Peste bariere (Jurnal de Crimeea. 4-12 septembrie 2011)
Pentru tipar4.IX.2011
Chişinău, Autogara de Nord, cursa spre Ialta. Voi pleca la 14.05, pentru ca, după 15 ore, să cobor la Simferopol, capitala Crimeii, de unde să iau o altă cursă, făcând 120 de kilometri până în orăşelul Koktebel. Sunt invitat la Simpozionul Internaţional de Creaţie Septembrie voloşinian – de la numele eminentului poet şi pictor Maksimilian Voloşin (1877-1932), care şi-a avut casa în localitatea respectivă, la câteva sute de metri de poalele muntelui Kara-Dag.
În rostirea tătarilor din Crimeea – Köktöbel se traduce, cu aproximaţie, în mai multe variante. Prima, poetică – „plaiul colinelor albastre”, versiune pe care o înregistrează cele mai multe ghiduri de călătorie. Dar şi a doua, pe care etimologii o cred mai aproape de adevăr, foarte poetică şi ea, mi se pare (gândindu-mă la... copilărie): în limba tătarilor din Taurida (Tavriceskaia gubernia – astfel se numea, ca diviziune administrativă în Rusia, peninsula Crimeea) töbel înseamnă „steluţa” din fruntea oricărui animal, particularizat însă, „kök töbel” însemnând „cal (sur) cu stea în frunte”, ţintat. Ipoteza este fortificată de faptul că, precum scriu izvoarele ex-sovietice-prezent-ruse, până spre mijlocul secolului XX, în raionul Kanköy a existat satul Kara Töbel, toponim ce se traducea drept „cal [negru] cu stea în frunte”. Şi aici, dacă eşti atent, intervine un element foarte dramatic din istoria tătarilor din Crimeea. Pentru că te întrebi: dar unde a dispărut acea localitate, Kara Töbel, spre jumătatea secolului trecut?... Pur şi simplu a fost... ridicată, lichidată, deportată cu toţi locuitorii săi, de la prunc – la bătrân ce abia de se mai putea mişca sau nici că se mişca. Şi nu numai acest sat a fost lichidat, ci toate localităţile tătăreşti din Crimeea. Locuitorii lor, declaraţi, la hurtă, colaboratori cu hitleriştii în al doilea război mondial, din ordinul lui Stalin au fost duşi în Siberia. Iar o altă ipoteză spune că, vede-se, kara(-)töbel era numele triburilor kιpçak, din care făceau parte şi cumanii, răspândiţi mai apoi şi pe la noi, în special prin Dobrogea. Se crede că, în Antichitate, numele tribal kιpçak era similar cu cel al „sciţilor roşii” (sakalar iskitler).
După 1990, nu fără confruntări crunte cu autorităţile locale şi federale, o parte din urmaşii celor deportaţi în mai 1944 a revenit la vatră, încercând să-şi reîntemeieze satele, astfel că, astăzi, în amintitul raion Kanköy, raportul etnic ar fi următorul (probabil, valabil pentru întreaga peninsulă, numită Republica Autonomă Crimeea): tătari – 22 la sută, ucraineni – 33, ruşi – 40. Se estimează că aproape jumătate din tătarii deportaţi ar fi murit de foame şi boli.
Iau act de aceste şi alte date, culese din internet (un ritual al meu înaintea oricărei călătorii: de a mă documenta cât de cât), citindu-le pe filele printate în orele cu multă lumină, încă, în după amiaza zilei. Lumina – bună pentru lectură, să zic, – ne va însoţi până pe la Căuşeni. Drumul (asfaltul) – pe alocuri bunicel, pe alte porţiuni prost, iar de la Căuşeni încolo, spre Ucraina, catastrofal.
Bineînţeles, despre Crimeea cunosc multe lucruri, pornind de la cele văzute, „trăite” şi – chiar – tipărite încă în vara anului 1976 când, împreună cu Zinovia, decisesem să ne facem călătoria de nuntă anume în Taurida, să vedem fâşia ei subtropicală din sud – Ialta, Aluşta, Alupca etc. Iniţial, tot spre Simferopol am ţinut cale, însă pe atunci, din Chişinău, exista o cursă aeriană, cu care am făcut în jur de o oră. Acum îmi vor fi necesare 15 ceasuri. N-ai putea spune – toate plăcute. Vămi, drumuri proaste, noapte, nu prea poţi dormi în autocar (acesta – full; vreo 50 de persoane, cu cei doi şoferi şi cu însoţitoarea de bord).
La parbrizul voluminos, „holbat” al vehiculului e afişat graficul de circulaţie: Chişinău – Căuşeni – Tudora (vama, ocolind Transnistria) – Starokazacie – Odesa – Koblevo – Nikolaev – Herson – Kahovka – Ciapinka – Armeansk – Krasnoperekopsk – Simferopol... În juneţe, până pe la Herson, am călătorit de câteva ori. Pe parcurs, voi puncta scurtisime momente-amintiri în aceste gări. Pentru că la Nikolaev, să zicem, vom ajunge... mâine, adică la ora 00.05. Cinci minute vom fi deja în ziua de luni! Cinci minute voi fi deja în pagina de jurnal din 5 septembrie. Până atunci însă, din gară în gară, impresii, imaginaţie, situaţie şi situaţii, caleidoscopice, exterioare (perindări de localităţi, oameni, peisaje...) sau interioare (intime)...
Prin intermediul Consiliului Uniunii Scriitorilor din România, invitaţia oficială este adresată subsemnatului din partea Ministerului Culturii şi Artei al RA Crimeea şi a Rezervaţiei ecologico-istorico-culturale „Cimeria lui M. A. Voloşin”...
Dar iată o noţiune care ne cere digresiuni lămuritoare: ce e, dom’le, cu această Cimeria (zisă şi: Conan; italienii o numeau Hyboria)?... Termenul e unul... transatlantic, dat fiind că prozatorul american Robert Ervin Howard a inventat o ţară cu atare nume, transplantând-o – din motive cvasiplauzibile – pe ademenitoarea peninsulă din Marea Neagră, până la care, în linie dreaptă, România e despărţită doar de circa 200 km. Probabil, în izvodirea acestei „ţări”, scriitorul s-a bazat pe spusele lui Herodot despre cimerieni, locuitori ai nordului. Faţă de realitatea – însorită, totuşi! – grecii antici îşi imaginau destul de ceţos tărâmurile în cauză, Homer, spre exemplu, scriind în Odiseea: „Acolo-i al Cimerianului trist tărâm, vecinic acoperit / De ceţuri umede şi nori întunecoşi; acolo nicicând ochiului oamenilor / Nu se arată chipul de raze al lui Helios...”. Apoi s-a dovedit că aceste tărâmuri au fost populate cu adevărat de triburile cimeriene (sec. VIII-VII î. Hr.), răspândite din Tracia până în Caucaz. Pe peninsula Kerci se mai întâlnesc urme concrete ce amintesc de acea perioadă: strâmtoarea Bosforul Cimerian, Cimeric, Valul cimerian.
Noţiunea de Ţinut al Cimeriei a fost preluată şi propagată în mod special de poetul şi pictorul Maksimilian Voloşin, care a avut un rol important în dezvoltarea localităţii balneare Koktebel. Şi-a construit aici o vilă primitoare, unde au fost în pelerinaj mulţi scriitori şi oameni de artă ajunşi celebri, printre care Marina Ţvetaeva, Nikolai Gumiliov, Aleksei Tolstoi, Sofia Parnok, Osip Mandelştam etc. Trebuie spus că, până la revoluţia bolşevică, unii dintre cei care au găzduit la vilă au contribuit la împământenirea nudismului pe litoralul Mării Negre, dat fiind că însuşi Voloşin, era unul dintre propagatorii şi practicienii naturismului / nudismului în Rusia. Poate părea straniu, dar, până la instaurarea regimului totalitar în anii ’30, bolşevicii cultivau nudismul! Pe străzile oraşelor, inclusiv în Moscova, se organizau defilări ale nudiştilor, însuşi Lenin considerând că mişcarea celor despuiaţi constituie „un început proletar sănătos”.
...Să revin însă la invitaţie: dat fiind că trebuia să o prezint şi la USR, pentru rezolvarea unor chestiuni legate de această plecare în străinătate. Îi rugasem pe organizatori, în speţă pe poetul din Moscova Andrei Korovin, să expedieze invitaţia în una din cele trei limbi (dacă nu şi în cea de-a patra... româna!): engleză, franceză sau germană, pentru că la Bucureşti – asta e – cu rusa e cam greu. Andrei însă îşi ceru scuze, scriindu-mi că – din nou: asta e! – în Rusia şi Ucraina nu prea se scriu invitaţii în alte limbi. Da, nu se prea, dar, în principiu, se poate, pentru că, acum doi ani, pentru bienala poeţilor din capitala Rusiei, mi s-a expediat o poftire în limba lui Shakespeare. Prin urmare, o rog pe Irina Horea, colega responsabilă cu străinătăţile la USR, să pună textul rus în translatorul electronic, din care, în mare, ar înţelege despre ce e vorba. La o adică, pot traduce eu, dar, dat fiind că sunt cel implicat, trebuie să păstrez „neutralitatea”. Mai zic: dragă Irina, te-ar putea ajuta şi dna Loghinovski sau Aurel Buiciuc (acest prieten fiind născut la... Roma, ce nu e decât o comună din judeţul Botoşani). În fine, s-a rezolvat cu cele „şapte limbi, şi ruseşte”, pe care le vorbea poetul Mihai Beniuc.
În invitaţie se spune că la simpozion (se ţine, anual, din 2003) vor participa scriitori, cunoscuţi, dar şi tineri, din Rusia, Ucraina, Belarus, Moldova, Armenia, Uzbekistan, Kazahstan, Gruzia, Ţările Baltice, SUA, Germania, Franţa, Cehia, Polonia ş.a. În anul acesta, iată, şi din România.
5.IX.2011
Abia trecut de ora 00.10, sosim la autogara oraşului Nikolaev. Sentimente? Uşor răvăşitoare. Pentru că, în octombrie-noiembrie 1972, am locuit aici, într-o unitate kaki de pe malul râului Bug, unde mă reciclam, împreună cu alţi peste 100 de locotenenţi absolvenţi de facultăţi universitare, încorporaţi, pentru doi ani (unii ar fi putut semna contract pentru... 25 de ani, pe un... sfert de secol; o treime din viaţă!) în districtul militar Odesa. Nu voi cădea în retrospective, deoarece acea perioadă e „reţinută” în jurnalul meu de tânăr galonat, intitulat Perimetrul cuştii, apărut la Editura Cartea Românească în 2005.
Din păcate, nu am voie să beau cafea, fiind într-o perioadă de abstinenţă... narco-alcoolică, să zic, având la îndemână doar tinctură de propolis (o lună întreagă!) pregătită din spirt sută la sută, adică de 90 de grade, din care, dimineaţa, până la masă, pot înghiţi doar 25 de grame de atare licoare-trăsnet (!), după care să-i dau – imediat! – cu o linguriţă de miere sau cu unt, altfel te lasă minute în şir cu răsuflarea tăiată şi lacrimi în ochi. Prin urmare, îi invidiez pe cei care îşi comandă o cafea la buticul din autogară sau şi-o toarnă din termos, încât salonul autocarului pare a fi o locuinţă de plantator de cafea. Eu calculez că dieta mea va dura până pe la 18 septembrie, când va fi să mă întorc de la Bacău, de la comemorarea celor 130 de ani din ziua naşterii lui George Bacovia. (Din Crimeea voi reveni la Chişinău în dimineaţa de 12 septembrie.) Apropo – îmi zic, ca să mai treacă din chinul nopţii ce va fi una aproape albă, – nu pot dormi în autocar, doar cu mici aţipiri, scurte, intermitente, – Bacovia are vreo referinţă la cafea? A-a, la cafenea, da, are: „Barbar cânta femeia ceea, / Târziu în cafeneaua goală...”. Dar despre cafea?... Nu ştiu, şi aici, în Autogara Nikolaev, pe malul Bugului, nu am surse de la care să mă pot informa... Dar oare – iar ca să mai treacă din noapte şi oboseală – dintre cei cam 50 de călători din autocarul nostru cam câţi ştiu ceva de Bacovia?... Nu este exclus să ştie, pentru că printre ei sunt şi câţiva ce par a fi liceeni. Merg cu părinţii la odihnă, la Ialta. De ce n-o fi preferat litoralul românesc?... E drept, Crimeea are atuurile ei, specificul ei – altă istorie, alte monumente, alte peisaje, chiar şi plaja e mai altfel. Şi e bine că diferenţele ne oferă şansa alegerii.
După o altă oră şi 63 de kilometri parcurşi, popas în Autogara Herson. În tinereţe, când venisem aici după un contingent de răcani, aflasem că i se spune „oraşul mireselor”. Dar, pentru „a mă scoate din priza” retrospectivelor de acum – ah! – aproape 40 de ani, îmi amintesc mie însumi că, dom’le, ai şi despre Herson ceva în Perimetrul cuştii. Şi închid capitolul, cum ar veni. Însă nu pot şi nici nu vreau să mă detaşez de un moment tragic: moartea unui poet. A lui Nikolai Burliuk, în 1921. Dintre oamenii scrisului, el, avangardistul, ar fi venit cam a treia victimă a bolşevismului, ce avea să facă milioane şi milioane de jertfe nevinovate! Primul a fost poetul Boris Nikolski, împuşcat, în 1919, de Comisia Excepţională din Petrograd. Tot în metropola de pe malul Nevei avea să fie executat, în 1921, şi Nikolai Gumiliov, poetul, fostul soţ al Annei Ahmatova. Acum câteva zile, în august, s-au împlinit 90 de ani de la asasinarea sa – s-a dovedit, absolut fără motiv! Şi tot în anul acesta se împlinesc 125 de ani de la naşterea lui Gumiliov, ambele evenimente urmând a fi marcate şi în cadrul simpozionului de la Koktebel. Apoi, al treilea în lista neagră, avea să vină Nikolai Burliuk, fratele „părintelui futurismului rus”, David Burliuk. Cum a fost?... (De ce îi am atât de vii în memorie pe confraţii lichidaţi acum nouă decenii? Vorba e că, exact până în ajunul îmbarcării mele spre Crimeea, am tot migălit, împreună cu dna Doina Buciuleac, redactorul de carte, la antologia Avangarda – jertfa Gulagului, care a şi fost deja trimisă la tipografie, urmând să apară la Fundaţia Culturală Poezia din Iaşi. Am şi anunţat-o pe blogul personal, plasând acolo şi coperta, am citit primele comentarii ale vizitatorilor-cititorilor...)
Aşadar, cum a fost, aici, cu poetul asasinat? Era cel mai mic dintre fraţii Burliuk, născuţi pe meleagurile Hersonului, în conacul părintesc. A participat aproape la toate ediţiile, în presă sau volume aparte, şi manifestările publice ale futuriştilor, însă aşa şi nu şi-a văzut editată vreo carte. Ca şi Marina Ţvetaeva sau Anna Ahmatova, Serghei Esenin sau Boris Pasternak, a fost autorul „secondat” de o muză... bicefală, să zic, cu un chip orientată spre avangardism, spre primenirea prozodiei, a stilisticii, cu alt chip – privind, magnetizată (şi magnetizând), spre tradiţie, creând în ambele spaţii imense, generoase. O... Ianus(ă) a literaturii...
Mult timp nu i se cunoştea data morţii. Câţiva ani în urmă, însă, a fost dez-mormântat de la „absolut secret” un protocol al NKVD-ului ucrainean în care se spune că, la 15 iulie 1917, Nikolai Burliuk e trimis pe frontul român. În noiembrie îşi aduce din Rusia mama, stabilind-o la Botoşani. (Cine din acest oraş moldav ar cerceta arhivele, să găsească urmele?) În ianuarie 1918, după ce la staţia Socola este dezarmată unitatea din care face parte, se angajează funcţionar la Direcţia Agricolă din Chişinău, plecând la Ismail ca reprezentant al Ministerului Agriculturii al Republicii Democrate Moldoveneşti. După ce trece printr-un confuz labirint de peripeţii din acele timpuri de „rupere de lumi”, este capturat undeva lângă Herson (i se făcuse, probabil, dor de baştină...), judecat de bolşevici şi executat în decembrie 1921. Avea 31 de ani...
„Fie-ţi ţărâna stelelor uşoară, Nikolai Burliuk”, zic în prima oră de după miezul nopţii, în Autogara Herson, sub un cer sumbru-albastru, cu lună în creştere, trei sferturi, şi stele ochioase, curioase, parcă, la cele ce se întâmplă pe pământ; poate că şi la cele ce se întâmplă – în tâmplă, în pulsul omului muritor de rând...
Apoi, după scurte aţipeli intermitente, am debarcat, de popas, să ne mai dezmorţim, şi în autogările – destul de modeste, prost îngrijite – din Kahovka Nouă, Ciaplinka, Armiansk, Krasnoperekopsk... (În lista-itinerar de la parbrizul enorm al autocarului toate buchiile „k” sunt date ca „c”, dar, cam adormit cum mă aflu, nu prea am chef să fac caz de neştiinţa transliterării personalului de la Autogara de Nord din Chişinău.)
Cam de la jumătatea segmentului de drum dintre Krasnoperekopsk şi Simferopol (155 de kilometri) sunt treaz, pot spune – lucid de-a binelea. Pe vremea Hanatului tătar din Crimeea, Perekop era cetatea principală ce apăra peninsula dinspre nord, în special de atacurile cazacilor zaporojeni.
În autogara din Armensk, pe aproape de ora şase, mi-am înghiţit cele 25 de grame de spirt-propolis(at), mi-am luat linguriţa de miere în amestec cu untul (e destul de cald în autocar, astfel că gustarea a fost lichidă, uşor vâscoasă). Dacă te gândeşti, cei 25 de mililitri de spirt, în condiţii de diluare (pentru consum!), ar face cam 60-70 de mililitri de vodcă. Uite, dom’le, fără să ai chef în mod special, îi tragi un chefuleţ, dai de duşcă o tărie, şi-ncă ce tărie, de-ţi dau lacrimile! Această tinctură – combinaţie spirt-propolis-miere-unt – mă trezeşte, mă limpezeşte. În plus, deja la orizonturile cimeriene se iţeşte soarele. Un timp, prin geamul autocarului scrutez stepa, stepa, stepa... Drumul e relativ bun. Însă mai încolo de jumătatea tronsonului Perekopsk – Simferopol, cam de lângă localitatea Siri Baş înainte (îmi vine în minte numele colegei mele de universitate, mai apoi al interpretei de folclor Sarabaş Maria!), apar deja coline timide-timide, tupilate, apoi ele tot cresc în relief. E, de jur-împrejur, un basorelief fabulos, geografic, – imaginea Crimeii dintre stepă şi Simferopol.
Drum relativ bun. Autocarul înaintează. „Conţinutul” său, călătorii, – care dorm, care doar dormitează în semi-trezie.
Privesc prin geam soarele. Imens, purpuriu. Ce să faci în singurătate decât – cel mai des – să-ţi aminteşti de unele, de altele? Iar în memoria mea apare chipul poetului Aleksandr Tkacenko, originar din Crimeea. Pentru Editura bucureşteană Vinea i-am tradus volumul de versuri Vorbire directă. Tkacenko a fost preşedintele PEN-Centrului Rus. S-a stins acum patru ani în urma unui atac de cord. Avea 62 de ani. El, poetul, fostul sportiv de performanţă. În adolescenţă-tinereţe, l-am văzut şi eu, pe Stadionul Central din Chişinău, unde echipa „Moldova” se înfrunta cu granzii de pe atunci ai fotbalului sovietic, printre care „Zenit” (Leningrad), „Tavria” (Simferopol) şi „Lokomotiv” (Moscova), în componenţa cărora apărea, în atac, şi – imprevizibil de presupus pe atunci – viitorul poet. Era exact în timpurile când venisem de la ţară, ajungând elev al şcolii medii „Ion Creangă” din Chişinău, iar din 1967 – student la Universitate. Personal, direct (ca să mă refer la titlul cărţii pe care i-am tradus-o), l-am cunoscut la sfârşitul lunii octombrie a anului 2003, în biroul său de la PEN-Centrul Rus din Moscova. Conducea această prestigioasă organizaţie care, în pofida jocurilor de culise ale politicienilor momentului, spunea adevărul adevărat – şi în ce priveşte agresiunea din Cecenia, şi în ce priveşte neîntemeiatele acuze de spionaj ce i se aduceau ziaristului Semion Pasiko din Extremul Orient, al cărui avocat civic era chiar el, tauridul. Iar printre cei care au sesizat timbrul definitoriu al poeziei lui Al. Tkacenko (primul – chiar Andrei Voznesenski) a fost şi distinsul nostru conaţional, regizorul şi poetul Emil Loteanu, în prefaţa la una din cărţile lui Saşa (aşa i se spunea) scriind că simte aprinsa, disperata respiraţie a viitorului ostaş din Maraton, care, după ce va aduce vestea victoriei, se va prăbuşi. Continuând metaforic cam aşa: De cum vă veţi plictisi să tot îmbătrâniţi, încălecaţi un trăpaş focos de Crimeea şi zburaţi spre Saşa Tkacenko, în ţara lui, unde arde pământul şi unde, cu palmele goale, poetul îşi căleşte verbele.
În perindarea gândurilor legănate uşor de autocar, revin, ca la o „restanţă”, la toponimul Krasnoperekopsk, oraş prin care am trecut acum câteva ore... Şi nu doar revin, ci am cu ce... veni, adică amintindu-mi ceva ce învăţasem, la şcoală, la lecţiile de istorie, despre istmul Perekop, despre trecerea lacului nămolos Sivaş (de unde începe Crimeea propriu-zis), despre... Iar memoria mă ajută şi din considerentul că, de toate astea, este legat numele unui moldovean, declarat erou legendar al războiului civil din Rusia, Mihail Frunze (semna şi: Frunză). Păi da, el era comandantul frontului de sud care trebuia să cucerească Crimeea. A făcut-o, în 1920, an considerat cel al sfârşitului războiului civil dintre roşii şi albi. Şi-mi mai amintesc că una dintre întrebările din biletul pe care l-am tras la examenul de admitere la universitate se referea anume la Frunze, la Perekop, la... Nu mai ţin minte cum am răspuns, dar, de emoţie, am lăsat pe bancă un atlas, nişte hărţi, pe care le împrumutasem de la biblioteca din Negurenii mei de baştină. Sau poate mă rugase cineva din confraţii-candidaţi la studenţie... Nu-mi mai amintesc. Am rătăcit acele materiale didactice (erau permise la examen), plătindu-le întreit faţă de preţul lor real (de altfel, nu prea mare), din prima mea bursă de student la jurnalism şi filologie. Astfel că nu l-am uitat pe Frunze, conaţionalul. Mi l-a reamintit Krasnoperekopsk, cum ar veni – Perekopsk Roşu. De la numele armatei bolşevice. După izbânzile de tot felul, în special cea de cucerire a Crimeii, cică Frunze ar fi devenit concurentul principal al lui Stalin la cârma ţării sovietelor. Şi Stalin l-ar fi lichidat, insistând să meargă să se trateze – unde credeţi? – tot în Crimeea şi punând la cale o operaţie fatală, în urma căreia conaţionalul nostru, precum ciobănaşul din Mioriţa, a pierit. Pe ce se bazează o atare ipoteză? Păi, nu mult timp după aceea, medicii care l-au operat pe Frunze (vreo patru) au murit imprevizibil, unul după altul. Fiind, cică, şi tineri, precum pacientul lor (Frunze avea 40 de ani), şi sănătoşi. De, misterele monstruosului bolşevism... Dar să nu credeţi că, pe timpul sovieticilor, mulţi moldoveni din stânga Prutului nu se mândreau cu numele lui Frunze! Se... Pentru că acest nume îi fusese atribuit unei capitale de republică unională, Kirghizstanul. La Moscova exista (mai există) academia militară cu poeticul, folcloricul nume Frunze... Frunză verde... Nu: kaki... Frunze a fost şi autorul reformei militare din ţara bolşevizată. Aerodromuri, şcoli militare (obişnuite), nave maritime, staţii de metro, centre raionale şi diverse alte localităţi, uzine (una de biciclete, în Penza!), fabrici (destul de multe şi diferite ca profil), stadioane (Duşanbe, capitala Tadjikistanului), bulevarde, străzi, mine... câte şi mai câte se numeau Frunze în ex-U.R.S.S., mai numindu-se şi acum în Federaţia Rusă şi nu numai... Uite aşa: să admitem că bolşevismul te lichida, dar, tovarăşi, te şi... nemurea! – cum ar veni...
Iar frunzele în Crimeea se ţin încă bine, pentru că e abia început de toamnă, pe litoralul tri-dimensionat – estic (acolo trebuie să ajung şi eu; capitala Simferopol se află în centrul-sud al peninsulei), sudic şi vestic (dinspre România, cum ar veni) – şi sezonul estival e în toi. Pe parcurs, unii călători (nu prea mulţi) au coborât ba la Nikolaev, ba... Au urcat alţii. Ajungem la Simferopol, capitala Crimeii. Eu cobor, însă majoritatea călătorilor îşi vor continua drumul spre Ialta...
Prin urmare, revăd Simferopolul. După, exact, 35 de ani. Ce-mi aduc aminte de atunci? Că am poposit la o cunoştinţă, la o colegă de serviciu a Zinoviei la studioul „Moldova-film”. Se numea Liusea Diktiriova. Nu mai ştiu din ce motive părăsise Chişinăul, întorcându-se la baştină. Până aveam să o luăm spre Theodosia, ne-a fost, pe o zi, gazdă bună, primitoare. Şi un detaliu memorabil pentru mine: Liusea a fost generoasă, dăruindu-mi un volum de Walt Whitman în traducerea excelentă a lui Kornei Ciukovski. Cartea se numeşte „Мой Уитмен” (Whitman al meu), inserând o bună parte din „Fire de iarbă”, dar, important, şi câteva eseuri ale reputatului traducător despre creaţia falnicului poet american.