Îmi ascund visele sub palmele tale
Pentru tiparÎmi ascund visele sub palmele tale
Îmi ascund visele sub palmele tale,
înnod cerul şi-l tai la capete
aşa cum mă rogi să fac.
Soarele s-a ascuns după lună
după ce s-a tăiat la un deget
în cioburile unei ceşti de cafea
pe care am spart-o amândoi
şi am ascuns-o după nori.
Pământul inspiră praful de cretă
care mai colorează asfaltul din faţa blocului.
Noi zâmbim când vedem greierii din cuvele de făină
care încearcă să cânte Balada lor.
Din părul tău se desprind libelulele
care mor şi în locul lor cresc anemone.
Îmi ascund visele sub palmele tale
când ploaia fierbinte fierbe porumbul
şi castraveţii se murează pe lăstari.
Creioanele colorate au amorţit în mâinile copiilor
care se prea plictisesc în faţa unei coli de hârtie
şi preferă să citească Jung sau Freud.
Paharele cu ceai rece se sparg
şi soarele zâmbeşte când ne vede cum ne împiedicăm
în propriile cioburi.
Îmi ascund visele sub palmele tale
şi o las pe Ana să plângă
şi nu-l ascult pe Radu când doarme,
iar de Toma nu mai ştiu nimic de ieri,
pentru că tu îmi găteşti astăzi
şi cuptorul miroase a Crăciun
din cauza portocalelor din tarta ce mi-o pregăteşti.
Îmi ascund visele sub palmele tale
când lumea de scârţ
pe care am creat-o se topeşte în marea sărată
şi peştii trag de ea încercând să se apere.
Gustăm din visele altora
pe care le păstrăm sub palmele tale
şi nu vrem să le aruncăm
în Cosmos-ul care s-a defectat
că am uitat să-i schimbăm bateriile.
Profetul care vesteşte eternul feminin
Profetul cu unghii negre
nu se satură niciodată
să mă privească
în ochii bronzaţi
de soarele ce răsare
din locul în care se întâlneşte
Cosmosul cu Stelele fără soţ.
Cu părul lung ciufulit
pielea crăpată ceasul cuvintelor în urmă, urlă
cât îl ţin plămânii
şi vesteşte naşterea miresei
cu rochie mov şi ciorapi lycra
zămislită din contopirea lui Hyperion cu Aurora,
conservată câteva milenii
coboară printre pământeni.
Ea trebuie să înnebunească toţi bărbaţii
şi să îi arunce în Marte
până în luna lui Martie.
Şi noi, bărbaţii pământeni
Cu feţe ridate, afişăm zâmbete
la colţul blocului
când auzim de ea.
În bolul cu peşti piranha
Se află răspunsul.
Scrisoare din armată
Îmi bâzâie în ureche musca ce m-a deranjat toată noaptea.
I-am simţit suflarea cum s-a oprit, iar într-o secundă
în tot corpul am cunoscut un fior
care mi-a mişcat uşor degetele.
Pătura albastră din mohair cu care mă învelesc
nu mă mai încălzeşte încă de la sfârşitul lui august.
Salteaua mă înjunghie cu arcurile ei
şi creierul meu nu mai reacţionează la alarma de la ora 5.
Dar totuşi îmi dezlipesc uşor ochii încercănaţi
şi-mi trec mâna prin păr. Ah. Am uitat că m-au...
Toate-mi sunt acasă: şi haine, şi mama, şi prietenii, iubita.
Plutonul se adună la 6 în faţa unităţii. Toţi trebuie să fim acolo.
Îmi trag uşor bocancii prăfuiţi, îmi aranjez bereta
şi plec în pas alergător spre formaţie.
Îmi iau poziţia de drepţi şi nu mai schiţez niciun zâmbet.
„Înainte marş!” şi plecăm toţi ca nişte roboţi spre poligon.
Nu ne vorbim. Repetăm fiecare în gând, ca o poezie,
paşii ce-i facem.
Soarele nu vrea să răsară încă, dar noi ne punem ochelarii.
Mă ridic la marginea patului
şi mă sperii când văd aceleaşi haine kaki.
Unde-mi sunt tricoul albastru şi blugii strâmţi?
Şi căştile de protecţie. În faţa noastră ne-au întins
câteva cartoane în care să tragem.
Iau pistolul în mână, îl îndrept către ţintă
Şi la semnalul comandantului apăsăm pe trăgaci.
Nu mai ţinusem un pistol în mână până atunci.
Nu mai apăsasem trăgaciul până atunci.
Nu mai avusesem o ţintă până atunci.
Temperatura corpului meu tot creşte,
în curând nu am să mai pot sta în picioare.
desfac degetele şi las pistolul să cadă,
în urma lui mă prăbuşesc şi eu.
Doi colegi se uită la mine.
Eu nu aud nimic, mi s-au înfundat urechile.
Acum mi-e bine. Mi s-au răcit picioarele
şi mă încearcă un sentiment euforic.
Simt că vreau să fac ceva măreţ,
dar nu am loc aici...
A! Uite. Pe aici pot pleca!...
– „Şi s-a oprit în inimă!...”
Pianina din stomacul unui cărăbuş
Lumina soarelui se stinge
când picioarele scoicilor obosesc.
În centrul din stomacul unui cărăbuş
o pianină maro acoperită de praf
nu mai cântă.
Cinci degete lungi, ridicate deasupra clapelor,
împrăştie praful aşezat în mai multe straturi,
în mai mulţi ani, în mai multe zile.
Un Do minor vibrează artera stângă.
Fa, Re, Sol şi primele picături de viaţă se plimbă iar
prin venele îngustate de vreme.
Razele roşii se preling pe ochii cărăbuşului
ca nişte picături moi de rouă.
Netimpul aruncă peste oceane
cărăbuşii uscaţi
păstrând pianinele maro
pentru visătorii încăpăţânaţi.
Învaţă-mă cum să clipesc
Eu am uitat să râd încă din prima zi de adolescenţă.
Scutură-mi moliile de pe paltonul meu
şi adună-le într-o cutie mâncată de carii
după care să o arunci lângă discurile din anii ’80
imprimate cu vocea lui Dauer
pe care nu le mai ascultă nimeni
de când m-am născut eu, tânărul democrat
cu calculatorul la picioare şi cu ochii în televizorul color
deschis pe programul cu umor antipatic.
Suflă-mi în ceaiul făcut la plic (pe care l-am cumpărat
joia trecută din supermarketul ce încă mai aduce zâmbete
pe feţele oamenilor din Mileniul III).
Dacă vrei, îţi povestesc încet
cum mâncăm la cantină în pauza dintre
LRC şi ILG. Ne împingem frumos
ne aşezăm la rând
ne hlizim la bucătăreasa ce ne serveşte.
Nu ascultăm muzică, dar ne adunăm seara
la cineva acasă şi dezbatem problema Libiei
aşa cum ştim noi mai bine.
Dar acum, dragă prietene, mai ia o gură de bere
şi hai să ne unim genunchii
pe ritmurile rock’n’roll-ului care ne aminteşte
de prima zi a adolescenţei.
Acuma suntem tineri
şi ştim să zâmbim la gratiile din sala 302
a facultăţii de litere.