Contribuţia lui Nicolae Mătcaş la cultivarea limbii române
Născut la 17 aprilie 1940 în satul Crihana Veche, azi raionul Cahul, Nicolae Mătcaş a absolvit Universitatea de Stat din Chişinău (1962), s-a specializat la Universitatea de Stat din Sankt Petersburg (1964-1967), a devenit doctor în filologie în 1967, a ajuns doctor honoris causa al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (1993) şi profesor honoris causa al Universităţii din Bucureşti (1995). A fost ministru al Învăţământului al Republicii Moldova, şef de catedră şi decan la Institutul Pedagogic (actualmente Universitatea Pedagogică de Stat) „Ion Creangă” din Chişinău, în 1987-1989 afirmându-se ca unul dintre cei mai activi şi mai perseverenţi luptători pentru cauza românismului în Republica Moldova. A fost membru (şi secretar) al Comisiei interdepartamentale pentru studierea istoriei şi problemelor dezvoltării limbii moldoveneşti şi a contribuit esenţial la elaborarea şi adoptarea legislaţiei lingvistice din 1989. Cărţile sale de referinţă sunt Introducere în lingvistică (în colaborare, 1980), Lingvistica generală (în colaborare, 1984), Coloana infinită a graiului matern (în colaborare, 1990), Român mi-e neamul, românesc mi-e graiul (1998), Calvarul limbii române din Basarabia (2011).
Dintre titlurile de succes ale autorului evidenţiem şi volumul De la grotesc la sublim (1995), consacrat problemelor de cultivare a limbii române. Ceea ce-l singularizează în primul rând şi imprimă studiilor sale un specific proeminent este osatura teoretică solidă a afirmaţiilor, fundamentarea justă şi convingătoare a concluziilor. E trăsătura principală a articolului Numai în miezul limbii, care poartă subtitlul În loc de prefaţă. Saturat de informaţie istorică şi lingvistică, articolul se sprijină temeinic pe afirmaţia autorului că „suntem români pe străbun pământ românesc şi de aceea vreau să gândim, să vorbim şi să simţim româneşte” (p. 5). Eminescu, Grigore Vieru şi Nichita Stănescu îl călăuzesc pe Nicolae Mătcaş spre ideea că limba română este însuşi aerul pe care îl respirăm, pentru că „cetatea care ne-a ţinut mereu trează conştiinţa de apartenenţă la un neam eroic bimilenar, cetatea care ne-a făcut să rezistăm în faţa tuturor puhoaielor nivelatoare, din oricare parte s-ar fi pornit ele spre noi, a fost limba – această cetate de neînvins a românismului” (p. 6).
Nu-i vorbă, de pe la 1812 ruşii ne-au rebotezat în moldoveni vorbitori de limbă „moldovenească”, pe care unii dintre ai noştri o vorbesc şi până azi. „Dar cum o vorbim, se întreabă Nicolae Mătcaş? Te strânge în spate când auzi cum e schilodită la tot pasul dulcea şi încântătoarea limbă română” (p. 7).
Pentru ameliorarea acestei situaţii autorul procedează la demonstraţii consistente, explicând pe îndelete, ca în orice lucrare de ştiinţă, cum a evoluat diftongul oi, oy (pronunţat ua) din limba franceză în cuvintele neologice împrumutate de limba română. Diftong sau vocale în hiat, de exemplu, este o exegeză de mare fineţe a adevărului că „reflexele lui oi din franceză diferă uneori de la dicţionar la dicţionar, şi nu numai în cuvinte diferite, ci chiar în unele şi aceleaşi cuvinte” (p. 13). Pe baza colaţionării unor surse lexicografice de mare importanţă şi valoare (Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Bucureşti, 1989; Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, 1975; Dicţionar ortografic cu elemente de ortoepie şi morfologie, Chişinău, 1990 ş.a.), Nicolae Mătcaş constată că franţuzescul oi e ba ua (trotuar, fumuar), ba oa (coafură, croazieră, toaletă), din această cauză „de multe ori este imposibil a determina cum ar fi recomandat autorii dicţionarelor respective să fie pronunţate îmbinările de litere ua şi oa” (p. 13). Mai mult, „aceasta e prima dificultate cu care se confruntă un doritor de a însuşi pronunţarea şi scrierea corectă a neologismelor împrumutate din limba franceză ce conţin îmbinările de litere ua şi oa rezultate din diftongul oi” (p. 13) şi „a doua dificultate, nu mai puţin importantă, care apare în faţa alcătuitorilor de dicţionare ale limbii române constă în redarea în româneşte în scris a digrafului francez oi: când se va transpune prin ua şi când – prin oa?” (Ibidem).
Savant autentic, Nicolae Mătcaş nu uită că „limba română din Republica Moldova s-a aflat în permanenţă sub o influenţă masivă a limbii ruse, iar pronunţarea internaţionalismelor (chiar dacă acestea fuseseră împrumutate la timpul lor direct din franceză sau din alte limbi) imita pe cea a cuvintelor respective din limba rusă” (p. 14) şi că, prin urmare, numai aşa putem explica faptul că „o parte din aceleaşi cuvinte din limba română în dicţionarele editate în Republica Moldova în loc de oa îl conţin pe ua şi, în plus, acest digraf ua nu se rosteşte ca un diftong, cum se rostesc cuvintele neologice cu oa, ci face parte din silabe diferite” (p. 14-15). Distinsul lingvist concluzionează că „în condiţiile în care se vorbea la tot pasul despre influenţa binefăcătoare a limbii ruse..., când se promova insistent falsa teorie a unei limbi moldoveneşti de sine stătătoare, deosebite de română, când se ridica un zid artificial între limba română firească din România şi cea lâncezândă din Republica Moldova, nu trebuie să ne mire faptul că în dicţionarele normative erau propagate pe ici, pe colo şi nişte norme diferite, «specifice»” (p. 16). Or, „din momentul în care lumea ştiinţifică a recunoscut unitatea de limbă română vorbită de românii de pretutindeni, indiferent de fruntariile politice, normele limbii române literare trebuie să fie unele şi aceleaşi. Odată ce majoritatea dicţionarelor româneşti recomandă redarea lui oi din franceză prin oa şi pronunţarea acestei reuniri de sunete ca diftong, suntem datori să ne orientăm la această normă de pronunţare a lui oa – ca diftong, şi nu la cea rusească – de trecere a lui u şi a la silabe diferite (vocale în hiat)” (Ibidem).
După încă două observaţii demne de un exeget scrupulos şi profund al faptelor lingvistice, Nicolae Mătcaş notează că „franţuzescul oi se redă şi se pronunţă în româneşte ca oa, din care cauză, probabil, şi-a extins scrierea şi pronunţarea cu oa ca diftong la cuvintele franţuzeşti cu oi” (p. 17). Opinia sa e că „în virtutea acestei tendinţe de ordin general, vom scrie cu oa şi vom pronunţa cu diftongul oa următoarele cuvinte de origine franceză care conţineau un oi (oy): balansoar, benoar, budoar, coafare, coafor, croazieră, curtoazie, demoazelă, exploatare, fermoar, foaier, lavoar, patinoar, pledoarie” – şirul exemplelor date de autor este cu mult mai mare.
Până la urmă, un simplu, s-ar părea, articol de cultivare a limbii creşte într-o exegeză desfăşurată şi aprofundată a faptelor lingvistice abordate, Nicolae Mătcaş demonstrând că în textele de această natură (în carte sunt inserate şi altele asemănătoare: Diftong ascendent sau descendent?, Un prezidiu perpetuu?, Înnemurirea cuvintelor ş.a.) problemele de cultivare a limbii îşi pot găsi o rezolvare justă, profundă în baza unui material factologic vast, privit din unghiuri diferite, a unor observaţii subtile asupra faptelor de limbă, care generează concluzii pertinente, altfel zis – că articolele de cultivare a limbii sunt lucrări propriu-zis ori preponderent ştiinţifice.
Constatăm că mai bine de jumătate din volumul De la grotesc la sublim reprezintă parcursul ştiinţific al autorului într-o serie de probleme ale scrierii şi rostirii româneşti corecte. Pe de altă parte, cartea lui N. Mătcaş cuprinde şi un amplu compartiment de analize succinte şi de corectări judicioase ale unor fapte lingvistice aparent simple, pentru unii – chiar minore. Intitulat De-ale Parlamentului, compartimentul în cauză se întemeiază pe evidenţierea şi combaterea unor greşeli comise de către membrii Parlamentului chişinăuian. N. Mătcaş afirmă din start că „principala sursă de greşeli e gândirea în limba rusă” şi redarea, traducerea nereuşită, ad-hoc, a expresiei (ruseşti) în româneşte, subliniind în mod expres că „acest soi de greşeli îi caracterizează nu numai pe unii aleşi ai poporului, ci şi pe mulţi dintre membrii electoratului” (p. 97-98). Expresiile pe care le consemnează şi le corectează lingvistul sunt dintre cele mai diferite. În funcţie de gravitatea greşelilor comentate şi de complexitatea analizei şi combaterii acestora, Nicolae Mătcaş scrie unele articole relativ desfăşurate, bazate pe analize minuţioase şi pe interpretări aprofundate ale faptelor lingvistice, generând concluzii limpezi, cu exemplificări elocvente. Cităm câteva mostre de combatere a greşelii: „«Stimată audienţă». Cei care se adresează astfel confundă cuvântul auditoriu cu sensul de «asistenţă, public» cu audienţă, care înseamnă «întrevedere acordată unui solicitator de către o persoană sus-pusă» (Am avut o audienţă la primul-ministru). Este corect a spune onorat public, onorat auditoriu, distins auditoriu, onorată asistenţă. O sursă a erorii este şi asemănarea sonoră a celor două cuvinte, audienţă şi asistenţă, care, după cum vedem, pentru unii au devenit adevărate paronime”; „«Manifestarea va avea loc în sala festivă». Adjectivul e folosit inadecvat, pentru că o sală nu poate fi festivă. Festivă, adică sărbătorească, poate fi atmosfera, predispoziţia, starea, adunarea etc., pe când sala e de (pentru) festivităţi...”; „«El e pe buletin de boală». Insul care a motivat astfel absenţa colegului a vrut să spună că tovarăşul lui e bolnav, are chiar şi certificat medical (care îi motivează absenţa). A fost presat însă de modul de gândire şi de exprimare ruseşti: Он находится на больничном листе”. Scurt, clar, pe înţelesul tuturor, din 1995, de când a apărut cartea De la grotesc la sublim, greşelile comentate şi corectate grijuliu şi convingător în aceste, dar şi în alte articole sau eseuri, tablete sau consemnări, nu s-au împuţinat în societatea est-pruteană. Mai curând, acestea au devenit mai dese, de parcă nici Irina Condrea, Inga Druţă, Ana Vulpe, Nicolae Mătcaş, Ion Melniciuc, nici alţi cultivatori ai limbii române, de la noi ori de peste Prut, nu le-ar fi comentat şi corectat. Or, eficienţa tabletelor / eseurilor de cultivare a limbii e o altă problemă foarte dureroasă...
Ceea ce urmărim prin articolul de faţă e să consemnăm varietatea obiectivă a modurilor de a trata problemele limbii actuale: în mod propriu-zis ori preponderent ştiinţific, pe de-o parte, ca în articolul analizat de noi la începutul textului de faţă, şi – pe de altă parte – în mod publicistic, eseistic, după cum procedează Nicolae Mătcaş în compartimentul De-ale Parlamentului. Bineînţeles, se poate discuta care modalitate de a aborda problemele de cultivare a limbii e mai bună şi mai eficientă. Inerent, eventualii disputanţi s-ar împărţi în două tabere: unii ar susţine că e mai utilă prima modalitate de combatere a greşelii, pentru că autorii unor asemenea articole / studii analizează probleme complicate, apelând la surse ştiinţifice notorii, alţii ar da prioritate celei de-a doua, pentru că se recomandă în termeni simpli forma corectă de exprimare a cuvântului sau expresiei eronate. Ne întemeiem supoziţia pe realitatea încetăţenită la noi (dar şi peste Prut): încă Nicolae Corlăteanu acorda mai multă atenţie formei publicistice (eseistice) de combatere a greşelii în articolele / tabletele publicate iniţial în revista „Femeia Moldovei” (destinate publicului larg), dar ca savant prefera totuşi forma elaborată de abordare a problemelor de scriere şi de vorbire a limbii în articolele din culegerile apărute sub genericul comun „Cultivarea limbii” ori, mai târziu, în cartea sa Încadrarea lingvistică în realităţile europene (2001). Nicolae Mătcaş, după cum am arătat deja, exersează în aceeaşi lucrare – De la grotesc la sublim – ambele modalităţi. O privire fugitivă, evident simplificatoare, asupra articolelor / tabletelor scrise, de exemplu, de Irina Condrea ne conduce la concluzia că autoarea înclină spre abordarea ştiinţifică a subiectelor de cultivare a limbii. Ion Melniciuc, fără să neglijeze în principiu argumentarea ştiinţifică, este mai întotdeauna publicist, eseist. Acest domeniu se situează, de fapt, între ştiinţă şi eseistică, importanţa şi valoarea articolelor / tabletelor / eseurilor depinzând de gravitatea problemelor luate în discuţie, de precizia constatărilor, de justeţea interpretării faptelor de limbă, de limpezimea şi forţa de convingere a concluziilor şi, fără îndoială, de alţi factori concreţi care asigură articolelor / tabletelor / eseurilor respective actualitatea, eficienţa sau poate, din păcate, lipsa lor de valoare, de actualitate. Dar ne face plăcere să afirmăm, în încheierea articolului de faţă, că Nicolae Mătcaş este – în absoluta majoritate a lucrărilor sale de cultivare a limbii – un autor serios, un interpret judicios al faptelor de limbă, o călăuză de nădejde a cititorului prin hăţişurile destul de dese ale greşelilor de scriere şi de exprimare verbală, comise de conaţionalii noştri, cărora ne asumăm îndrăzneala de a le sugera să-i caute şi să-i citească toate cărţile de articole, indiferent dacă acestea sunt lucrări ştiinţifice ori tablete eseistice. Fiecare dintre noi are ce alege / prefera din lucrările Domniei Sale şi, în funcţie de pregătirea lingvistică a fiecăruia, avem cu toţii beneficiul unor observaţii pertinente asupra vorbirii / scrierii noastre curente şi al unor soluţii sigure în vederea corectării greşelilor de care nu mai putem scăpa.