Andrei Lupan. Intelectualul basarabean şi istoria
Pentru tiparCum am putea citi şi înţelege destinul scriitorului Andrei Lupan fără să-l căutăm acolo unde s-a constituit: în anii interbelici, în anii războiului şi ai foametei, ai stalinismului, apoi ai perioadei hruşcioviste, ai celei brejneviste şi care au mai urmat, inclusiv perioada lui Mihail Gorbaciov, cu transparenţa şi „perestroika”, într-un cuvânt, în complicata istorie modernă a românilor basarabeni? E o istorie care nu se lasă cu una, cu două explicată şi nu e recognoscibilă pentru toată lumea. Însă un început, în acest sens, ar fi încercarea noastră de a spulbera ambiguitatea care planează deasupra unei figuri emblematice pentru peisajul literar basarabean postbelic, cum este Andrei Lupan. Unii scriitori au lăsat în urmă mărturii epistolare, de exemplu, George Meniuc, astfel încât cercetătorii vor ţine cont de ele. Nu ştiu dacă au rămas scrieri memorialistice de la Andrei Lupan. Un punct de pornire în cunoaşterea, mai mult sau mai puţin obiectivă, l-ar putea constitui eseul lui Emil Loteanu Andrei Lupan – domn şi salahor al Basarabiei, publicat în 2002, sau La umbra cuvântului (1989) de Ion Druţă, care a scris cu multă dragoste, dar şi cu spirit critic despre înaintaşul său, parabola cu Stâlpul care trebuia primit în Uniunea Scriitorilor, şi pentru care Lupan a pus cuvântul său autoritar, ca până la urmă să aibă de suferit din cauza „eroului” cu pricina, tot el, Lupan. Situaţia evocată e destul de elocventă şi e curios răspunsul pe care Andrei Lupan i-l dă în final lui Ion Druţă, la reproşul că însuşi Lupan l-a susţinut pe acel Stâlp: „Ei, vorbă să fie...”, i-a replicat poetul.
Cultura, după cum se ştie, are rolul unic de mărturie despre timpurile care trec. Dar, la fel este cunoscut şi că rolul literaturii a fost cel de ţap ispăşitor, carenţele în politică fiind puse pe seama literaturii. Aflarea scriitorilor între cultură şi viaţa politică, socială şi economică e determinantă pentru imaginea artistului angajat din perioada sovietică, timp în care intelectualul deţinea un rol-cheie în statul-partid, aşa cum au fost concepute U.R.S.S. şi fostele state din lagărul socialist. Iată de ce îmbinarea hermeneuticii existenţiale cu cea ideologică în abordarea creaţiilor scriitorilor din acea perioadă este inevitabilă. Amintim în acest context ce scrie Milan Kundera despre ţările din Europa Centrală şi de Est şi situaţia lor de după cel de-al Doilea Război Mondial: „Istoria s-a năpustit asupra micilor naţiuni din Europa Centrală ca un monstru implacabil şi inexplicabil, asupra căruia voinţa umană nu mai avea nici o putere” (M. Kundera, Le testament des somnambules, „Le Nouvel Observateur”, 9 avril 1982). E adevărat că Andrei Lupan a scris o literatură angajată. În primul rând deoarece a scris într-o societate în care literatura era supusă dictatului extraliterar. Scriitorul din Europa de Est are un statut aparte, literatura fiind marcată de un astfel de angajament, după 1945, (după cum menţionează şi Milan Kundera), aici fiind pus în discuţie destinul popoarelor nu doar din punct de vedere politic, dar şi al civilizaţiei căreia aceştia îi aparţin. De aceea apărarea identităţii este pe primul plan. Ar trebui să vedem cum se prezintă scriitorul nostru la acest capitol. Căci, în definitiv, rezistenţa scriitorilor ca oameni de creaţie în aceasta constă. Accentuăm faptul că există momente în biografia scriitorului şi cetăţeanului Andrei Lupan peste care nu se poate trece. Şi cât încă nu e prea târziu, ar putea fi adunate, de la cei care l-au cunoscut, mărturiile despre acest exponent neordinar al peisajului literar basarabean postbelic. Ar fi poate un pas care ne-ar ajuta să facem mai explicit sentimentul ambiguităţii de care mai este dominată societatea noastră, sentiment ce îşi are rădăcinile adânci în istorie şi trebuie căutate momentele în care acesta se developează.
Andrei Lupan a scris o literatură evident marcată de angajamentul social şi ideologic, însă, cu toate acestea, destinul său nu poate fi redus doar la atât. Bineînţeles, scrierile sale, ca document politic şi ideologic, trebuie analizate din punct de vedere antropologic, scriitorul fiind învestit de regimul comunist cu un destin extraordinar de artist care a ajuns astfel datorită politicii partidului etc. Pentru toate acestea a plătit cu piesa Lumina, în care lucrurile sunt prezentate din perspectiva luptei de clasă. Ulterior el şi-a făcut mea culpa, mărturisindu-şi păcatele. Nu ştiu dacă sunt multe astfel de cazuri în literatura noastră. Imaginea sa deocamdată fiind cantonată într-o zonă pentru înţelegerea căreia e nevoie să cunoaştem cum s-a produs deteriorarea valorilor, ar trebui să ne referim la un fenomen actual, despre care se discută în ultimul timp, anume ce înseamnă omul-non-kitsch şi omul-kitsch? Precizăm că în acest context utilizăm termenii cu sensul atribuit de către Milan Kundera, kitsch-ul fiind, în opinia scriitorului ceh, echivalent cu dictatura unui ideal de perfecţiune şi a unor norme de muncă, familie, patrie impuse în spaţiul est-european postbelic, astfel încât cei care au fost contra kitsch-ului, în regimul totalitar, au sfârşit-o în gulag, unde erau adunaţi toţi cei care încălcau ordinea stabilită. Menţionăm că la Andrei Lupan omul-kitsch vine din acordul categoric cu ideea de om nou, care era una falsă. Personajul din poezia lui Lupan e protejat de viaţa reală printr-un paravan al kitsch-ului care disimulează o realitate adesea plină de conflicte şi la care individul nu doreşte să participe. Astfel, kitsch-ul determină, în mod inconştient, conduita. În societatea totalitară kitsch-ul se exercită printr-o ideologie care reprezintă totul la modul idilic (aşa ca „în oblostea norocului”). Numai în acest mod se poate explica apariţia unei piese precum Lumina, în timp ce nu se vorbea absolut deloc despre deportări şi exterminarea populaţiei. Minciuna a eclipsat realitatea conflictuală, imagologia fiind mai puternică decât realitatea. Kitsch-ul a fost folosit ca unealtă ideologică pentru a perpetua, în văzul tuturor, minciuna. (Cam același lucru se întâmplă şi astăzi, când mass-media e utilizată de multe ori în acelaşi scop.) Idealizarea, precum şi încrederea oarbă, seducerea cu ajutorul kitsch-ului e foarte actuală şi vizează fenomene surprinzătoare, dintre acestea nefiind excluşi eroii naţionali de odinioară, care astăzi exploatează în mod fraudulos o imagine de multe ori falsificată, mizându-se pe „conştiinţa idilică”, şi nu lipsesc nici instituţiile, care deviază de la menirea pe care o au prin definiţie. E vorba de ceea ce, în termenii aceluiaşi Kundera, se numeşte „inocenţă culpabilă”, care se manifestă în contextul crizei libertăţii individuale, o libertate căreia autorul caută să-i dea un sens. Andrei Lupan şi-a pus această problemă, formulându-şi apăsat crezul său despre ceea ce îşi dorea să fie, ca om: „De fapt, nu ştiu dacă vreau cu adevărat să fiu om întreg, cu suflet neprefăcut în înţelesul comun al cuvântului. Poate doresc altceva. O viaţă consecventă cu mine însumi, cu firea mea. Vreau să trăiesc şi să mă dezvolt aşa, încât dacă aş avea în faţa mea răsplata faptelor, să pot întinde mâna senin spre ea. O viaţă aspră şi amară. ... De-ar fi această viaţă chiar murdară pentru restul lumii şi absurdă, să fie în ochii mei adevărată”. Felul acesta de a judeca despre rostul existenţial, care îşi află ecou în fenomenul autenticităţii şi al experienţialismului interbelic (s-a scris despre influenţa lui Arghezi asupra poeziei lui Lupan), se explică, de fapt, prin nevoia de detaşare de o anumită istorie şi de un regim, de care omul de creaţie se simţea persecutat, dorinţa lui fiind să scape, el, scriitorul, şi omul real considerându-se câmpul experienţei vitale, şi pentru Lupan acest lucru contează.
Trebuie spus că repercusiunile kitsch-ului asupra identităţii au fost enorme. Ion Druţă, în Sfânta sfintelor, developează omul-kitsch, la fel şi în Păsările tinereţii noastre, piesă al cărei protagonist, între altele, e inspirat, la sugestia lui Lupan, din destinul unui foarte bun prieten al acestuia, stins din viaţă prematur. Însă acelaşi Druţă ulterior va da curs liber „nostalgiilor noastre romanţioase, pseudo-mioritice, răzbătătoare şi în proza de felul celei din Toiagul păstoriei” (Th. Codreanu), nostalgie suprapunându-se şi făcând mai dens vălul unui „complex de inferioritate”, aruncat peste un sentiment profund ambiguu.
Potrivit lui Kundera, kitsch-ul e dirijat la nivelul individului din dorinţa de a accede la eternitate. Într-o societate în care uitarea trecutului e lege, kitsch-ul uniformizează sentimentele şi pune în pericol identitatea, uniformizare care este foarte răspândită în totalitarism. Într-o societate totalitară cei care refuză idila impusă de kitsch sunt aruncaţi din Istorie. Aflat în Istorie, Lupan a luptat cu kitsch-ul, pe care l-a ostracizat, i s-a opus, iar uneori a cedat. Un exemplu elocvent de luptă contra omului-kitsch este şi Olimp dispreţuit, despre foametea din 1946-1947, poezie pe care pentru a o publica a trebuit să indice anul 1937 şi nu 1947, pentru a nu fi învinuit de „atentat criminal, antipatriotic”. Despre acest moment din biografia sa de creaţie Lupan a scris, gestul respectiv fiind considerat de autorul însuşi drept „un gest de apărare a conştiinţei”. Fapta aceasta venea cu siguranţă din necesitatea conştiinţei de sine, la care Lupan, unul dintre puţinii de pe atunci, se referă în mod direct. „Ne trebuie... o conştiinţă de sine”, susţinea el. Şi această afirmaţie se înscrie în dorinţa sa de a fi autentic, Lupan fiind un om al atitudinii civice nu doar în sens ideologic. Este incorect să-l reducem doar la atât. El a fost apărătorul multor scriitori aflaţi în situaţii dificile şi datorită lui au fost publicate cărţi care zăceau la editură fiind considerate disidente (ex.: cărţile Lidiei Istrati, sau Piaţa Diolei, volumul de debut al Leonidei Lari). Şi pe atunci era mult mai riscant să înfrunţi puterea. Sau să luăm un alt exemplu: sensul ambiguu al noţiunii de popor sovietic ar putea fi descifrat chiar în luarea de cuvânt a lui Andrei Lupan, la Congresul al III-lea al Scriitorilor din Moldova (în 1965), la care el a pus accentul pe necesitatea promovării limbii literare, a scriitorilor clasici, în termenii în care acest lucru era posibil în acele condiţii, când era nevoie şi de multă diplomaţie, de probitate morală în rândurile colegilor de la Chişinău şi de autoritate care să depăşească limitele geografice ale ex-R.S.S.M.-ului. Se ştie, de asemenea, cum a luptat Andrei Lupan pentru a obţine permisiunea de a inaugura la Chişinău o Alee a Clasicilor.
Cred că astăzi, dacă am avea printre noi oameni de caracter cum era Andrei Lupan, vocea intelectualilor ar fi auzită, chiar dacă acum rolul lor de mecanism util în menţinerea statului este preluat de mijloacele mass-mediei şi de către unii manageri numiţi şi „noii politruci”.