Principiul tradiţional-istoric în ortografia limbii române

În articolul din numărul anterior al revistei „Limba Română”, am început prezentarea principiilor ortografiei româneşti actuale cu cel fonologic; vom continua, de data aceasta, cu principiul tradiţional-istoric (etimologic), iar în numerele viitoare – morfologic, sintactic, simbolic, distribuţional.

Fără îndoială că principiul fonologic este cel mai important pentru ortografia românească actuală, însă nu este exclusiv. Multe dintre regulile de scriere se explică din perspectiva tradiţional-istorică. În articolul anterior, am văzut că dificultăţile trecerii de la principiul etimologic la cel fonologic au urmărit întreaga (deşi scurta) istorie a ortografiei româneşti.

Înainte de a putea oferi o definiţie a principiului tradiţional-istoric şi de a trece la prezentarea modului în care acesta se aplică, este necesară o clarificare terminologică, mai precis, o discuţie despre termenii „tradiţional-istoric” şi „etimologic”. Vasiliu (1979: 16-18) arată că distincţia se face, de regulă, între scrierea „fonetică” şi cea „etimologică”, iar raportul dintre cele două tipuri de sisteme de scriere este, în general, de tip diacronic: un sistem de scriere la origine fonetic poate deveni etimologic. Exemplul tipic pentru această situaţie îl reprezintă limba franceză, în care a existat, la un moment dat, o echivalenţă între scriere şi pronunţare (fiecare literă reprezenta câte un sunet); situaţia actuală este însă diferită: sistemul de scriere francez a devenit etimologic pentru că forma scrisă a cuvintelor s-a conservat, pe când forma lor fonetică s-a modificat în timp.

Aşadar, într-un sistem de scriere etimologică unei litere sau unei secvenţe de litere i se asociază un sunet sau o secvenţă de sunete apărut(e) ca urmare a unei schimbări fonetice a sunetului (sau a secvenţei de sunete) pe care litera sau literele le denota(u) iniţial (Vasiliu 1979: 17). O scriere etimologică dă informaţii despre formele de origine ale cuvintelor, altfel spus, despre etimologia cuvintelor; de exemplu, substantivele fr. famille, fille, fils se rostesc [famij], [fij], [fis], dar păstrează grafia cu l, mai apropiată de etimoanele lat. familia, filia, filius.

Aşa cum arată Vasiliu (1979: 19), în perioada în care s-au purtat discuţiile privitoare la înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin, adică în secolul al XIX-lea, partizanii ortografiei etimologice / etimologizante susţineau adoptarea unei norme de scriere cu litere latine care să facă posibilă reconstituirea formei grafice a cuvintelor româneşti în conformitate cu originea lor latină, cunoscută sau presupusă (vezi exemple ca auḑi, bětran, prandiu, în loc de auzi, bătrân, prânz,din articolul anterior). Această concepţie venea în contradicţie cu evoluţia firească de la o scriere fonetică la una etimologică: scrierea etimologică nu se creează şi nu se adoptă, ci este rezultatul unui proces istoric (de evoluţie fonetică a cuvintelor).

Mai adecvat pentru ortografia actuală – în care factori precum tradiţia sau obişnuinţa de a scrie într-un anumit fel, originea sau istoria cuvintelor ne împiedică să scriem aşa cum pronunţăm – este să folosim denumirea de principiu tradiţional-istoric (Hristea 1981: 102). Excepţiile de la principiul fonetic explicabile printr-o anumită tradiţie (creată în interiorul limbii române sau preluată din alte limbi, odată cu formele ori cuvintele împrumutate) nu ne oferă neapărat informaţii despre originea cuvintelor, ci, mai degrabă, despre obişnuinţa de a scrie într-un anumit fel, fără a putea formula reguli stricte, dependente de contextul fonetic / fonologic.

În prezentarea punctelor în care se aplică principiul tradiţional-istoric în ortografia limbii române vom porni tot de la sinteza realizată de Hristea (1981: 102-104), completând-o prin folosirea instrumentelor normative în vigoare.

Două dintre aplicaţiile principiului tradiţional-istoric − şi cele mai semnificative − au fost anunţate încă din articolul publicat în numărul anterior: redarea literei x prin [cs] sau prin [gz] fără ca această corespondenţă să se supună unor reguli fonologice şi scrierea cu e, dar rostirea cu ie la începutul unor pronume personale şi al unor forme din paradigma verbului a fi. Încălcarea acestor două reguli, prezentate mai jos sub (a) şi (b), reprezintă greşeli semnificative; în schimb, regulile prezentate sub (c)-(e) sunt mai permisive.

(a) Pentru redarea sonoră a literei x (care apare în neologisme, nu şi în cuvinte din fondul vechi al limbii),instrumentele normative nu ne oferă o regulă, ci liste de situaţii în care aceasta se rosteşte [cs] sau [gz]. În ÎOOP⁵ se spune că se scrie x şi se pronunţă [cs]în cuvinte ca: exacerba, expediţie, explozie, hexametru, oxid etc., dar se scrie x şi se pronunţă [gz]în cuvinte ca: exact, examen, exantematic, exemplu, exil etc. Aşa cum arată Hristea (1981: 104), în cazurile enunţate ortografia urmăreşte să păstreze imaginea grafică (am adăuga, adesea şi fonetică) pe care aceste neologisme o au în alte limbi. Corespondentele din franceză ale cuvintelor din listele de mai sus se rostesc la fel: exacerber, expédition, explosion, hexamètre, oxyde (cu [cs]) versus exacte, examen, exanthématique, exemple, exile (cu [gz]). Vom vedea însă, mai departe, că nu se respectă întotdeauna forma fonetică a cuvintelor din limba de origine.

În DIN: 873 se încearcă o formulare mai clară a regulilor de rostire a literei x, bazată pe influenţa contextului fonetic. Însă regula este complicată şi, în contextul intervocalic, imposibil de formulat cu precizie. De aceea, pentru a şti să rostim corect litera x este întotdeauna util să consultăm un dicţionar ortoepic (DOOM², DIN). În DIN, regula are următoarea formă:

• litera x are valoarea [ks] la început de cuvânt, atunci când este urmată de o vocală (Xenia, xilofon), în interiorul cuvintelor, în trei situaţii − (1) înainte de consoană / consoane (pronunţare justificată fonetic numai înainte de consoane surde, dar recomandată de normă şi în alte poziţii, din cauza pătrunderii acestor împrumuturi pe cale scrisă şi a tradiţiei, deşi etimoanele franceze ale cuvintelor în cauză pot fi pronunţate cu [gz]): excavator, inexpugnabil, inextricabil, a juxtapune, imixtiune, Sextil; (2) după sonantele n, r: anxios, marxist; (3) între vocale (fără să existe o regulă): Alexandru, axă, coxalgie, doxă, a exagera, oxid, a taxa, toxină − şi în poziţie finală: anex, chix, complex, Felix, fix, lax, linx, lux, ortodox, perplex, prolix, sfinx;

• litera x are valoarea [gz] între vocale, în neologisme latino-romanice, fără să existe o regulă: auxiliar, exact, a executa, exemplu, exotic, a exalta, a exulta.

Majoritatea greşelilor de rostire constau în rostirea [cs] în loc de [gz] atunci când litera x apare între două vocale, deci în situaţia în care nu se poate formula o regulă fonetică. Este deci incorect să rostim [cs] în cuvinte precum exact, examen, examina, executa, exemplar, exemplu, exerciţiu, exila etc.

Hristea (1981: 104) atrage atenţia asupra câtorva aspecte normative legate de folosirea literei x: (1) x nu redă şi grupul [cş], prin urmare, se scrie: ficşi, complecşi, ortodocşi; (2) există unele cuvinte din fondul vechi al limbii în care grupul consonantic [cs]nu se redă prin x, ci prin cs: micsandră, ticsi, îmbâcsi, catadicsi; (3) unele cuvinte neologice se scriu cu cs, şi nu cu x, respectând grafia din limba de origine: vacs (< germ. Wachs), de la care s-a format în română verbul a văcsui, rucsac (< germ. Rucksack), cocs (< germ. Koks), cu derivatele cocserie, cocsifica, fucsină (< fr. fuchsine).

(b) Scrierea şi rostirea cu e sau ie la început de cuvânt sau de silabă este reglementată de două principii diferite. Situaţiile reglementate de principiul fonologic, în care scrierea şi pronunţarea concordă, au fost discutate în articolul anterior. Aplicarea principiului tradiţional-istoric determină existenţa unor excepţii, în cuvinte din fondul (cel mai) vechi al limbii, mai precis în forme ale pronumelui personal şi ale verbului a fi (vezi Vasiliu 1979: 56, Hristea 1981: 103, ÎOOP⁵: 12, DOOM²: XLVI, DIN: 267, 314): se scrie eu, el, ei, ele, ea, eşti, este, e, eram, erai, era, erau, dar se rosteşte [ieu], [iel], [iei], [iele], [ia], [ieşti], [ieste], [ie], [ieram], [ierai], [ierau], cu i semivocalic iniţial (transcris fonetic ca [j]). Influenţa grafiei asupra pronunţării determină apariţia destul de frecventă a unor rostiri hipercorecte, de tipul [eu], [este] etc. (vezi şi Nedelcu 2012).

În afara situaţiilor de sub (a) şi (b), Hristea (1981: 102-104) mai înregistrează şi alte câteva situaţii de aplicare a principiului tradiţional-istoric.

(c) Aşa cum e iniţial se rosteşte [je] în unele forme vechi în limbă, diftongul oa în poziţie iniţială se rosteşte ua (transcris fonetic [wa]), în cuvinte precum: oaie, oaste, oală, oase, oameni, care se scriu cu o în virtutea tradiţiei şi pentru că în formele latineşti care stau la baza acestor cuvinte există un o care s-a diftongat în ua: lat. hora > oară [wară], lat. hostis > oaste [waste], lat. homines > oameni [wameni]. Se spune − deşi nu toţi lingviştii sunt de acord cu acest lucru − că diftongul [oa] nu se poate pronunţa, în română, la început de cuvânt (sau de silabă), ci numai atunci când este precedat de o consoană (boabă, roată). Pentru această situaţie nu există o regulă clară, fiind acceptată, la începutul cuvântului, în măsura în care se poate face o diferenţiere acustică netă, atât rostirea cu [wa], cât şi cea cu [oa].

(d) Articolul hotărât masculin proclitic -l este obligatoriu prezent în scris, datorită tradiţiei, etimologiei şi unor necesităţi de ordin gramatical (dezambiguizarea formelor gramaticale). Acesta a dispărut de mult timp din vorbirea curentă, naturală. Rostirea sa este recomandabilă în exprimarea solemnă, oficială, dar nu şi în vorbirea obişnuită, unde reprezintă un caz de hipercorectitudine, explicabilă prin influenţa scrierii asupra rostirii (Hristea 1981: 103). Prin urmare, este firesc să rostim într-o conversaţie familiară, omu’ ăsta a venit (marcând prin apostrof absenţa articolului),dar într-un discurs oficial se recomandă să spunem omul de ştiinţă X.

(e) În fine, o altă situaţie înregistrată de Hristea (1981: 103) priveşte rostirea p versus b, independentă de contextul fonetic,în unele cuvinte de origini diferite.De exemplu, deşi rostim [supţire] (din perechea de ocluzive bilabiale p / b se alege varianta surdă, pentru că din grupul consonantic mai face parte şi africata dentală surdă ţ, iar grupul de două consoane surde este mai uşor de rostit decât un grup format dintr-o consoană surdă şi una sonoră), scriem subţire, respectând etimonul latinesc subtilis. Din aceleaşi motive fonetice, rostim [opcină],dar scriem obcină, în conformitate cu etimonul vechi slav občina. Scrierea nu concordă cu pronunţarea nici în cazul unor neologisme ca absent, absolut, abţine, absorbţie, obscen, obtuz, observa pe care le rostim cu p pentru că în grupul consonantic apare o altă consoană surdă, dar le scriem, în virtutea tradiţiei şi a etimologiei, cu b (vezi fr. absent, lat. absens, -ntis; fr. absolu, lat. absolutus; fr. (s)’abstenir; fr. absorption, lat. absorptio, -nis; fr. obscène, lat. obscenus; fr. obtuso; fr. observer, lat. observare).

 

1. DIN − Ioana Vintilă Rădulescu, Dicţionar normativ al limbii române ortografic, ortoepic, morfologic şi practic, Corint, Bucureşti, 2009.

2. DOOM² − Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, coord. Ioana Vintilă-Rădulescu, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005.

3. Theodor Hristea, Principiile ortografiei româneşti actuale, în: Th. Hristea (coord.), Sinteze de limba română, ediţia a doua, revăzută şi mult îmbogăţită, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, p. 99-109.

4. ÎOOP⁵ − Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, ediţia a V-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995.

5. Isabela Nedelcu, 101 greşeli gramaticale, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012.

6. Trésor de la Langue Française, disponibil la http://atilf.atilf.fr/tlf.htm

7. Emanuel Vasiliu, Scrierea limbii române în raport cu fonetica şi cu fonologia, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1979.