Despre violenţa limbajului*
Pentru tiparO foarte interesantă carte despre filozofia erotismului a scris Georges Bataille, intitulată chiar Erotismul (apărută la noi graţie Editurii Nemira, în două ediţii – 1997 şi 2005), în care autorul face referinţă şi la comportamentul sub-urban al limbajului în cazul exteriorizării stărilor erotice. Pentru a reflecta dimensiunea violenţei limbajului, vom urmări demonstraţiile filozofului francez, în special pe această linie, şi justificările mai adânci pe care le aduce la lumină, în ideea că formele limbajului, fundamentate pe starea, exprimată, a erotismului, marchează vizibil felul comportamentului urban al celor care îl folosesc.
Autorul amintit porneşte de la constatarea că există pasiuni inavuabile, în cadrul spectrului larg al spiritului uman, care se întinde între sfinţenie şi hedonism. Pornind de la faptul concret, Georges Bataille defineşte erotismul ca o justificare ontologică: „Este aprobarea vieţii până în moarte”, definiţie care o aminteşte pe cea a lui Sade: „Nu există mijloc mai bun pentru a ne familiariza cu moartea decât acela de a o asocia cu o idee libertină”. Filozoful contemporan distinge trei forme ale erotismului: al trupului, al sufletului şi erotismul sacru. Faţă de acestea, obscenitatea înseamnă „tulburarea care strică o stare a trupurilor conformă cu posesia de sine, cu posesia individualităţii durabile şi garantate”, fiind vorba de „o destrămare a formelor constituite”, a acelor forme de viaţă socială pe care se întemeiază ordinea. Pasiunea este mai violentă decât dorinţa trupească, ea aduce mai întâi tulburare şi deranjare; în schimb, erotismul sacru reflectă starea în care nimic nu deranjează subiectul. Elanul poetic duce şi el la indistincţie, la eternitate; poezia este eternitatea.
Erotismul, ca aspect al interiorităţii umane, îşi caută în afară obiectul dorinţei. Această alegere depinde de gustul personal, care uneori este impulsionat de un criteriu insesizabil. Deci se face apel la mobilitatea interioară, specifică şi infinit de complexă. Însă erotismul impune şi restricţii, cunoscute sub numele de interdicte. Acestea determină opoziţii contrastante faţă de comportamentele şi judecăţile obişnuite. Snoavele deocheate, spre exemplu, reies dintr-un erotism inhibat, preschimbat în disimulări glumeţe, în aluzii licenţioase. Când intră în joc şi mizeria, răbufnirile sunt canalizate spre inferioritate. Limbajul obscen „are sensul unei respingeri a demnităţii umane”, a vieţii omeneşti normale, social acceptate: el „exprimă ura”.
Imaginea femeii ca un tot armonios implică şi această realitate: „frumuseţea femeii dezirabile îi anunţă părţile ruşinoase: tocmai părţile-i piloase, părţile animalice”. Faţă de ele, instinctul fixează dorinţa erotică şi o eshibă în obscenitate. Însă dincolo de instinctul sexual, dorinţa erotică răspunde şi altor componente: frumuseţea, care deşteaptă dorinţa, ajunge la exasperarea dorinţei, la exaltarea tocmai a părţilor animalice. „Nimeni nu se îndoieşte de urâţenia actului sexual”, conchide filozoful, dar cu cât este mai mare angoasa, cu atât este mai puternică conştiinţa depăşirii limitelor, ceea ce „suscită un act de bucurie”.
În această ordine de idei, vocabularul infam contribuie mult la transformarea lumii voluptăţii într-o lume în dizgraţie şi ruină. Inutilitatea acestui fel de vocabular se vede de la sine, fiindcă el trădează, oferind o lume răsturnată, pe dos. Laşităţile care determină acest mod de comportament sunt diametral opuse pasiunilor persoanelor voluptuoase; el se împlineşte în mizeria noastră, din care dobândeşte un înţeles. „Mă încearcă un dezgust fizic faţă de umanitatea vulgară, scria Fernando Pessoa, în Cartea neliniştirii. Iar uneori îmi îngădui capriciul de a aprofunda acest dezgust, aşa cum îţi poţi provoca voma ca să te uşurezi de senzaţia de vomă”. „Intriga, bârfa, relatarea înfrumuseţată despre ceva ce n-au îndrăznit să facă, scrie mai departe autorul portughez, mulţumirea tuturor acestor biete animale /.../, sexualitatea pe nespălate, glumele care seamănă cu gâdilatul la maimuţe, îngrozitoarea lor ignoranţă despre lipsa lor totală de importanţă... Totul îmi dă senzaţia de animal monstruos şi abject”.
Mutaţiile limbajului pe dimensiunea degradării obscene au la bază dizarmonii esenţiale. Una dintre cele mai mari deformări ale acestuia a adus-o încurajarea limbajului de lemn din perioada totalitarismului comunist, bazat exclusiv pe manipularea unor lozinci golite de conţinut. În siajul acestuia a fost condiţionată alterarea tonalităţii comunicării şi dezinhibarea sentimentelor primare, exprimate cu o fudulie agresivă, ce încalcă grav normele urbanităţii. În cartea lui, Panta rhei, Vasili Grossman urmăreşte meditaţiile unui erou proaspăt întors din lagăr. Ecoul cărţii a fost asigurat de prizarea ei ca o declaraţie rusofobă şi ca un atentat la memoria lui Lenin. În fond, este un diagnostic caracteristic sistemului concentraţionar stalinist. Personajul constată obnubilarea comportamentului uman: „Oare nu viaţa animalică a generat în el animalica poftă de bunuri, de un bârlog mai spaţios? Nu datorită vieţii animalice s-a animalizat el însuşi?”. Un şef de şantier era un mitocan: „Nu le plăcuse din cauza mitocăniei de care dădea dovadă: înjura de mamă, râgâia după masă”. Stalinismul arunca deasupra tuturor spectrul vinovăţiei („Printre cei vii nu există nevinovaţi”) şi le decreta culpabilitatea („Tot aşa cum ziceau nemţii: jidanii nu sunt oameni! Tot aşa şi Lenin şi Stalin: culacii nu sunt oameni! Nu-i adevărat. Oameni sunt şi ei, oameni!”). Stările de fapt apar reevaluate: „Nu poporul umpluse închisorile şi lagărele în anul 1937, nu poporul profitase de pe urma deportării nimicitoare în taiga a tătarilor din Crimeea, a calmâcilor, balkarilor, bulgarilor şi grecilor rusificaţi, a cecenilor şi nemţilor de la Volga, nu poporul anihilase libertatea de a semăna şi dreptul la grevă al muncitorilor”. Lenin fusese statornic simplu: „Nu fuma şi nu bea, probabil că niciodată în viaţă nu ocărâse pe cineva, folosind cuvinte triviale”, dar ce folos că încurajase social un model total opus lui?
Vasili Grossman relevă „abisul” dintre Rusia şi Occident: „Abisul consta în faptul că dezvoltarea Occidentului era fertilizată de creşterea libertăţii, iar dezvoltarea Rusiei – de creşterea robiei”. Şi apoi se referă la normele de comportament: „Cei care îl duceau la biroul anchetatorului împingându-l cu patul puştii, şi cei care nu-l lăsau să aţipească în timpul interogatoriilor, şi cei care vorbeau despre el josnic la şedinţe, şi cei care îl renegaseră, şi cei care îi furau pâinea de lagăr şi îl băteau – toţi aceşti oameni, cu slăbiciunea, grosolănia, mânia lor, îi făcuseră rău”.
Revenim cu aceasta la marchizul de Sade. Erotismul său se impune mai uşor conştiinţei, fiindcă nimeni nu ar susţine, astăzi, că există unele impulsuri care leagă sexualitatea de nevoia de a face rău (aşa-numitele instincte sadice, producătoare de cruzimi). Filozoful francez observa: „Într-adevăr, civilizaţii vorbesc, barbarii tac, iar cel ce vorbeşte este întotdeauna civilizat. Sau, mai exact, limbajul fiind prin definiţie expresia omului civilizat, violenţa e tăcută. Această parţialitate a limbajului are multe consecinţe; cel mai adesea, nu numai că civilizat înseamnă <noi>, iar barbar <ceilalţi>, dar civilizaţia şi limbajul s-au constituit ca şi cum violenţa ar fi fost exterioară, străină nu doar de civilizaţie, ci şi de omul însuşi”. Însă în vremurile moderne, această „tăcere” barbară îşi revede statutul: în special starea de navetist îl însufleţeşte, dar pe o linie odioasă, contrapunându-l civilizaţiei pe care o subminează, fiind însoţit de toate formele agresive de exteriorizare: voce ridicată, gesturi ameninţătoare, conţinut jalnic, intolerabil, rău.
Acest limbaj josnic rezultă eminamente şi în spiritul logicii elementare dintr-o stare precară a educaţiei, din întreruperea ei grabnică, fiind înlocuită cu exteriorizarea cea mai nesocială. Ar fi normal ca omul normal să ia atitudine faţă de ceea ce-l revoltă, atenţionându-l pe violatorul normalităţii că violenţa se află în el, din moment ce poate să o exteriorizeze atât de fulminant, dar pudoarea normalităţii, de care este stăpânit cel dintâi, îl împiedică deseori de la dezlănţuirea lui publică. Aici, discreţia îşi arată şi slăbiciunea, când toleranţa e luată drept înfricoşare sau accept tacit şi astfel excită în loc să potolească.
Gâdilarea colectivă e stupidă fiindcă este colectivă, iar reacţia la om este alarmantă, când ea izbeşte simţul auditiv. Fernando Pessoa adopta formula stăpânirii, „un chietism estetic al vieţii, graţie căruia insultele şi umilinţele pe care ni le impun viaţa şi vieţuitorii ei nu ne ating decât la periferia demnă de dispreţ a sensibilităţii noastre /.../ Fericit cel ce seamănă mai mult cu animalele, fiindcă nu se forţează să ajungă ceea ce devenim noi, cu toţii, prin munca impusă”.
Sau, cu vorbele filozofului francez George Bataille: „În formele de viaţă cinice, neruşinate şi decăzute, dezechilibrul e receptat ca un principiu. Dorinţa de scufundare, căreia nu-i cedăm decât fără voie, este acordată în ele fără limită: ea nu mai are de-atunci încolo vreo putere, căci cei ce trăiesc într-o dezordine permanentă nu mai cunosc decât momente de dezechilibru slăbit”, ei au astfel „posibilitatea unei trişări fundamentale /care/ le conferă din plin răgazul de a se abandona atracţiei unei vieţi pierdute”. Şi, mai departe: „Am spus că erotismul e tăcere, e singurătate. Dar nu e astfel pentru cei a căror prezenţă în lume, ea singură, este pură negare a tăcerii, sporovăială, uitare a singurătăţii posibile”. Omul se deosebeşte de animal prin faptul că anumite senzaţii îl rănesc şi-i lichidează exteriorizarea intimităţii armonioase, datorită agresivităţii exteriorizării formelor deviante ale acesteia.
Folosirea limbajului violent – în conţinut şi în felul exprimării, de cele mai multe ori aceste două aspecte îmbinându-se, denotând lipsă de consideraţie şi de educaţie şi semnalizând carenţa gravă a instrucţiei şi a stăpânirii bunelor maniere – este semnul unei estetici urbane puternic atinse de o involuţie simptomatică a înţelegerii raporturilor umane. Prin urmare, limbajul violent trădează dezarmant omul neevoluat, intrat în categoria animalelor care comunică prin răgete.
* Dintr-un volum în pregătire.