Literatura detenţiei: Sergiu Grossu
Pentru tiparSituată expeditiv într-o zonă periferică nebuloasă, literatura detenţiei comuniste îşi solicită dreptul la existenţă, dincolo de valoarea strict documentară (Dan C. Mihăilescu), didacticistă (Mihai Rădulescu) sau de cea literară, excluzând esteticul (Ruxanda Cesereanu). Deşi creaţiile din detenţie sunt inegale ca valoare (dar oare în literatura-mamă putem vorbi de o egalitate valorică?), având, în mare parte, un efect literar inconştient şi fiind dominate de obiectivul documentaristic, nu trebuie să le expulzăm fără diferenţiere din matricea literarităţii. Cum bine observa Nicolae Balotă, literatura de detenţie nu este „doar o culegere de documente, de mărturii, de amintiri; valoarea ei în conservarea memoriei se legitimează şi prin literaturitatea ei”1. În acelaşi timp, criticul Adrian Marino vorbeşte despre două modalităţi esenţiale de abordare a detenţiei ca temă literară, una „prin literaturizare, stilizare, întreg ansamblul de procedee literare tipice” şi alta „prin mărturie directă, documentară, pe cât posibil obiectivă”2.
Nutrită din experienţa întemniţării, valorificând trăitul zguduitor, efemerul dintr-o existenţă, toate trecute prin filtrul eului subiectiv, literatura detenţiei devine una personală, care nu mai este doar de factură strict documentară, care ar refuza esteticul, ci îşi conturează profilul literar coerent, de sine stătător. Pornind la drum fără pretenţie de literatură, sfârșește prin a-şi edifica propriul statut literar, relevat de creaţii inedite.
Dincolo de memorialistica reeducărilor, care a beneficiat de mai multă atenţie din partea criticilor, literatura detenţiei cunoaşte o reprezentare originală şi în segmentul liric, prin operele lui Radu Gyr, Nichifor Crainic, Eugenia Adams Mureşanu, Dumitru Bacu, Ionel Zeană, Zahu Pană ş.a.
În dramatica lirică a detenţiei un loc onorabil îi revine filozofului, teologului, poetului şi publicistului Sergiu Grossu (14.11.1920 – 25.07.2009), născut în judeţul Bălţi, Cubolta. Autor a peste 20 de volume de filozofie, literatură, teologie, Sergiu Grossu reprezintă una dintre figurile reprezentative ale culturii române, pe care însuşi Pan Hallipa, directorul „Vieţii Basarabiei”, îl declara în mod îndreptăţit drept moştenitorul său spiritual. Plasat nejustificat sau premeditat într-un con de umbră, scriitorul nu a beneficiat deocamdată de receptarea meritată, având în vedere amploarea operei sale. Recuperarea integrală a creaţiei acestui om de cultură se înscrie în seria de acţiuni ce trebuie duse în vederea completării unor goluri evidente din istoria literaturii noastre. Referinţele sporadice, risipite în presa vremii, apărute aproape exclusiv cu prilejul aniversărilor sale, reprezintă dovada clară că nu am învăţat încă să ne cinstim nici istoria, nici martirii, nici memoria.
Încă din perioada liceală, Sergiu Grossu contribuie la editarea revistei „Flori de stepă”, la care colaborau Iorgu Tudor, preşedintele Societăţii Scriitorilor din Basarabia, Lotis Dolenga, Nicolae Coban ş.a. Între anii 1935-1936 colaborează activ la revista „Aurora”.
În ziua cedării Basarabiei, 29 iunie 1940, se refugiază, împreună cu întreaga familie, în România, mai întâi, într-un sat din Făgăraş, iar de acolo, la 6 octombrie, la Bucureşti. Aici va începe activitatea publicistică şi ziaristică, colaborând la revista „Viaţa Basarabiei”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Familia”, „Basarabia literară”, dar mai cu seamă la „Convorbiri literare”, editată de I. E. Torouţiu şi avându-l ca redactor-şef pe poetul Teodor Al. Munteanu, cu care devine bun prieten. În 1940 I. E. Torouţiu îi tipăreşte la Editura Bucovina primul volum apărut în România: se intitula Muştar şi conţinea epigrame.
În timpul războiului este corespondent al cotidianului „Basarabia” şi publică în săptămânalul „Transnistria”. Aici îi va apărea poezia Îmi bate inima la Bug.
Odată cu ultimul număr al „Gândirii” lui Nichifor Crainic (nr. 6 din iunie-iulie 1944), în al cărui sumar era prezent cu Balada omului însingurat, poetul Sergiu Grossu va alege tăcerea. Licenţiat în Filozofie şi în Filologia Modernă, el a refuzat să fie angajat în învățământ, neacceptând doctrina comunistă, care l-ar fi obligat să devină unul dintre propagatorii marxism-leninismului. Venirea la putere a comuniştilor prin fraudă electorală, în 1946, l-a determinat să devină un luptător împotriva ideologiei, care a distrus milioane de vieţi omeneşti. Poeziile satirice, lansate împotriva „partinicilor” comunişti, au avut un mare ecou în acele vremuri de teroare. Astfel, poziţia lui devine incomodă şi, în noaptea de 7 martie 1959, după mai multe hărţuieli şi prigoniri poliţieneşti, este arestat de Securitate, iar la 2 iunie 1959 estecondamnat la 12 ani de „detenţie criminală”, la 3 ani de „interdicţie corecţională” şi de „confiscare” a bunurilor personale.
Eliberat prin graţiere, în 1962, va urma itinerariul tuturor foştilor deţinuţi intelectuali ce n-au acceptat înregimentarea, ocupând posturi administrative necorespunzătoare studiilor sale universitare, la diferite fabrici şi instituţii, comuniştii sperând că munca prost plătită îl vor determina să adere la făgaşul „trasat de partid”. Dar nu a fost aşa, intransigenţa omului de cultură, consecvent propriilor principii, l-a determinat să se refugieze în Franţa în 1969, împreună cu soţia sa, Nicoleta Valeria Bruteanu, nepoata lui Iuliu Maniu.
Aici au demarat lupta pentru o cultură creştină, pur evanghelică, în vederea formării unei conştiinţe creştine, participând activ la defrişarea comunismului. Modalităţile de luptă erau diferite: ziaristică, editări, conferinţe şi prelegeri radiofonice etc. Timp de 20 de ani a editat ziarul „Catacombes”,prin care a reuşit să răspândească adevărul despre prigoana religiei şi slujitorilor săi în ţările comuniste. În 1976, timp de un an, editează foaia religioasă „Iisus Biruitorul”, în vederea atragerii românilor din exil la idealurile Oastei Domnului. După plecarea în nefiinţă a soţiei sale în 1996, revine la Bucureşti, unde se va stinge din viaţă la 25 iulie 2009.
Situat, prin specificul creaţiei sale, în proximitatea lui Nichifor Crainic şi Radu Gyr, „într-o adevărată treime literară, dătătoare de tărie”3, după cum menţiona criticul Dan Zamfirescu, Sergiu Grossu descoperă revelaţia biruinţei spiritului asupra materiei, dând o frumoasă lecţie de nobilă aspiraţie umanitară.
Într-un Curriculum vitae4 scriitorul îşi clasifica creaţia în următoarele etape:
I. Perioada războiului (1940-1944), timp în care îi apare volumul de epigrame Muştar(1940), poeziile apărute în publicaţiile „Basarabia literară” şi „Convorbiri literare”, dar şi în „Gândirea”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Familia”, „Basarabia literară”.
II. Perioada poeziei satirice(1946), este vorba de poeziile satirice scrise între 22 iunie 1946 şi 17 august 1946 şi publicate în ziarul „Dreptatea” sub pseudonimul Zadig. După cum mărturiseşte scriitorul, „cititorii le considerau drept o armă de luptă extrem de eficace împotriva stăpânirii comuniste”5.
III. Perioada creaţiei mistice, religioase(1950-1968), etapă în care apare volumul Pietre de aducere aminte, sub pseudonimul Simion Cubolta; epopeea creştină, Apocalipsul etc.
IV. Perioada detenţiei, care ne-a interesat cu precădere, este caracterizată de autorul însuşi drept „creaţia în detenţie: în poeme orale”. Rămas în spatele gratiilor, cu interdicţia de a scrie, poetul şi-a ascuns versurile în memorie, unicul spaţiu în care nu putea fi percheziţionat, întocmai cum a procedat şi un alt basarabean, Andrei Ciurunga, sau cum a făcut-o scriitorul rus Aleksandr Soljeniţîn.
În lirica detenţiei distingem două perioade. Poezia primei perioade a întemniţării (arestarea, anchetele de la închisoarea Uranus, la Malmaison, în aşteptarea procesului, apoi la Jilava) denotă un caracter intimist, fiind o poezie de dragoste, cântată în câteva strofe, în care poetul se dovedeşte un fin evocator al înfiorărilor târzii.
Din poezia celei de-a doua perioade a încarcerării face parte volumul Univers simfonic,valoarea căruia este incontestabilă. Salvându-se prin scris de teroarea universului concentraţionar, Sergiu Grossu îşi defineşte substanța în registrul liric al detenţiei,în care, pe fundalul unei polarităţi intrinseci, se întâlnește sensibilitatea exacerbată a poetului teolog şi tenebrele unui spaţiu de „torturi, anchete, lanţuri şi blesteme”. În lagărul din delta Dunării, poetul „versurilor «scrise» – fără creion şi hârtie – la Jilava şi în lagărul Strâmba” „are pur şi simplu revelaţia unei poezii de o factură cu totul nouă în lirica românească, dar înrudită cu tot ce se petrecea atunci în gulagul autohton”6. Răzvrătindu-se în rimele şoptite în nopţile lungi ale detenţiei, adunându-le mistuitor pe portativul suferinţei lăuntrice, ce-i ţinea memoria trează, poetul, printr-un gest recuperator al timpului consumat între gratiile ostile, va oferi poemelor orale forma scriptică abia în anul 1995, așezându-le sub coperţile volumului Univers simfonic, apărut la Bucureşti.
Dintr-un sentiment sacru faţă de infernul trăirilor din acea perioadă, poetul, după cum mărturiseşte în prefaţa volumului, nu şi-a permis modificarea poemelor, lăsându-le în forma incipientă: „Întors în cele din urmă acasă, nu le-am adus nici o modificare, lăsându-le în forma iniţială de poeme orale. Îmi era, oarecum, teamă, să nu profanez vibraţiile trăirii de atunci, acea sfântă experienţă a tainelor şi-a minunilor lui Dumnezeu, într-un univers îngrădit de zăbrele.”7. Poemele obţin, astfel, un câștig de cauză prin autenticitatea frustă, dezarmantă pe alocuri, raţiunea aducerii lor la existenţă reprezentând acel strigăt către divinitate, dar denotând totodată şi veneraţia tristă a anilor detenţiei.
Placheta conţine 10 poeme de largă respiraţie, create în lagărul Strâmba din balta Dunării în primăvara anului 1961. În volumul autobiografic M-am luptat lupta cea bună8, Sergiu Grossu făcea următoarea mărturisire: „La Strâmba, scutit de a lucra la munca anevoioasă a câmpului, stăteam într-un pat de sus al barăcii, aproape de sobă. Atunci am început să compun poeziile care alcătuiesc volumul Univers simfonic, poeme compuse fără creion şi hârtie, în cap. Şi rostite mintal, spre a nu fi uitate. Chiar şi când mi-am reluat munca agricolă, mergând spre locul de praşilă, repetam poemele mele simfonice, în gând, ca să nu le uit. Sau le declamam la doi prieteni puşcăriaşi.”9. În prefaţa volumului Univers simfonic autorul explică circumstanţele în care le-a alcătuit, gravându-le în memorie şi înscriind, în fapt, alături de Nichifor Crainic şi Radu Gyr, un capitol insolit al liricii naţionale – poezia închisorilor. Prin acest volum, aşa cum observă Dan Zamfirescu, „ni se dezvăluie alchimia lui sufletească în «situaţii limită», puterea de a sfărâma carapacea de oţel ce-l sufocă şi de a-i opune «universului simfonic» menit să biruie până la urmă infernul”10.
Poezia simfonică, concepută în anii de detenţie, este scrisă în Cartea Vieţii acestui pământ cu tăişul memoriei care iartă, dar nu uită, scriitura fiind pentru poet în perioada aceea unicul spaţiu care îi putea oferi iluzia libertăţii interioare, dincolo de gratiile neiertătoare, de umbrele umilinţei, ale dezumanizării şi ale morţii.
Volumul Univers simfonic este structurat armonios în două părţi, două galaxii, după cum le numeşte poetul, intitulate antinomic Galaxia Umbrelor şi Galaxia Luminilor. Tonul discret optimist transpare din succesiunea părţilor care reliefeazăideeasuccedării luminii mântuitoare după umbra morţii. Viziunea clasică este menţinută la nivelul structurării părţilor, fiecărei partituri revenindu-i câte cinci poeme, create în ideea restaurării dreptului la existenţă a poeziei edificate din revoltă, durere, credinţă. Galaxia Umbrelor înregistrează următoarele poeme alegorice: Cuiul, Musca, Melcul, Fumul, Lanţul, completate de poemele din Galaxia Luminilor – Ghiocelul, Stropul de rouă, Bradul, Izvorul, Litera. Altminteri, partea a doua este străbătută de acea lumină invizibilă şi universal-creatoare a sublimului beatificării.
Portativul tematic reuneşte amprentele însângerării lăuntrice a fiinţei împinse spre umbra întunericului, din care, în chip compensator, se naşte dragostea de libertate („Dezlegaţi-mă, /eliberaţi-mă / şi daţi-mă: / plinului, /seninului, /destinului / greu – / lăsaţi-mă să fiu / Izvorul cel viu / al pământului meu (Izvorul)), idealul creştin de luptă („Dacă vreţi să ajungeţi asemenea / sfinţilor, / fierbinţilor, luptătorilor, / triumfătorilor, / suferind / şi iubind, / căutaţi / s-adunaţi: / în ochi, toate înfrângerile, / în urechi, toate plângerile, / în piept, toate rănile...” (Litera), „întru făurirea unei lumi, izbăvită, pentru totdeauna, de tiranie şi de ura de clasă, prin triumful Luminiiasupra puterii Întunericului”11.
De sorginte mistico-religioasă, care îl situează în descendenţa lui Vasile Voiculescu, poemele poartă amprenta unei viziuni apocaliptice, „când noaptea părea fără capăt, / când lumea-şi trăia tristul scapăt, / când vântul robiilor, vântul / părea să cuprindă pământul...” (Lanţul), care este umanizată prin dimensiunea spirituală a omului-spirit, a Omului-cer, a omului-divin şi, finalmente, a omului-om.
Invocând geneza poemelor sale, autorul face trimitere la sursa mistică a acestora: „N-am niciun merit în creaţia prezentului Univers simfonic. Versurile mi-au fost, parcă, dictate de Cineva, în chip misterios, de aceea le consider drept o revelaţie poetică, inexplicabilă omului agnostic din zilele noastre. Eu n-am făcut altceva decât să le încrustez, cu un priboi de foc, pe «tăbliţa inimii».”12. În acelaşi sens se pronunţa şi scriitorul Pan M. Vizirescu: „Poemele lui Sergiu Grossu nu-i aparţin. În ele se relevă raza de lumină divină care pătrundea în negura celulei şi-i oferea o comuniune cerească, un ospăţ al sfintelor destăinuiri. El era alt om în clipa aceea când Dumnezeu se afla în luptă cu diavolul, luptă în care era angajată fiinţa lui, ca o favoare pentru sublima-i dezrobire sufletească”13.
Asemenea poeziei religioase a lui Vasile Voiculescu, poemele lui Sergiu Grossu sunt măcinate de retorică şi alegorism. În mod justificat, Dan Zamfirescu îl situează în familia de spirite a lui Arghezi, Voiculescu şi Nichifor Crainic („Dar adevăratul destin poetic al celui ce avea să devină unul dintre cei mai reprezentativi poeţi români de inspiraţie mistico-religioasă, din familia de spirite a lui Arghezi, Voiculescu şi Nichifor Crainic, se va hotărî sub cerul întunecat sub care lira sa hotărâse să amuţească.”)14.
Atitudinea psalmistului prins într-un proces de regăsire a „dialogului cu nevăzutul” aminteşte, într-adevăr, mai degrabă de Voiculescu decât de Arghezi: „Preabunule, / Atoatefăcătorule, Unule / ajută-mi, m-ajută / în pământeana / derută / a vieţii, / să-nlătur povara tristeţii, / să-mi curăţ ochii şi geana, / să-mi vindec sufletul, rana...” (Stropul de rouă). Sergiu Grossu valorifică în lirica detenţiei idealul creştin, precum şi comuniunea mântuitoare cu Divinitatea, ca unică şansă de izbăvire pentru omul spiritual de sub vremi: „A face să triumfe omul de sub vremi prin credinţa în Dumnezeu, prin «recurgerea la forţa» idealului creştin şi a comuniunii vii şi permanente cu Dumnezeu:a face din poezie o boltă de lumină peste iadul ce încerca să-l sfărâme – aceasta este aventura lui Sergiu Grossu, o aventură unică, a unui spirit românesc în bătălia pentru triumful lui Dumnezeu în om şi prin om, asupra apocalipsului satanizării universale.”15.
Prezenţa lui Dumnezeu îi dă poetului sentimentul libertăţii lăuntrice, „acea explozie hieratică în întunecimea temniţei şi acel fior de biruinţă spirituală”16, prinsă între chingile temniţei. Revelaţia descătuşării gândirii, care n-a putut fi arestată, nici înlănţuită, reprezintă rezultatul forţei acelei credinţe nestrămutate şi al unei continue reflecţii creştine. Fiecare cuvânt e o concentrare de suferinţă, de credinţă şi supremă eliberare. Astfel, poezia simfonică cedează treptat terenul în faţa poeziei spirituale, pure, esenţializată. Interiorizându-se, poetul îşi găseşte echilibrul spiritual în credinţa în Dumnezeu. „Această credinţă interiorizată o proiectează în versurile sale, făcând nu simple declaraţii de dragoste spiritului divin, ci construind din metafore un templu propriu, tot aşa cum un preot, care sacrifică totul pentru a construi cel mai frumos templu al credinţei.”17, observă Iurie Colesnic.
Detenţia devine pentru Sergiu Grossu un spaţiu al mântuirii, precum şi pentru Nichifor Crainic, Radu Gyr şi alţii. „Scrierilor care sunt redate cu spirit creştin de adevăr şi resemnare, în duhul iertării pentru bucuria mântuirii, le conferă cea mai strictă autenticitate, simţindu-le nimbate de o rază divină.”18, sugerează Pan M. Vizirescu. Adevărată dimensiune a autenticităţii fiinţei umane înseamnă pentru poetul Universului simfonicapropierea de Dumnezeu.
Poemele lui Sergiu Grossu îşi edifică substanţa din concepte fundamentale – viaţă, moarte, soartă, iubire, durere, poezie –, valorificând sugestiv simbolul bradului („bradul, / răsadul / libertăţii, / demnităţii / şi maiestăţii / divine”) ca „extraordinară apoteoză a dăinuirii prin toate împotrivirile şi duşmăniile ucigătoare într-o luptă cosmică, unde rămâne biruitor chiar prin cădere” 19 a lanţului ca semn al regimului atotstăpânitor, legitimat întru pătimirea omului creştin: „Nu m-ai înfrânt niciodată, / Lanţule, / Lanţule, blestemată / scornire / de înrobire...” (Lanţul).În poeme de revoltă socială poetul acuză regimul diabolic ce a scindat societatea în „profitori, linguşitori, impostori” şi „demnităţi, personalităţi, majestăţi” (Fumul). Aceasta este văzută ca o „jalnică sărbătoare a lumii / lugubră paradă a sorţii / a ciumii / şi-a morţii” (Lanţul). În aceste secvenţe, tonul poetului devine tăios, neiertător, sancționând cu fermitate „mulţimi / de pătrimi / de şăsimi, / de optimi, / triste grămezi / de cirezi / conformiste” (Lanţul), în favoarea „luminilor minţii aprinse”, luminile „omului Duh / Stând cu fruntea proptită-n văzduh / şi sorbindu-şi din slăvi / nemurirea, / cu toţi porii, / cu toată simţirea” (Lanţul) etc. Poetul ajunge să se definească ca un etern refren al negaţiei: „Nu, explicaţiei! / Nu, evidenţei şi sensului / Nu, Imensului! / Nu, mersului drept înainte! (Litera).
În ideea restaurării dreptului la existenţă a poeziei edificate din revoltă, durere, credinţă, Sergiu Grossu va rămâne ca unul dintre cei mai importanţi militanţi creştini anticomunişti. Prin toată poezia sa, „poetul a coborât în adâncul tenebrelor, răscolindtoate hidoşeniile, ca să le poată ridica apoi la biruinţa Învierii. Cale lungă, chinuitoare, dar plină de măreţie prin sărbătoarea ce i se oferă”20. Dincolo de valoarea literară, poezia sa conţine harul omului ce a suferit şi a fost capabil să se ridice deasupra acestei suferinţe, convertind-o în inspiraţie. Alături de Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic şi Radu Gyr, Sergiu Grossu face parte din grupul poeţilor de inspiraţie profund creştină, a căror poezie, „de o fervoare mistică fără egal, a fost sprijin moral pentru martirii închisorilor comuniste şi a îmbogăţit literatura română” (Georgeta Pop). Totodată, prin întreaga creaţie, poetul lansează o invitaţie de întoarcere la „cuminţenia poeziei, la rostul ei iniţial de transfigurare, de primenire a văgăunilor din noi şi-a beznelor lumii în care trăim”21. Concepţia sa estetică vizează valorificarea poeziei ca vibraţie a înduhovnicirii şi-a transcendenţei, ca unică modalitate de salvare a poeziei actuale din decadenţa ei.
Note
1 Nicolae Balotă, O istorie salvatoare, în Istoria literaturii de detenţie, Editura Ramida, Bucureşti, 1998, p. 6.
2 Adrian Marino, O carte de sertar, în „Tribuna Ardealului”, 1993, nr. 68.
3 Dan Zamfirescu, Postfaţă, volumul Univers simfonic, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1994.
4 Sergiu Grossu, Vroiam să vă descriu mai de demult, în „Basarabia”, 1993, nr. 4, p. 5.
5 Idem, p. 6.
6 Dan Zamfirescu, Întoarcerea poetului, volumul Inscripţii pe un vas de lut, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1994, p. 14.
7 Sergiu Grossu, Cuvânt explicativ, la volumul Univers simfonic, ed. cit., p. 8.
8 Sergiu Grossu, M-am luptat lupta cea bună, Editura Vremea, Bucureşti, 2007.
9 Ibidem, p. 146.
10 Dan Zamfirescu, Întoarcerea poetului, ed. cit., p. 14.
11 Sergiu Grossu, Cuvânt explicativ, la volumul Univers simfonic, ed. cit., p. 7.
12 Sergiu Grossu, Cuvânt explicativ, la volumul Univers simfonic, ed. cit., p. 8.
13 Cf. Pan M. Vizirescu, în „Gândirea”, Sibiu, 1995, nr. 3-4.
14 Dan Zamfirescu, Întoarcerea poetului, volumul Inscripţii pe un vas de lut, ed. cit., p. 9.
15 Idem, p. 11.
16 Sergiu Grossu, M-am luptat lupta cea bună, ed. cit., p. 150.
17 Iurie Colesnic, Sergiu Grossu – un nume din pantheonul nostru, în „Literatura şi Arta”, 2010, p. 3.
18 Apud, Sergiu Grossu, M-am luptat lupta cea bună, ed. cit., p. 154.
19 Sergiu Grossu, M-am luptat lupta cea bună, ed. cit., p. 154.
20 Pan M. Vizirescu, în „Gândirea”, Sibiu, 1995, nr. 3-4.
21 Sergiu Grossu, O precizare, la volumul Inscripţii pe un vas de lut, p. 20.