Literatura şi diplomaţia literară
Pentru tipar;)
În spiritul dezvoltării interdisciplinare a cunoaşterii se fac în prezent tot mai populare şi mai necesare conexiunile dintre domeniul literar şi istorie, sociologie, geografie, economie, politologie etc., care autorizează sfere de cercetare extrem de interesante şi revelatoare pentru condiţia existenţei umane în evoluţie, determinată de factori dintre cei mai diverşi. Urmând un itinerar investigaţional sistematizat de Michel Bourdieu care, contrar concepţiei marxiste despre primatul forţei economice, fixează importanţa vectorilor culturali şi simbolici în constituirea ierarhiilor sociale, vorbind de o violenţă simbolică, cercetătoarea tot de origine franceză Pascale Casanova, cu o activitate perseverentă la Centre National de Recherches Scientifiques (CNRS), decide să reflecte, fără pretenţii de exhaustivitate însă, structura multistratică a unei „Republici Mondiale a Literelor”, al cărei mecanism de dinamizare este susţinut de co-existenţa literaturilor „mici” şi „mari”. Cunoscută ca autoare a unor studii ce provoacă o deosebită fascinaţie a globalului, precum Beckett l’abstracteur: anatomie d’une révolution littéraire (Paris, Seuil, 1997), Paris, le meridien de Greenwich de la littérature în Capitales culturelles, capitales symboliques: Paris et les expériences européennes, XVIIIe-XXe siècles (Paris, Publications de la Sorbone, 2002), Literature as a world (New Left Review, 2005) etc., criticul (socio-)literar Pascale Casanova publică în traducere românească (după originalul din 1999) la Editura bucureşteană Curtea Veche, în 2007 (cu sprijinul Ministerului francez al Afacerilor Externe şi al Ambasadei Franţei în România), monografia cu titlul Republica Mondială a Literelor, o lucrare exegetică redactată într-un stil accesibil, evitând dogmatismele şi ermetismele şi utilizând conceptele fundamentale din domeniile-cheie enunţate mai sus, pe înţelesul oricui care a făcut măcar un colegiu în una dintre aceste specialităţi, o condiţie extrem de importantă, la ora actuală, în primul rând pentru scoaterea segmentului literar dintr-un autism fatal sau din celula elitismului intangibil, aşa cum se vede cel puţin dintre limitele spaţiului unei literaturi „mici” sau, şi mai şi, dintr-o extremă a spaţiului unei astfel de literaturi precum este mediul basarabean.
Dar accesibilitatea acestei cărţi ce tratează un subiect cât se poate de complex, fiind investită cu creditul „circulaţiei”, reprezintă şi dovada incontestabilă a unei conştiinţe diplomatice a cercetării, caracterizând o civilizaţie care a demonstrat de-a lungul istoriei că literele şi, în general, valorile spirituale pot dicta, într-un mod poate chiar mai autoritar decât alte sfere cognitive şi de activitate, regulile unui joc al influenţelor. Or, autoarea vine de la Paris, oraşul care şi-a construit statutul unui centru de creditare a bunurilor literare / artistice, a literarităţii deci, şi îi revendică, o dată în plus, imaginea pe care Victor Hugo, în 1789, i-a definit-o, se pare, pentru totdeauna, făcând din Revoluţia Franceză „capitalul simbolic” major al oraşului: „Roma are mai multă maiestate, Trève – mai multă vechime, Veneţia – mai multă frumuseţe, Neapole – mai multă graţie, Londra – mai multă bogăţie. Dar ce are Parisul? Revoluţia... Parisul este locul de pe întregul pământ unde se aude cel mai bine freamătul uriaşelor pânze de pe corabia nevăzută a progresului”.
În opinia lui Pascale Casanova, Parisul adună toate punctele în care istoria şi geografia se întâlnesc, formând meridianul Greenwich al literaturii, adevăratul prezent pe care caută să şi-l aproprieze toate celelalte medii ex-centrice, ce-şi duc existenţa într-un anacronism naţionalist sau de altă natură. Perspectiva cărţii Republica Mondială a Literelor, abordând forţa literaturii în relaţia dintre civilizaţii şi exploatând deci un alt unghi de interpretare literară, este inspirată, menţionează autoarea, de textul lui Henry James Desenul din covor, în care acesta tratează cu mult curaj contactul dintre scriitor şi critic, pe dimensiunea receptării, punând în evidenţă surprizele diverselor aspecte de analiză a unei opere literare: „James afirmă două principii contrare reprezentărilor obişnuite ale artei literare: pe de o parte, există cu adevărat «ceva» de descoperit în orice operă şi este sarcina legitimă a criticii s-o facă, iar, pe de altă parte, acest «secret» nu e ceva infailibil şi de natură superioară sau transcendentă, care ar impune o tăcere plină de reculegeri. Metafora jamesiană foarte concretă a «desenului» (sau figurii) din covor («la fel de concretă, insistă el, ca o pasăre în colivie, ca o momeală în cârligul undiţei, ca o bucată de brânză în cursa de şoareci») impune ideea că trebuie căutat în literatură ceva ce încă nu a fost descris”. Cercetătoarea alege să privească „splendida complexitate” a operei literare – răsturnând optica creaţiei izolate – din perspectiva unui întreg cu toate părţile lui componente, întregul este astfel un complex de creaţii literare, în care fiecare scriere îndeplineşte un rol determinant în constituirea ansamblului: „Tot ce se scrie, tot ce se traduce, se publică, se teoretizează, se celebrează constituie un element al acestei compoziţii. Nicio operă nu poate fi descifrată ca desen decât pornind de la compoziţia în ansamblu, coerenţa sa nu poate fi desluşită decât în legătură cu întregul univers literar. Operele literare nu se manifestă în toată unicitatea lor decât pornind de la totalitatea structurii ce le-a îngăduit să se ivească. Fiecare carte scrisă în lume şi declarată literară nu este decât o părticică infimă din imensa «combinaţie» a întregii literaturi mondiale”. Prin urmare, structura conceptuală a perspectivei este bine legată.
Iar ca orice formaţiune statală, Republica Mondială a Literelor are principiile şi instanţele ei de funcţionare. Este vorba de independenţa ei, chiar şi relativă, faţă de factorul economic sau politic (F. Braudel), de economie spirituală, de credite literare, de bănci tranzacţionale, de bursă de valori literare, de conflicte de evaluări, de capital spiritual marcat de vechime (invocate de Paul Valéry), de comerţul de idei între popoare, piaţă de schimb mondială (menţionate de W. von Goethe), de o hartă intelectuală care se modifică foarte lent, graniţele ei având o mare stabilitate (V. Larbaud), un moment al fondării (sec. XVI, când literatura a devenit o miză a luptelor internaţionale), o limbă oficială, sau câteva, o istorie proprie, „niciodată scrisă cu adevărat, ocultată fiind de aproprierea naţională (deci politică)” (P. Casanova), instituţii, jurii, şcoli. Ceea ce deosebeşte însă această formaţie internaţională de fenomenul globalizării, observă autoarea, este o reprezentare deloc pacifistă a lumii. „În accepţiunea noastră, istoria (ca şi economia) literaturii va fi, dimpotrivă, istoria rivalităţilor având drept miză literatura şi care – prin negări, prin manifeste, lovituri de forţă, revoluţii specifice, detunări, mişcări literare – au ajuns să alcătuiască literatura mondială”, criticul re-aducând sensul primar şi etimologic al conceptului de universalitate – de la univers, de la un spaţiu ordonat după legi specifice şi stabile.
Viaţa literaturii universale o fac centralii şi ex-centricii. Câţi însă dintre ex-centrici (cei care nu sunt integraţi / acceptaţi în / de centru) se regăsesc în literatura proprie pe picior de recunoaştere? Spre exemplu, literatura română pe care Pascale Casanova o indexează la categoria „relativ recente” s-a centralizat printr-un autor care, urându-şi patria cu toţi porii, a scris o carte „fascistă şi antisemită” şi a fost pe loc asimilat. Or, desenul din covor nu prea coincide cu intenţionalitatea literară a unei naţiuni. Problema sau tocmai norocul literaturii noastre este că nu poate fi asimilată; unii se plâng de asta, zicând că suntem neintegrabili, alţii nu încetează să spere că unicitatea, cu toate ale ei, depăşeşte statutul marginalităţii. Deşi românii îl recunosc, nu cred că s-ar gândi să-l asocieze cineva pe Cioran cu sintagma „scriitor naţional”, pentru că, în plus faţă de alţii, a trecut pe la Paris, generoasa bancă creditară a naţiunilor şi a literaturilor naţionale. Culmea – creditul pe care Parisul i l-a acordat lui Cioran, asimilatul, nu este din contul idolatrizării unei capitale ideale în care s-a stabilit şi a trăit până la moarte, ci chiar din cel al dramei unei istorii trăite ca inferioritate ontologică (fără să ceară niciodată cetăţenia franceză). Alta e că aspectul cinic al literaturii noastre este centralizabil, integrarea trebuind, aşa cum remarcă autoarea, să se producă în condiţiile unei distanţe specifice. Dar iată că centrul, de data aceasta, poate fi, chiar el, periferia. Şi dacă gândim mai constructiv, putem spune că literatura noastră (sau orice literatură?!), în funcţie de temperatura pariziană, dacă nu cumva între timp se mută capitala literară, poate livra centrului multe soiuri particulare care să prindă la gravitaţie cu acelaşi succes... le şi livrează temporar, de altfel...
Această perspectivă, invers proporţională cu cea adoptată din start, îi este atribuită unui scriitor pe care nu doar Parisul îl crede universal – lui Kafka, spre exemplu, evreul care a locuit la Praga (de care nu se prea desprinde), în mijlocul tensiunilor imperiale de la începutul secolului XX, a scris în germană şi a înţeles că poate fi mai naţional decât în sânul literaturii idiş, exprimând prin opera sa o dramă a dezrădăcinării paroxistice şi a absurdului ontologic cotidian, instrumentate în maniera expresionismului şi a suprarealismului, exemplar universalizate. Iată că de data aceasta „graţiile inspiraţiei literare” coincid cu diplomaţia care propulsează o literatură „mică”, autorul scriind, în jurnalul din 1911, şi pe tema relaţiei, încurajate imperativ, a literaturii cu politica, înţeleasă în afara unei acţiuni diversioniste, menţionând lipsa oricărui pericol de compromis: „legătura sa [a literaturii] cu politica nu e periculoasă [...] datorită autonomiei interioare a literaturii”, pentru una care, evident, are această interioritate incoruptibilă.
Dar fiecare îşi alege calea proprie de afirmare, important e ca exotismul faţă de cei care te aprobă să fie suficient de pronunţat: Cioran, dezangajat, şi-a reabilitat patria printr-un flagrant curaj al divulgării şi renegării acesteia, Kafka asumându-şi naţionalismul cu o exclusivă sensibilitate artistică... Iar dacă semeni prea mult cu centralii, eşti dispreţuit, aşa cum i s-a întâmplat elveţianului C. F. Ramuz, venind din Vaux, iar diferenţele pe care le avea faţă de parizieni erau doar accentul şi un uşor provincialism, lucruri ce, paradoxal, au constituit cea mai mare piedică în aproprierea vieţii artistice din Franţa: „În zadar mă străduiesc să particip la ea: sunt stângaci. Îmi dau seama de asta şi stângăcia mea creşte. Încurcătura în care te afli devine ridicolă (ai douăzeci de ani); nu mai ştii să vorbeşti, nu mai ştii nici să mergi. Foarte micile diferenţe de intonaţie, de accent sau chiar de atitudine, sunt mai rele decât cele mai marcate, şi te stânjenesc mai mult. Englezul rămâne englez, englezul nu miră pe nimeni, el e deja „clasat”: eu sunt aproape la fel cu cei din jurul meu, dar dorind să fiu cu totul la fel, dau greş cu o nimica toată, dar care sare groaznic în ochi” (C. F. Ramuz, Raison d’être).
În ce sens poate fi revelatoare o astfel de perspectivă? La ce poate servi o asemenea ordonare a lucrurilor? Cine este sau ar trebui să fie preocupat de diplomaţia literaturii? Culturile mici, marginalii (ex-centricii), pentru a urma nişte scheme de afirmare? Cele mari, pentru a-şi certifica şi menţine hegemonia? Pe care dintre actori i-ar interesa prescripţiile implicite ale acestei cărţi: pe scriitori sau pe cititori, pe scriitorii celebri sau pe cei măcinaţi de dorul recunoaşterii (de către centru)? Funcţionează vreo fatalitate în toată această construcţie pletorică? Sunt întrebări pe care le ridică lucrarea, provocând în mod direct şi dilema unei pretinse politici obiective a literaturii (de ce este scrisă de o franţuzoaică când s-a dus vorba-n târg de ceva vreme că nobila şi virtuoasa francofonie acuză o anemie [cronică!?], autoarea mai recunoscând însăşi pe de asupra că fenomenul este un „palid substitut” al valorii simbolistice pariziene... ), iar aceasta cu atât mai acută, cu cât sunt atrase în joc tocmai autorii făcând vârful literaturii universale şi în critica tradiţională, dar care, aşa cum e şi firesc, emiţând verdicte estetice, nu stabileşte totuşi ierarhii decât prea relative (pentru că toţi autorii buni sunt cei mai...).
Chiar dacă risc, cu această prezentare, marcată de accente la fel de „diplomatice” ca şi lucrarea în sine, să destatalizez Republica Mondială a Literelor, aş încheia cu lucrul care mi se pare cel mai impresionant: importanţa dominaţilor literari în maşinăria literaturii universale. Anume că, prin raţiunea de a fi, ei mişcă literatura, de fapt. Cartea semnată de Pascale Casanova, în fond, un studiu al centralităţii, reflectă tocmai faptul că centralii sunt ultimii care raţionează programatic dinamismul literar, iar nou-veniţii au în buzunarul cel mai la îndemână o dinamită necesară pentru un metabolism inerţial. Exemplele sunt infinite (numai scriitorii români Tzara (de origine evreu) şi Cioran cu pastilele lor acide cum au putut străpunge mediul dominator al lui Baudelaire, Mallarmé sau Sartre, care (printre altele, a refuzat Premiul Nobel, dintr-un soi de redundanţă) „a întruchipat, după Anna Boschetti, – aproape de unul singur – în anii ’60, întregul «credit» parizian” [P. Casanova]).
În plus, cazurile ex-centrice sunt şi nişte exerciţii de conştiinţă, marcate de o luciditate acută. Aş da preferinţă iarăşi unui exemplu românesc: Alexandru Muşina, în Scrisorile unui fazan, face o distincţie între marginali şi exteriori (un fel de ex-centrici), favorizându-i pe cei din urmă: „Nu te ruşina de originea ta, de lumea ta, de diletantismul tău! Asumă-ţi drama, fisura existenţială dintre ele. Şi scrie despre ele. Abia aşa, dintr-o exterioritate anume (care, până la urmă, e şi existenţială la modul absolut, deci comună tuturor oamenilor) poţi pătrunde în magicul „Centru” (care nu e dat o dată pentru totdeauna, ci se instituie, zilnic, acolo unde se află maximum de trăire, de tensiune, de creativitate!).” (Alexandru Muşina, Scrisorile unui fazan, Cartier, Chişinău, 2006) şi ironizându-i pe cei dintâi: „Marginalul e serios. E demn (cel puţin în ce scrie şi în public). Vrea să fie respectat: de egali, de superiori, dar mai ales de cei tineri, de urmaşii urmaşilor voştri, în veacul vecilor...” (idem). Problema se pune în felul următor: mai sunt exteriorii nişte expulzaţi, şi, în fond, nişte marginali? Răspund cu o frază tot din Alexandru Muşina: „Aproape toţi avem situaţii, statute ambigue, ceea ce ne obligă să fim ambigui cumva”.