Două poeme emblematice
Pentru tiparÎn anii din urmă se vorbeşte mult, uneori absolut iresponsabil, despre Victor Teleucă în ipostază de „nomenclaturist”, slujitor al ideologiei comuniste, fără a se lua în seamă că asemenea afirmaţii nu sunt susţinute de creaţia scriitorului. De aceea ne-am propus să glosăm pe marginea şi în miezul a două poeme teleuciene.
Primul, apărut la un an de la moartea scriitorului, Decebal (2003), este o expresie concentrată a unor gânduri, idei şi atitudini care l-au preocupat pe Victor Teleucă ani şi decenii, aşteptându-şi ora izbucnirii în pagină. Nu putem să nu revenim pentru o clipă la textul poemului, mai exact – la acel Imn pământului dac, după care „cade cortina”, lăsându-ne uluiţi de forţa verbului teleucian de a-şi fi ajuns monument: „Din tragica luptă / Pe viaţă şi moarte / Aici, pe pământul carpatic bătrân, / Se născu o baladă – / Poporul român, / Care porni prin furtuni mai departe, / Sie să-şi fie pe soartă stăpân / Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai...”.
Că motivul poetic al apariţiei şi afirmării poporului nostru din adâncuri de vremi l-a preocupat pe poet se poate înţelege şi din cartea Ciclul italian sau criza de timp (1987), din care cităm fragmentar: „Mă-ntreb nedumerit: istorie să fim, / cu timpul devenim istorie?”, după care autorul consemna metaforic şi durut că „muţenia pereţilor încinsă roşu arde...”.
O altă dovadă concludentă a preocupărilor lui Victor Teleucă de motivul obârşiei, al devenirii şi nesfârşirii noastre o constituie poemul Mollis Davia, tipărit în „Literatura şi Arta” din 5 iulie 1990. Din păcate, nu l-am găsit în volumele de mai târziu ale autorului, de aceea îl citim acum cu o deosebită curiozitate intelectuală uşor de înţeles, dar şi cu o anumită teamă de a lua drept realizare literară o „ciornă”, adică un bruion al unei viitoare opere, la care scriitorul ar mai fi avut ceva de adăugat, de eliminat, de corectat / redactat, în vederea includerii în carte. Acestea şi alte sentimente sau impresii de lectură se concentrează, până la urmă, într-o mare satisfacţie a redescoperirii poetului preocupat de idei care depăşeau, cu certitudine, limitele permise exprimării nestingherite în anii săi de activitate rodnică. Astăzi încredinţăm foii albe de hârtie convingerea noastră nestrămutată că Victor Teleucă, acela care a avut „imprudenţa” să fie prudent, după cum a recunoscut el însuşi (a se vedea Ninge la o margine de existenţă, p. 158), a fost în măsură să lase posterităţii şi acest poem adeveritor unei gândiri filozofico-literare, spre care a tins mereu şi la care, în cele din urmă, a ajuns, poemul Mollis Davia reprezentând tocmai acea cugetare nesperată în contextul deceniilor sechestrate în mod criminal de o ideologie ostilă rostirii adevărului întreg despre neamul nostru.
Că suntem moldoveni de viţă veche, că facem parte dintr-un vast spaţiu mioritic, apoi chiar că suntem şi noi români, ca muntenii, oltenii, bucovinenii şi celelalte părţi constituente ale neamului românesc, s-a spus în publicistică şi-n strofe marcate de reflecţii corecte, binevenite, dar inimaginabile în anii ’70-’80. Totuşi o viziune poetică, literar-filozofică a adevărului întreg despre istoria noastră bimilenară n-am avut. O atare viziune ni se înfăţişează din chiar debutul poemului Mollis Davia: „Nu e tot ce-i tot în toate. / Este-un TOT al tău TOTAL – / Daimonul naţional...”.
Victor Teleucă, de data aceasta, nu se mulţumeşte, prudent ca pe timpuri, cu un tot care devenise, între timp, relativ uşor de spus. El pare să se răzbune pentru toţi anii în care nu i-a fost îngăduit, lui şi colegilor de breaslă ai generaţiei sale, să spună adevărul despre un tot total, adevăr devenit lesne perceptibil graţie forţei numite de poet „daimonul naţional”. Acest spirit, nevăzut şi – pentru mulţi – nebănuit, există totuşi, chiar dacă nu-l conştientizăm îndeajuns. Daimonul din debutul poemului „din neguri mi te scoate, / îţi dă chipul blând, lumina / să te cheme sus prin vremi, / să-nţelegi cum să te chemi...”.
Cităm aceste versuri suprasaturate de gândire filozofică şi ne bucurăm că prin 1988-1989, deci înainte de 1990, Victor Teleucă a reuşit să plăsmuiască un poem nu rarisim, ci principialmente inimaginabil în epoca sa. Că mai târziu şi, mai ales, în zilele noastre lucrurile ni se par atât de simple şi la îndemâna tuturora e o realitate pe care tot el şi alţi scriitori care vor fi gândit ca dânsul au zămislit-o şi ocrotit-o până să devină lucru obişnuit. Autorul Mollis Daviei îşi spunea la început sieşi, dar în mod virtual ţie, cititorului pe care şi-l dorea /imagina şi pentru care a aşternut pe hârtie lămuriri şi explicaţii temerare: „Tu de-aici („din neguri” – I.C.) îţi creşti puterea, / păstorind singurătăţi, / ţi-ai făcut din munţi cetăţi, / ca să-ţi aperi limba, vrerea / unui neam de-a nu se pierde / sub cel timp necruţător...”. De la vers la vers, de la o strofă la alta, poetul desfăşoară o întreagă cosmogonie a devenirii noastre, treptat aceasta luând formă de spunere calmă, aşezată, în care metafora se simte în largul ei şi adevărul ni se transmite liber, molipsitor am zice: „Neamul tău, murind ca dor, / re-nvia ca frunza verde. // Cosmogon cu luna-n sânge / şi cu Ursa Mare-n gând, / venea vreme fremătând / şi, râzând, ştiind că plânge, // hohotea ca-ntr-o risipă – / râset-fulger, lacrimi-ploi / pân-la veacul de apoi / şi-napoi cât ţine-o clipă // revezi totul mut, orbeşte, / parcă-ai mai trăit cândva / şi-atunci simţi cum Cineva / dintr-o parte te priveşte...”. Textul poemului devine atât de compact, încât e greu să-l împarţi în fragmente, ci te obligă să-l citezi ca dintr-o respiraţie a autorului nimerit în situaţia de a-ţi destăinui gândul care, odată încolţit în forul lui intim, se revarsă nestăvilit, chiar năvalnic: „e-o privire, dar a cui? / Brusc te-ntorci în partea Lui / să-ţi dai seama că te-aşteaptă / mut şi sumbru El, Destinul / neînduplecat şi rece...”.
De aici încolo insul-strămoş al nostru intră în relaţiile sale fireşti cu Destinul hărăzit din începuturi, până-l strigă acelaşi Cineva, în legătură cu care autorul-narator se întreabă oarecum retoric: „Cine-i El, cum se explică, / din ce parte e al tău? / Poartă-n el păreri de rău, / e un mit sau o nimică?”. Cineva, de la un timp Destinul, apoi Zamolxe, zeul tutelar al dacilor de demult, sunt personaje în văzul cărora s-a întâmplat să „împarţi ce nu se-mparte – / Totul tău, din rădăcină...”. Acest permanent Totul este o expresie simbolică a unei existenţe unitare, nedezmembrabile. Împărţit totuşi, el „curge cum a curs, / din nimic spre existenţă...”, suportând la un moment dat întrebări grave, adresate cui oare dacă nu insului-strămoş dacic: „Creşti din suflet mai departe? / Noi şi-aici şi-acolo – noi? / Strigă-n umbră un strigoi? / Noi de dincolo de moarte?” şi încă mai drastic, mai tăios: „Când intrăm în contopirea / unui plai cu timp MOLDAV / într-un spaţiu MOLDO-grav / regăsindu-ne menirea / MOLDULUI ce ani de-a rândul, / neglijându-l, n-a fost mut, / dar l-am dat cu împrumut, / îndărăt nicicând cerându-l?”.
Bănuim greşeala fatală a insului-strămoş care a împărţit „ce nu se-mparte” – adică TOTUL nostru, „din rădăcină”, până a ajuns strănepotul să culeagă „roadele” acelei greşeli: „Tot primind odinioară / musafiri de undeva, / azi nu-ncap de limba ta / şi te dau din limbă-afară, / chiar ţi-au dovedit amicii / fiecare cum putu / că eşti altul, nu eşti tu...”. N-am ajuns oare, peste vremi, la cele ce ni se întâmplă în prezent? Constatările şi întrebările retorice ale poetului exprimă durerea noastră neogoită şi întreagă: musafirii „prind istoria şi-o scurmă / (după cum mi i-ai primit) azi să-ţi spună că-au venit / primii ei, iar tu – pe urmă. / Te-nvăţau că altu-i graiul / care-l porţi. Aceşti avani / acum două mii de ani / ici şi-avură iadul, raiul? / Le-au cântat pe-aici cocoşii, / cucii noştri solitari, / S-au ştiut de-atunci plugari, / tot pe-aici le-au fost strămoşii?”.
Vicisitudinile istoriei de pe atunci au început. Şi tot de pe atunci îşi trage începuturile speranţa noastră întru izbăvire de greşeala comisă: „MOLLIS-DAVIA-ndulceşte / MOLDU-amar din cercul dac, / în el secoli se desfac, /vremuind ca o nădejde / nesfârşitul cu-nceputul / unui TOT de la-nceput, / parcă vine din trecut / viitorul, nu trecutul...”.
Viitorul, sugerează Victor Teleucă, ar consta în corectarea greşelii trecutului. Tocmai în acest context „se aud cum cresc Carpaţii / din a lutului gingii / cum ies dinţii la copii / dureros, muşcând din spaţii...”. Şi reapare Daimonul, spiritul tutelar al neamului, care „te dă cu fruntea-n soare, / sorbi cu ochii pân-orbeşti / plaiuri verzi moldoveneşti – / sfinte semne de-ntrebare / care din destin îţi cheamă / tot adâncul tău prin vis, / toate mari şi sfinte ni-s / ca MOLD – lacrima de mamă – / cea mai grea sinceritate – / un odor din dor cu-amar / prinse toate-ntr-un focar / ca să-l ştii şi tu ce poate / ochi în ochi – MOLDO-taină / într-un MOLDO-ritual / pentru-a scoate-un MOLD-voal / de pe suflet ca pe-o haină...”.
Nu este o acţiune simplă. Corectarea oricărei greşeli e mai complicată decât prevenirea acesteia. Ci totuşi, „când se face timpul critic – / Cruce grea aprinsă-n vânt – / ni se-arată pe pământ / MOLDULNOSTRU MIORITIC, / ROMÂNISMce se revarsă / duh nestins prin limba ta / spre a nu te strămuta / nici o dramă, nici o farsă...”.
Poetul se întâlneşte în chip firesc şi necesar cu capodopera folclorică naţională. Conştientizarea adevărului istoriei, înţelegerea justă a obârşiei naţiunii române în creuzetele istoriei noastre bimilenare au consecinţe benefice – „Atunci simţi că-acest DEPARTE / este – APROAPELE ce-l porţi – / sufletul cu şapte porţi / de balade fără moarte / şi-anotimpuri vin prin ele / şi se duc să vină iar, / tu, fiind străvechi portar, / le deschizi şi-nchizi cu stele...”. La ora fatală a istoriei „trei coboară, / pân-la urmă rămân doi, / când i-i turma mai de soi, / pe al treilea ţi-l omoară / ori încearcă să-l omoare, / iar al treilea suntem noi...”.
Victor Teleucă „citeşte” balada ca pe o închipuire literară în care baciul ostracizat este doar unul dintre mulţii săi ortaci, restul rămânând să suporte urmările greşelii fatale pomenite anterior şi – cum altfel? – să ducă pe umeri crucea care le revine prin Destin, de vreme ce „al treilea suntem noi, / nu chiar toţi, dar fiecare, / după cum se nimereşte // şi astfel din veac în veac / neamul meu se nesfârşeşte”.
Optimist finalul, dureros şi veridic întregul demers liric al scriitorului, surprinzător de proaspătă şi originală concepţia generală a poemului, de vreme ce poetul vede Mollis Davia – în spirit cantemirian – ca o parte a Daciei de până la Traian, adică „Dacia Moale, cu climă dulce, plăcută”, iar pe noi, urmaşii trăitorilor din Mollis Davia, – ca români din marele TOT pomenit în chiar prima strofă a lucrării.
Retipărit acum de Mariana şi Dumitru Gabura, fiica şi ginerele poetului, care în ultimul timp s-au dovedit exemplari în dragostea şi stima lor pentru Victor Teleucă, Mollis Davia este un poem inspirat al devenirii şi nesfârşirii moldovenilor ca parte inalienabilă a acelui TOT al nostru TOTAL, care este poporul român. Poemele Decebal şi Mollis Davia sunt emblematice pentru întreaga activitate a fiului de îndrăzneaţă gândire literar-filozofică al Cepeleuţilor hotineni, scoţându-l în fruntea colegilor de breaslă ai generaţiei şaizeciste, alături de Grigore Vieru, după cum consideră şi Theodor Codreanu.
Împreună cu poemul Decebal, devenit libret al operei cu acelaşi titlu, scrierile numite la urmă adaugă imaginii poetului şi întregii lui creaţii valenţe poetico-filozofice noi, care se cer conştientizate şi luate în calcul atunci când ne propunem să evaluăm corect, onest şi responsabil contribuţia lui Victor Teleucă la patrimoniul cultural românesc. E o problemă de conştiinţă literar-artistică şi cetăţenească, de data aceasta a noastră, a celor meniţi prin firea lucrurilor să fim stăpâni grijulii şi nepărtinitori ai moştenirii rămase de la înaintaşi.
Spusele acestea infirmă impresiile unor colegi de breaslă despre comportamentul artistic şi civic al lui Victor Teleucă, începând chiar cu 1959, când poetul a scris oda O altă limbă mai frumoasă nu-i, editată în 1964. De altfel, despre avatarurile acestei capodopere lirice a vorbit concludent Grigore Vieru: „Victor Teleucă... a fost primul poet căruia cenzura i-a spintecat o carte, omiţându-se din ea poemul Ciocârlii basarabene. Tot el, în generaţia noastră, a fost cel care primul a devenit redactor-şef al unei publicaţii de cultură, care chiar „Cultura” se intitula, şi a condus-o cu cinste şi demnitate... Victor Teleucă a scris primul poem dedicat limbii române de o frumuseţe rară...” (apud: Victor Teleucă – un heraclitean transmodern, Editura Universul, Chişinău, 2010, p. 141, 142; sublinierea ne aparţine – I.C.).
În aceeaşi ordine de idei, ar fi păcat să ne scape din vedere adevărul că Victor Teleucă nu numai că n-a fost un slujitor benevol şi fidel al Partidului Comunist, dar s-a aflat în para criticii din partea forurilor partinice pentru românizarea limbii şi pentru naţionalism (în 1974 la o Plenară a C.C. al P.C.M. şi în 1982 la o şedinţă a Biroului C.C. al P.C.M, care a discutat „Cu privire la manifestările naţionaliste din republică şi măsurile de intensificare a educaţiei ideologico-politice şi internaţionaliste a oamenilor muncii”, din hotărârea căreia cităm: „Să evalueze faptele pătrunderii în presă... a unor materiale dăunătoare din punct de vedere ideologic în urma reducerii vigilenţei politice a... tov. V. G. Teleucă, redactor al săptămânalului „Literatura şi Arta...” (a se vedea revista „Destin românesc”, 2011, nr. 3, p. 148). Efectul acestei hotărâri s-a materializat în 1983, când Victor Teleucă a fost destituit.
Ne revine, prin urmare, atunci când ne propunem să evaluăm activitatea lui Victor Teleucă şi să stabilim locul lui în dezvoltarea spiritualităţii poporului nostru, să luăm în seamă şi operele de adânc ecou ale autorului, cum sunt O altă limbă mai frumoasă nu-i, Răsărit de Luceafăr, Car frumos cu patru boi, Mollis Davia, şi învinuirile ce i-au fost aduse de potentaţii zilei pentru românitatea autentică a gândirii şi acţiunilor lui. Să luăm în seamă – subliniem – şi aceste două poeme emblematice pentru întreaga lui viaţă şi activitate.