„Mărturie raţională” (Origene) şi model conceptual în limbajul religios
Pentru tipar0. Valorile lat. oculus, -i s.m. îndreptăţesc observaţia că mentalitatea arhaică a depăşit sfera somaticului prin reprezentări specifice ale celui mai spiritualizat simţ al fiinţei umane. Ochiul permite o percepţie integrală. Pe lângă valoarea strict anatomică, oculus, -i a reprezentat un model conceptual fundamental pentru ideea de fiinţă / lucru drag: „preţios ca lumina ochilor” (DLR, II) aşa cum putem vedea în sintagma „bene vale, ocule mi!” (Plinius). Oculus, -i era modelul metaforic al unei „pete pe pielea panterei”, al „tuberculului unor rădăcini” (DLR, II), al plantei sau al formelor de arhitectură: „ochi de volută”, în mentalitatea latină. Derivatele şi compusele vocabulei latine au urmări considerabile asupra legăturii dintre oculus – ca matrice – şi termenii care marchează numeroase alte valori conceptuale sau semantice: oculatus (3) adj. se referă la o persoană-martor, la un fenomen ce reprezintă o formă comună de cunoaştere (oculatissimo loco „într-un loc foarte cunoscut”). Oculeus (3) adj. este un derivat denumind calitatea de a avea „ochi mulţi”, dar şi caracteristica de a fi „numai ochi”. Fiecare dintre aceste perechi de cuvinte sunt realizări ale modelului oculus, care conectează domeniul-sursă şi domeniul-ţintă la formele gândirii umane. Verbul oculo, -are v.t. concordă suficient ca formă cu substantivul, dar are înţelesuri parţial diferite: 1. a da vederea; a deschide ochii cuiva, a lumina; 2. a face vizibil. Cuvinte din câmpul lexical lumina, a lumina sunt folosite în câmpul semantic ochi, a vedea, pentru a reprezenta starea de iluminare lăuntrică, realizând metafore conceptuale ca: ochiul este lumina. Ochiul – în gândirea greco-latină – nu este, aşadar, o simplă reprezentare a cunoaşterii superficiale, o reflectare a manifestării. Nu este un simplu instrument al percepţiei vizuale exterioare: a vedea înseamnă a lumina fiinţa lăuntrică.
Nici limbile moderne ale Europei nu au abandonat această matrice. În limba germană compusul Augenlicht, -es este utilizat cu sensul de „lumina ochilor”. În limba franceză, una dintre accepţiunile cuvântului polisemantic ochi, dată de sursele lexicografice, este éclaircie („ochi de lumină într-un cer înnorat”, „lumină într-o pădure”); éclair m. are înţelesurile de: 1. fulger; 2. sclipire, străfulgerare. Ne aflăm în faţa unei metafore comune pentru un întreg grup de cuvinte consubstanţiale prin modelul conceptual, deşi diacronic, lexemele au avut parte de specializări de sens / extensii semantice dintre cele mai spectaculoase: éclair a devenit termen specializat în limbajul culinar, denumind o specialitate de prăjitură (ecler), în registrul familiareste un denominativ pentru fermoar. Este indiscutabilă, de asemenea, legitimitatea apropierii semantice cu „éclaireur” s.m., termen specializat în limbajul militar, al cărui sens este „cercetaş”. Verbul éclairer (I. v.t. utilizat cu înţelesurile de: 1. a lumina, a ilumina; 2. a lumina, a străluci; 3. a se lumina, a primi lumină; 4. a învăţa, a se instrui [DFR/RF]) este lexemul cel mai convingător al paradigmei.
1. Sintetizând, observăm două aspecte: 1. modelul conceptual arhetipal nu este specific doar unui singur idiom, ci are valoare explicativă pentru un număr mare de limbi şi de reprezentări în diferite tipuri de cultură şi în religie. Numeroasele sensuri ale cuvântului „ochi”, polisemantic, nu reprezintă, aşa cum se poate vedea din analiza noastră, evoluţii arbitrare şi istorice, ci instanţieri ale modelului metaforic (teoria metaforei conceptuale face referire la procese, la structuri cvasiuniversale ale raţiunii umane). Lumina (cf. ochiul este lumină) reprezintă un alt exemplu de continuum conceptual. În toate cosmogoniile regăsim lumina ca principiu al lumii (Fiat lux!). Este lumina creatoare ce succede întunericului (Post tenebros lux.) 2. de la modelul conceptual se formează serii de termeni funcţionali la diferite niveluri într-o limbă: există un nivel referenţial (v. Angela Bidu-Vrănceanu 2005:156 s.c.l.), alcătuit din formaţii obţinute de la un radical + sufix (lat. oculus +,fr. éclair +) care menţin semele matriciale (éclaireur = cel care luminează calea trupelor militare şi / sau calea unui grup etc.). Structura referenţială a termenilor de acest tip dovedeşte importanţa deosebită a referentului – la nivelul ştiinţei, iar la nivel lingvistic interesul pentru metafora terminologică. Modelul conceptual pentru reprezentarea noţiunii de „éclaireur” nu este identic în toate limbile romanice, fapt ce evidenţiază specificul semantic al fiecărui idiom. Doar în limba franceză regăsim ca matrice „lumina” pentru noţiunea de „éclaireur”. Limba italiană a cultivat forma esploratore, limba spaniolă, explorador, limba română utilizează „cercetaş”, iar în limba portugheză întâlnim forma escoteiro. Nivelului referenţial i se opune nivelul semantic (Angela Bidu-Vrănceanu 2005). În acest tip de structură pot fi cuprinse sensuri ale cuvintelor polisemantice dezambiguizate: éclaircie poate face referire la realitatea cosmică, aşa ca în contextul „ochiul de lumină al unui cer întunecat”, nu la o caracteristică a spaţiului terestru, precum în „ochiul de lumină dintr-o pădure” etc.
2. Metaforele organizate în baza unui model conceptual arhetipal de tipul ochi, lumină, întuneric etc. – cvasiuniversale în limbajul religios – sunt diferite de metaforele a căror matrice este experienţa fizică umană. Dacă cele din urmă au o deosebită capacitate de idiomatizare în limbile indo-europene (cf. Metafora mâinii din studiile noastre anterioare), prima categorie de metafore diferă sub acest aspect. Dacă în structura de profunzime a metaforelor desemnând experienţa fizică umană există, de regulă, un model conceptual evident, problema modelului metaforei religioase este mult mai complexă. În toate culturile arhaice şi tradiţionale „ochiul” circumscrie trei categorii de „aspecte”: 1. „ochiul fizic” – receptează lumina; 2. cel de-al treilea ochi, al lui Shiva – ca şi „ochiul inimii”, s-au dezvoltat pe modelul luminii spirituale; 3. „ochii răi” – au drept matrice focul mistuitor, maleficul, şi o determinare magică. Puterea magică a „ochilor răi” îşi are originea în mitologie, „în tema privirii care ucide, atribuită divinităţilor (zeiţa Athena), făpturilor mitologice (Baziliscul, Gorgona)”, iar în planul mitologiei minore o regăsim în credinţa cvasiuniversală în deochi (Ivan Evseev 2007:427). Deochiul înseamnă a lua în stăpânire pe cineva sau ceva, din invidie şi cu intenţie rea, la majoritatea popoarelor. În limba franceză circulă locuţiunea „avoir le mauvais œil”. Echivalente ale construcţiei franceze găsim în engleză şi în toate limbile romanice: în spaniolă, „mal de ojo” exprimă superstiţia că o persoana are capacitatea de a atrage răul asupra altei persoane; aceeaşi subtilă reprezentare a ochiului mistuitor conţine it. malocchio, expresiile portugheze mau-olhado sau olho gordo, echivalentul galician mal de ollo sau evil eye din limba engleză.
3. Din cea de-a doua paradigmă, ne propunem să studiem comparativ şi descriptiv câteva serii de metafore religioase dezvoltate în baza a două modele conceptuale arhetipale: ochi şi lumină. Nu ne vom opri aici asupra dimensiunii simbolice (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, 1995: 363) a ochiului (în taoism, de exemplu, ochiul drept simbolizează Soarele, corespunzând viitorului, iar ochiul stâng este Luna, simbol al pasivităţii şi al trecutului).
„Cel care are ochi” este expresia prin care eschimoşii îl desemnează pe clarvăzător. În creştinism, Pericopa Evanghelică a Duminicii a treia după Rusalii ne învaţă să căutăm Calea spre Împărăţia Lui Dumnezeu, luminându-ne mintea şi deschizându-ne „ochii sufletului”. Citim în versetul 22 de la începutul predicii: „Luminătorul trupului este ochiul...”, unde metafora „Ochiul este luminătorul trupului” pune o problemă de cunoaştere mistică. „Ochiul inimii” este „mijlocul de unificare a principiului cu manifestarea, a lui Dumnezeu cu sufletul” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant 1995: 365 s.c.l.). „Ochiul – lumină a trupului”şi„ochiul rău” suntinstanţieri ale altor metafore religioase prin care se reflectă două principii: „Ochiul este lumina trupului tău. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău este plin de lumină; dar dacă ochiul tău este rău, trupul tău este plin de întuneric” (Evanghelia după Luca, 11:34 ). Lumina ca matrice este fundamentală în procesul de metaforizare a legăturii dintre fiinţa umană şi Creator. La vechii evrei, Dumnezeu este lumină. „Luminoşi” (Ivan Evseev 2007: 327) sunt şi zeii panteonului indo-european, „caracteristică” pe care o regăsim în etimologia unor nume de zeităţi (Zeus, Diana, Div): din rădăcina sanscrită div- s-a dezvoltat la greci şi la romani „ca zeu suprem, Zeus: gr. Zεύς πατέρ, lat. Juppiter, scr. dyăύs pită „părintele Dyăύs”. Înţelesul fundamental al acestui cuvânt (div-) e acela de „cer luminos” din timpul zilei: cf. lat. dies „zi” şi divinus „ceresc” (Th. Simenskhy, Gh. Ivănescu 1981: 482). Nu este prima dată când facem observaţia că modelul unei metafore conceptuale se regăseşte la nivelul multor etimologii, acolo unde „limba zeilor” (Platon) este suverană.
4. Limbajul „mărturie raţională” (Origene). Teologia s-a dezvoltat pe aserţiunea că „a cunoaşte înseamnă a interpreta”. Este un fenomen consemnat de Părintele Dumitru Stăniloae: „...prin cuvinte şi înţelesuri trebuie să trecem mereu dincolo de cuvinte şi înţelesuri. Numai aşa sesizăm prezenţa plină de taine a lui Dumnezeu” (Dumitru Stăniloae 1996: 90). În analiza unora dintre metaforele religioase, modelul conceptual arhetipal nu poate fi separat de modelul antropocentric. Valoarea acestuia din urmă constă în potenţialul său de a diversifica anumite tipare de reprezentare în trăirea / cunoaşterea superioară a lumii sensibile. Observăm din contextele date că modelele ca „lumină”, „zi” interacţionează sistematic, cu „ochi”, iar acesta din urmă antrenează resursele conceptuale şi metaforice oferite de somatic: „ochii sufletului”, „ochii inimii”, „ochii minţii”, „ochii trupului”, „ochiul Domnului” etc. Inserţia antropologicului revitalizează metafora religioasă, construind un sistem de metafore vii prin forţa de persuasiune, la nivelul multor sisteme. „Ochiul inimii”, „ochiul spiritului” este o constantă a spiritualităţii musulmane (ayn-el-Qalb), se regăseşte la majoritatea sufiţilor (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant 1995: 363). În gândirea europeană, sintagma „ochiul sufletului” îşi află originile în filozofia lui Platon, o regăsim în scrierile religioase ale Sfântului Clement de Alexandria. Metafora „ochiul inimii”, utilizată de Plotin, de Sfântul Augustin şi de Sfântul Pavel, are tot o determinare de natură creştin-religioasă.
Origene a fost unul dintre susţinătorii primatului revelaţiei în edificarea credinţei. Citim în Scrieri alese: „Dacă oamenii s-ar fi convins pe căi obişnuite de demonstrarea celor aflate prin cărţi [...], s-ar putea crede că credinţa noastră e bazată pe înţelepciunea oamenilor, iar nu pe puterea lui Dumnezeu” (Origen 1982: 308-309). Cu toate acestea, gânditorul creştin era de părere că accesul literal sau apologetic la textul Sfintei Scripturi este necesar să fie completat de „mărturii raţionale”. Una dintre aceste mărturii este limbajul. Reluând din perspectiva „raţională” (în accepţiunea lingvisticii cognitive, conceptuală) metaforele discutate, observăm că „ochii sufletului”, „ochii minţii”, „ochii inimii” etc. implică un transfer de sens atât la nivel conceptual, cât şi la nivel lingvistic. Reprezintă „părţi” ale aceluiaşi concept:
„Dumnezeu este persoană”: „Ochii Domnului asupra celor drepţi / şi urechile Lui spre rugăciunea lor. / Dar faţa Domnului e împotriva celor ce fac rău” (Psalmul 33: 15; 16.).
În simbolistica masonică şi în iconografia creştină apare frecvent „ochiul lui Dumnezeu”.
„Mintea este o persoană” (deschisă spiritualizării omului interior, în sens biblic, prin puterea de iluminare: „ochi”);
„Sufletul este o persoană” (deschisă revelaţiei divine, prin atributul de a primi lumina: „ochi”);
„Inima este o persoană” (prin „calitatea” de a avea, în sens biblic, „ochi”, deschidere spre lumina cunoaşterii Tatălui).
Această semnificaţie / idealul îndumnezeirii fiinţei umane prin tripla cunoaştere / acceptare a esenţei divine – la nivelul minţii, al sufletului şi al inimii – reprezintă ţinta spiritualităţii ortodoxe, concepţia-cheie a patristicii răsăritene şi desemnează creşterea harică a fiinţei umane. O bună parte dintre conceptele biblice apar sintagmate în metafore ale somaticului. „Ochiul sufletului”, „ochiul inimii” etc. sunt expresii fixe unde întreaga structură are o valoare dogmatică şi rezultă din colocarea unui cuvânt care denumeşte o parte (ontologic determinată) a corpului omenesc şi un cuvânt cu încărcătură afectivă, strict religioasă, mistică (inimă, suflet, Domnul). Tipul de reprezentare ce motivează aceste colocaţii îşi găseşte ecou în ideea de „experienţă” / practică personală, unde mintea, sufletul, inima devin „recipiente” ale trăirii misterului divin. În consecinţă, faptele de limbaj [dintre care: proverbul („Să nu ştie stânga ce face dreapta ta”), pilda de înţelepciune, metafora, parabola etc.], ca „mărturii raţionale”, îl implică activ pe homo religiosus ca subiect „secund” al revelaţiei divine – cu condiţia de a respecta sensul spiritual al dogmelor creştine. Prin metafora biblică se produce o permanentă semioză, o „circularitate continuă”, care este „condiţia” sine qua non „a semnificării” (Umberto Eco 1982: 95).
5. Amplitudinea şi complexitatea utilizării în spaţiul culturii nu o au toate metaforele / proverbele /parabolele religioase. Dacă proverbe de sursă biblică precum „Să nu ştie stânga ce face dreapta ta” circulă în diferite registre ale limbii, rafinând mentalul colectiv, altele, în schimb, nu au aceeaşi capacitate de deconstrucţie şi de expansiune în discursul laic. Din această categorie fac parte, în primul rând, metaforele conceptuale prin care sunt formulate conceptele „ziditoare” ale unui anumit sistem religios: „beţie trează” (Isaac Sirul utiliza metafora pentru a desemna o anumită treaptă de evoluţie mistică a fiinţei umane), „ochii Domnului”, „ochii minţii”, „ochii sufletului”, „ochii inimii” în religia creştină etc.
Referinţe bibliografice
a. Surse lexicografice
DIR – Mic dicţionar italian-român, Otilia Doroteea Borcia (traducere şi adaptare), Random House Webster, Editura Corint, Bucureşti, 2004.
DLR – Dicţionar latin-român, Gheorghe Guţu, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003.
DSR – Dicţionar spaniol-român, român-spaniol, Ileana Scipione, Editura Polirom, 2004.
DELE – Dicţionar de expresii idiomatice al limbii engleze, O. Tăbăcaru, Editura Niculescu, Bucureşti, 1999.
DEX – Dicţionar explicativ al limbii române, ediţia a 2-a, coord. Ion Coteanu şi Lucreţia Mareş, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997.
DS –Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri 2, Editura Artemis, Bucureşti, 1995.
DRG – Jean Livescu, Emilia Savin, Dicţionar român-german, Editura Știinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.
*** Grand Larousse encyclopédique (XX Siècle), Paris, 1960-1964.
*** Dicţionar francez-român, român-francez, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.
b. Referinţe teoretice
Angela Bidu-Vrănceanu, Narcisa Forăscu, Limba română contemporană. Lexicul, Editura Humanitas Educational, Bucureşti, 2005.
Umberto Eco, Tratat de semiotică generală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.
Ivan Evseev, Enciclopedia simbolurilor religioase şi arhetipurilor culturale, Editura Învierea, Timişoara, 2007.
Origen, Scrieri alese II, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., 1982.
Th. Simenskhy, Gh. Ivănescu, Gramatica comparată a limbilor indo-europene, EDP, Bucureşti, 1981.
Dumitru Stăniloae, Teologie dogmatică ortodoxă I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., 1996.