cer examinarea grijulie a contextului, exploziv în acei ani (reprofilarea politicii externe, presiunea Tratatului secret de alianţă cu Puterile Centrale, complicitatea unor personaje sus-puse, febra conspiraţionistă etc.). Cei care s-au încumetat a reconstitui „filmul unei zile” – o zi de răscruce în destinul eminescian – încearcă a scoate eminescologia dintr-un „conformism docil”, manevrând inerţial clişee bătătorite, cu vechi state de serviciu. În fond, în ziua în care Eminescu a fost „sechestrat” la ospiciul privat al dr. Şuţu sub pretextul de a fi înnebunit subit, conform „diagnosticului” soţiei lui Slavici (Catherine Magyarosy Szöke), cea care, pe cartea de vizită trimisă lui Maiorescu, la o oră matinală, îl anunţa că incomodul său chiriaş e „foarte reu”, gazetarul tipărea în „Timpul” un vitriolant editorial, denunţând intenţia guvernului „de a-şi subjuga presa”. Şi, cerând sprijinul caracterelor tari, ieşea la luptă. Or, neîndoielnic, Eminescu a fost un caracter tare, frânt până la urmă, „depus” la acea casă de sănătate fără a fi fost vizitat de amici în perioada internării, cu un certificat medical întocmit abia la 5 iulie 1883, transferat apoi la Viena „tot pe ascuns” etc., tratat de un sifilis inventat, îndopat – totalmente contraindicat – cu mercur (mai apoi), invocându-se drept factori cauzali zestrea ereditară ori epuizarea. Punând cap la cap documentele probatoare (câte sunt), noii exegeţi aduc la lumină numeroasele neconcordanţe ale depozanţilor, contemporani ai poetului. Începând, desigur, cu Maiorescu, criticul operând în jurnalul său (Însemnări zilnice) numeroase adăugiri, cu creion roşu, despre „greaua epocă Eminescu”; şi care ar fi devenit, astfel, nu doar orchestratorul conspiraţiei, ci, potrivit unor eminescologi în transă, chiar „călăul” lui Eminescu, scria maliţios-indignat C. Stănescu.
Categoric, paternalismul maiorescian, suferind de carenţă afectivă, a displăcut lui Eminescu, „amarnic supărat” pe Titus. Chiar dacă Titu Maiorescu a fost singurul editor în timpul vieţii poetului (V. G. Morţun doar intenţionând o „ediţie curăţită”, eliminând „schimbările întâiului editor”); ulterior „debarcării” şi internării, criticul voia a-l şti plecat, „aşezat în Iaşi” (6/18 aprilie 1884), sechestrându-i manuscrisele şi asigurând tutela asupra ultimului Eminescu, pe baza unei înţelegeri verbale cu tatăl său. E limpede că gazetarul a plătit pentru un „delict politic”, fiind sacrificat. Războindu-se cu teza vidului spiritual, Theodor Codreanu, cu o „veracitate greu de desminţit”, aprecia cu ani în urmă Zoe Dumitrescu-Buşulenga, fisura imaginea oficială a anilor „eclipsei”, apărată cu cerbicie. Curios, N. Manolescu crede că adevăraţii detractori sunt „aceia care au pus în circulaţie aberanta teză a unui Eminescu deţinut politic, cel dintâi din România şi, încă, ucis de monstruoasa coaliţie liberalo-junimistă”. Polemica, fireşte, nu se va istovi curând. Scotocind arhivele, armata de eminescologi va produce noi dovezi, reconfigurând stocul de informaţii, luminând hăţişurile epocii. Patimile iscodelnicilor genealogişti, întrecerea sourcier-iştilor continuă; dar, bănuim, imaginile biografilor săi nu vor cunoaşte corective esenţiale, odată fixat modelul sacrificial. Şi nici nu credem că el va fi îmbrăţişat doar de zelatorii cultului, apropiindu-se cu pioşenie nesmintită de opera sa.
Theodor Codreanu, ca într-un veritabil policier, leagă firele, încercând, şi el, reintegrarea celor şase ani ai „eclipsei” în matca lor (cum cerea Ov. Vuia). Înlătură, meticulos, stratul gros de false informaţii acumulate în timp, începând cu diagnosticul oficializat (vezi „Războiul diagnozelor”), supunându-l pe „bolnavul exemplar” (cf. Ilina Gregori), devenit cobai, unui tratament inadecvat (cura mercurială, dubla eroare a dr. Iszac etc.). Şi, nu în ultimul rând, evidenţiază aranjamentele de culise, tentativele de descotorosire de inflexibilul gazetar conducând la moarte civilă: trădarea unor carpatişti, măsluirile lui Titu Maiorescu în propriu-i jurnal, cabala francmasonică etc.
Cartea lui Theodor Codreanu, rod al strădaniilor exploratorii întinse pe câteva decenii, se citeşte pasional, ca un veritabil roman poliţist, spuneam. Dincolo de spectaculos subliniem însă temeinicia documentării. Poate, astfel, va afla şi N. Manolescu de eminescologul de la Huşi, ignorat metodic în toate clasamentele.