Dicţionar toponimic (V)
Pentru tiparToponimia Basarabiei, în ansamblul ei, prin conţinut şi formă, este românească. Româneşti sunt numele de locuri şi localităţi create de o populaţie românească şi formate pe baza lexicului şi a mijloacelor derivative ale limbii române. Aceste nume constituie fondul principal al toponimiei pruto-nistrene (aproximativ 90% din totalitatea denumirilor geografice), ele datând din diferite perioade istorice. Româneşti sunt considerate şi numele topice preistorice, moştenite de la strămoşii noştri geto-daci (Dunăre, Nistru, Prut etc.), precum şi denumirile preluate din alte limbi, de la populaţiile conlocuitoare cu românii în acest spaţiu (Abaclia, Bucovăţ, Horodişte, Taraclia etc.), pentru că au forme demult adaptate fonetic şi structural în limba noastră şi pentru că îndeplinesc funcţii de comunicare într-un mediu etnolingvistic românesc. Astfel trebuie tratate şi numele topice cuprinse în acest repertoriu toponimic.
Andruşu, acest nume topic a servit ca bază de formare a mai multor toponime: Andruşul de Jos şi Andruşul de Sus, sate în raionul Cahul, Andruşa sau Valea Andruşului, ramificaţie din stânga văii Prutului din satul Roşu (Cahul), Cişmeaua Andruşului, Dealul Andruşului şi Pădurea Andruşului – toate acestea în hotarul satelor Andruşul de Jos şi Andruşul de Sus. Primar e numele topic Andruşa, menţionat în 1459 ca denumire a unei gârle – Gârla lui Andrieş. Prin acest document datat 3 ianuarie 1459, Ştefan cel Mare, pentru „credincioasa şi dreaptă slujbă”, întăreşte lui pan Rugină nişte sate pe Prut, în hotarul cărora se afla iezerele Rentea, Bogata şi Gârla lui Andrieş [1, p. 23]. Aceeaşi gârlă este pomenită şi în hrisovul din 2 iulie 1502, prin care se confirmă o cumpărătură a domnitorului pentru nişte moşii şi sate din stânga Prutului, pe care le dăruieşte Mănăstirii Putna [1, p. 246].
Între reperele de moşii, menţionate în acest document, sunt şi locuri ale căror denumiri s-au păstrat până în zilele noastre: Roşu, iezer, în document cu denumirea tradusă în slavoneşte Cerlenul, Frumuşiţa (Frumoasa), vale şi pârâu, Troianul, val de pământ, Rentea, gârlă, Cărhana, vale, Andrieş, gârla amintită deja. Andrieş va fi fost, probabil, numele proprietarului moşiei locale, el servind ca motivaţie onimică pentru gârla în cauză şi pentru satul din partea locului. Ulterior denumirea şi-a modificat forma, acordându-se în gen cu apelativele ce desemnează obiectele topografice respective: Andruşa, prin faza intermediară, Andrieşa, după entopicul vale, şi Andruşu,după apelativul topic sat, având ca fază intermediară forma Andrieşu.
Satul Andruşul de Jos figurează pe o hartă din anul 1764 [2], ulterior având următoarele atestări: sat de răzeşi în 1806 [3, p. 45]; comună cu 161 de case şi 171 de familii, împreună cu satele Roşu, Bogdanovca şi Cotihana, în 1861 [4, p. 21]; sat în jud. Ismail, cu 60 de case şi 265 de locuitori în 1870 [5, p. 123]; sat în jud. Cahul, cu 855 de locuitori, dintre care 851 de români, în 1930 [6, p. 102]; sat în raionul Cahul, 2.028 de locuitori în 1989 şi 2.224 de locuitori în 1994 [7, p. 188; 8, vol. I, p. 145]. Andruşul de Sus este atestat documentar începând cu a doua jumătate a sec. al XIX-lea: comună cu 100 de case şi 155 de familii, împreună cu Baurci-Moldoveni, în 1861 [4, p. 21]; sat în jud. Ismail cu 48 de case şi 301 locuitori în 1870 [5, p. 123]; sat în jud. Cahul, 848 de locuitori români în 1930 [6, p. 102]; sat în raionul Cahul, 1.753 de locuitori în 1989 şi 504 gospodării cu 1.692 de locuitori în 1994 [7, p. 188; 8, vol. I, p. 146]. Microtoponimele Cişmeaua Andruşului, Dealul Andruşulului şi Pădurea Andruşulului au luat fiinţă prin polarizare toponimică, fiind motivate de oiconimul Andruşu (de Jos şi de Sus).
Bârnag, ridicătură de teren în hotarul unor sate nistrene: Bârnagul, dealuri înalte (Doroţcaia, Goian, rn. Dubăsari), maluri înalte stâncoase (Bălăşeşti, Ustia, rn. Criuleni; Holercani, rn. Dubăsari), părţi de sat (Chiţcani, Chircăieşti, rn. Căuşeni), În Bârnag, dealuri pietroase şi priporoase (Lalova, Saharna, rn. Rezina), Pe Bârnag, dealuri cu păşune (Bălăureşti, Mârzeşti, rn. Orhei), Toloaca de pe Bârnag, păşuni (Lalova, Stodolna, rn. Rezina) ş.a.
Cuvântul bârnag nu este înregistrat de nici unul dintre dicţionarele existente. Până nu demult nu a fost nici etimologizat şi explicat semantic. A fost înregistrat de noi şi comparat cu unele lexeme din limbile de contact: ucr. бурнак „deal”, „banc de nisip”, rus. бурун „val”, „troian de zăpadă”, bg. бурун „limbă de nisip”, „deal, holm”, tc. burun „limbă de nisip; promontoriu” [9, p. 35; 10, p. 24]. Am interpretat entopicul ca formaţie pe teren propriu: bârnă „deal”, „pisc” + suf. -ac / -ag (cf. şi alte derivate în -ac: băltac, dâmbac, fundac, prăvălac). Nu se exclude însă niciun împrumut ucrainean în cazul termenului bârnag, având în vedere mai ales teritoriul lui de răspândire – raioanele de est ale republicii. Local au fost înregistrate semnificaţiile: (1) „ridicătură de teren; deal, holm, pisc”, (2) „mal înalt şi priporos”, (3) „insuliţă din pietriş şi nisip în albia unui râu”. Termenul dispune de o serie numeroasă de sinonime: bârnă, bâtcă, chiclă, chiclău, ciocan, ciochină, coclău, cucă, holm, ţiglă, ţiglău, ţugui, ţuţuroi (1); buduroi, căţină, stâncă (2); ostrov, prund, prundiş, renie, reniş, scruntar (3).
Camenca, râu, afluent de stânga al Nistrului în zona oraşului Camenca. Izvorăşte la vest de or. Kpâjopol (reg. Odesa, Ucraina), având direcţia cursului spre sud, sud-vest şi apoi spre sud până la vărsarea în Nistru. Lungimea: 55 km. Altitudini: 305 m la izvoare şi 155 m la vărsare. Afluenţi: Izvoare (de dreapta), Malina, Odaia, Puhoina (de stânga). Pe teritoriul republicii, pe valea râului Camenca sunt situate satele Hristovaia, Severinovca şi or. Camenca. Hidronimul este notat cartografic începând cu sec. al XVIII-lea, în anii 1736, 1770 (1774), 1811, 1887 etc. Râul străbate o zonă calcaroasă, fapt ce explică în ultimă instanţă denumirea sa: rus. каменка < камень „piatră” + suf. -ka. La origine, deci, hidronimul a însemnat „răul din valea cu sol pietros”, „pietrosul”. Toponimia noastră cuprinde şi alte nume de râuri Camenca, afluenţi ai Prutului (la Balatina, rn. Glodeni) şi ai Răutului (la Gura Camencii, rn. Floreşti), denumiri apărute din perioada convieţuirii româno-slave în aceste regiuni. Formaţiile onimice româneşti cu această semnificaţie sunt, bineînţeles, mult mai numeroase: Chetroasa (Broasca, rn. Anenii Noi; Alexandrovca, Izvoare, rn. Floreşti), Chetrosu (Brânza, rn. Cahul; Ignăţei, rn. Rezina; Leuntea, rn. Ştefan Vodă; Roşcani, rn. Rezina; Scoreţeni, rn. Teleneşti; Verejeni, rn. Ocniţa), Chetroşiţa (Budeşti, mun. Chişinău; Copanca, Zaim, rn. Căuşeni) ş.a.
Oraşul Camenca şi-a luat numele de la râul omonim, fiind atestat documentar încă în prima jumătate a sec. al XVII-lea, ceea ce însă nu exclude o mai mare vechime a localităţii şi, cu atât mai mult, a râului [11, vol. III, p. 79]. Vin să ne informeze despre aceste localităţi menţiunile: aşezare cu populaţie mixtă, biserică catolică din lemn (1728); autorităţile ţariste impun populaţiei credinţa ortodoxă (1776); moşia locală este stăpânită de prinţul rus Piotr Wittgenstein, care edifică o nouă biserică din piatră (1828-1843); localitate cu statut de târg: 254 de gospodării ţărăneşti, şcoală parohială, port fluvial (1850, 1862, 1865); 4.038 de locuitori: români, ruşi, ucraineni, evrei (1897); 1.058 de curţi şi 6.805 de locuitori (1905); 7.370 de locuitori (1940); 13.689 de locuitori, întreprinderi industriale, şcoli medii şi primare, şcoli de arte plastice şi de muzică, biblioteci, spital, sanatoriu (1989-1994) [11, vol. III, p. 81-87]. În Basarabia se întâlnesc numeroase localităţi cu denumiri de origine hidronimică: Bâc, Bâcioc, Gura Bâcului, Bucovăţ, Bulboaca, Cahul, Căinari, Ciorna, Ciuluc, Ciulucani, Cubolta, Ialpug, Ialpugeni, Lăpuşna, Pruteni, Răuţel, Râbniţa, Tigheci.
Cogâlnic este unul dintre cele mai lungi râuri din Basarabia, străbătând teritoriile a trei raioane din Republica Moldova (Hânceşti, Cimişlia, Basarabeasca) şi a patru raioane din Ucraina, reg. Odesa (Tarutino, Arţâz, Sărata, Tatarbunar). Izvorăşte din pădurile ce împresoară Mănăstirea Hâncu, curge spre sud-est până aproape de or. Arţâz şi spre est până în preajma or. Sărata, apoi spre sud până la vărsarea sa în lacul Kunduk, denumit şi Sasâk, de pe litoralul Mării Negre. Lungimea: cca 250 de km. Între hotarele republicii valea râului Cogâlnic acumulează apele a peste 130 de râuleţe şi pâraie (afluenţi şi coafluenţi), dintre care cele mai mari sunt: Valea Lacului, Valea Fâneţului, Mitocul, Rătundul, Timircanul, Chilumul, Valea Albinei, Gladişul, Valea Merenilor, Giaparul, Valea Cişmelei, Hârtoapele, Bularga (pe dreapta), Valea Conojenilor, Valea Podişului, Vişina (Ghişina), Valea Cailor, Irieştii, Făntalul, Valea Oii, Râpacul, Galbena, Răzlogul, Groapa, Ruptura, Râşniţa, Ilieşul, Adâncul, Ciobârca, Valea Turcului, Lata, Ţăpoiul, Casâmul, Schinoasa, Fundoaia, Schinoşica, Baraghina, Curugica, Ceaga, Saca, Colbărişul, Lunga (pe stânga).
Pe valea Cogâlnicului, în limitele celor trei raioane ale Moldovei, sunt situate vreo 22 de localităţi, dintre care cele mai importante sunt: Ciuciuleni, Drăguşeni, Bobeica, Dahnovici, Stolniceni, Logăneşti, Hânceşti, Bozieni, Gura Galbenei, Valea Perjei, Gradişte, Ecaterinovca, Cimişlia, Sadaclia, Carabetovca, Basarabeasca. Denumirea râului este menţionată încă în primele documente slavo-româneşti din sec. al XVI-lea. Astfel, în hrisovul din 11 martie 1502 se arată că Ştefan Voievod dă şi întăreşte lui Duma Hurduiescu şi altora, pentru „adevărată slujbă”, un loc de pustiu la Spiroasa (Spinoasa, Schinoasa), partea din Cogâlnic, „ca să aşeze acolo un sat care să fii cât va pute cuprinde pentru locuinţa aceluiaşi sat pâră la 20 casă” [12, p.1]. Ulterior sunt atestate mai multe locuri şi sate de pe Cogâlnic: „Mănuileşti pe apa Cogâlnicului... cu vad de moară într-apa Cogâlnicului”, la 1654; „Iurieştii pre apa Cogâlnicului în ţinutul Lăpuşnei”, la 1662; „o selişte anume Pulberenii, ce este în fundul Cogâlnicului”, la 1669; „o moşie pe Cogâlnic în ţinutul Lăpuşnii anume Hânceştii”, la 1755, aceeaşi moşie „Hânceşti, pi Cogâlnic”, la 1803 ş.a. [12, p. 71-72, 90, 106, 195, 260]. Un alt râu Cogâlnic, afluent de stânga al Răutului, în ţinutul Orhei, e amintit în documente încă la 1470 [13, veac. XIV-X, vol. I, p. 423].
Hidronimul, după aspectul fonetic şi vechimea sa, pare să fie de origine turcică, un nume topic păstrat încă de la pecenegi şi cumani, cu care romanicii răsăriteni au convieţuit timp de câteva sute de ani (sec. IX-XI), până la asimilarea turaniciloir de către populaţia băştinaşă. Nume de râuri asemănătoare au fost înregistrate în bazinele râurilor Nipru şi Don. Etimologia lor continuă să fie controversată: (1) kagan-lyk „cahanat”, „teritoriu stăpânit de un kahan / kagan (principe turanic)” [14, p. 86]; (2) këgëlën „iarbă” [15, p. 166], onimicul însemnând la origine „râul de pe valea ierboasă, bogată în păşuni”. Hidronimele noastre fie că au fost transplantate de turanici, fie că au fost create în aceste locuri după tipul celor din regiunile populate de ei anterior, păstrându-se astfel o tradiţie toponimică mai veche, specifică popoarelor turanice migratoare.
Găvanul, nume de locuri în hotarul multor sate: Găvana, vale adâncă într-o pădure (Moşana, rn. Donduşeni), Găvănoaia, vâlcea (Tăura Nouă, rn. Sângerei), Găvanul, deal cu râpi adânci (Horodişte, rn. Râşcani), porţiune de teren (Lozova, rn. Străşeni), hârtop adânc (Tolocăneşti, rn. Soroca), văi (Bolţun, rn. Nisporeni; Chetriş, rn. Făleşti; Feteşti, rn. Edineţ; Nimoreni, rn. Ialoveni), Pădurea Găvanului (Rudi, rn. Soroca), Valea Găvanului (Balinţi, rn. Soroca). Dicţionarele înregistrează, în primul rând, sensurile de bază ale cuvântului: „scobitură”; „obiectul sau parte a unui obiect care prezintă o scobitură”, „orbita ochiului”, „strachină de lemn; căuş”. La acestea însă trebuie adăugate semnificaţiile entopice: găvan „locuri joase cu văi întunecoase, în păduri” [16, vol. II, partea II, p. 239], „vâlcea închisă”, „hârtop mic cu pereţi foarte repezi în semicerc”, „depresiune ca o groapă” [17, 34, 43, 46], „adâncitură mare de formă rotunjită”, „groapă mare sub creasta muntelui” [18, p. 87, 91], „groapă mare” [19, p. 344]. Pe teritoriul Basarabiei au fost înregistrate sensurile: (1) „depresiune de teren; adâncitură” (Limanskoe, rn. Reni, reg. Odesa, Ucraina; Lupăria, Moşeni, rn. Râşcani); (2) „râpă împădurită”, „relief adâncit, hârtop, văgăună” (Heciul Vechi, Rădoaia, rn. Sângerei; Lozova, Scoreni, Zubreşti, rn. Străşeni).
Prima menţiune documentară a termenului entopic datează din 1512 [20, p. 90]. Este frecventă utilizarea lui în operele literare: „O luă încet pe un colnic, coborî într-un găvan” [M. Sadoveanu, vol. XV, p. 21]; „Apa vie a celor trei izvoare era călăuzită printr-o albie îngustă în hrubă, într-un găvan de stâncă” [M. Sadoveanu, Creanga de aur, p. 460] etc. În terminologia entopică îi corespund sinonimele: adâncătură, adâncitură, buierac, cazan, căldare, căuş, ceanac, ceaun, cotlon, cotlovină, găoază, gropană, hădăucă, hârtop, scochină, văgăună, zănoagă. Pentru etimologie a se compara: bg. гаван,s-cr. ваган „vas de lut adânc; strachină”, „albie”, ucr. ваган, ceh. vahan, pol. wahan, toate cu aceleaşi sensuri.
Măgdăceşti, sat în raionul Criuleni, situat într-o vâlcea de dreapta a văii râului Ichel, la 15 km nord de Chişinău. Coordonate geografice: 47°08’ lat. N, 28°50’ long. E. Satul este foarte vechi, existent încă pe vremea domniei lui Ştefan cel Mare. Despre vechimea şi provenienţa denumirii localităţii ne informează un hrisov al lui Petru Rareş din 9 martie 1529. Prin acest document se întăreşte stăpânirea lui Petre Măgdiciu şi a fraţilor lui pe jumătate din satul Măgdăceşti de pe Ichel, pe care tatăl lor Mihul Măgdiciu l-a cumpărat în zilele lui Ştefan Voievod de la Şandru Onescul [12, p. 5]. Mai târziu satul e pomenit în câteva acte de danie şi cumpărătură din anii 1709, 1724, 1727, 1807 ş.a. Conform mărturiilor documentare, la 1724, Darie Donici, vel-vornic al Ţării de Jos, stăpânea două părţi de ocină din Măgdăceştii de pe Ichel din ţinutul Orhei; la 1727, moşinaşal unor părţi de moşie în Măgdăceşti şi Drăsliceni era Aftonie Băţ; la 1807 proprietar al Măgdăceştilor este Manolache Donici, spătar, iar a moşiei satului din vecinătate Paşcani – Ileanca Doniceasa [12, p. 162, 165; 23, p. 419].
Ulterior, până în sec. al XX-lea, satul nu mai este menţionat cu acest nume, fie că şi-a schimbat denumirea, fie că a fost înglobat ca moşie şi aşezare umană în cadrul altor localităţi din vecinătate (Drăsliceni, Paşcani). Apare totuşi notat când Paşiştii [12, p. 5], când Măgdăceştii [24, p. 70] şi Măgdăceşti-Păscăliţa [25, p. 67]. Statisticile din sec. al XX-lea ne informează asupra acestui sat: Măgdăceşti, jud. Lăpuşna, plasa Chişinău, 453 de locuitori [1930; 6, p. 270]; Măgdăceşti, jud. Lăpuşna, plasa Budeşti [1943; 26, p. 534]; Măgdăceşti, rn. Străşeni, com. Drăsliceni, 1.133 de locuitori [1970; 27, p. 288], Măgdăceşti, rn. Criuleni, com. Drăsliceni, 3.194 de locuitori [1994; 8, vol. II, p. 438].
Prin urmare, oiconimul Măgdăceşti provine de la numele de persoană Măgdici (Măgdiciu), derivat cu suf. -eşti, indiciu al toponimelor de origine antroponimică. Numele Măgdici poate fi o formaţie cu suf. -ici de la Magdu (Megda), prin analogie cu Comănici <Coman, Mărăndici < Maranda ş.a. Varianta Măgdăceşti este posterioară celei documentare Măgdiceşti şi a apărut prin asimilarea lui i neacentuat din a doua silabă a denumirii, sub influenţa vocalei ă din silaba precedentă.
Palanca, este numele mai multor locuri şi localităţi din spaţiul geografic pruto-nistrean: Palanca, sat din rn. Ştefan Vodă, Pălanca (Palanca), sate din rn. Călăraşi şi Drochia, Movila Pălăncii din rn. Nisporeni, Pădurea Pălăncii din rn. Călăraşi. Dintre toate, de o anumită rezonanţă istorică se bucură Palanca din rn. Ştefan Vodă, existentă încă pe vremea domniei lui Ştefan cel Mare. Această localitate este situată de partea dreapta Nistrului, pe un promontoriu ce înaintează spre răsărit în lunca râului, nu departe de vărsarea acestuia în Liman. Cotele înălţimilor din împrejurime ajung până la 120-130 m, iar cele din cuprinsul aşezării – doar până la 20-30 m. Satul a luat fiinţă pe lângă o străveche fortificaţie din pământ şi lemn, durată de românii moldoveni la un vad al Nistrului în scopul apărării împotriva năvălirii tătarilor şi cazacilor.
Pe cursul inferior al Nistrului existau două treceri principale peste acest râu, prin vadul de la Cetatea Albă şi prin cel de la Palanca. Paza vadului de la Palanca era efectuată de detaşamente de oşteni sub conducerea pârcălabului de Cetatea Albă. Pe la mijlocul sec. al XV-lea funcţia de supraveghetor al acestei mici cetăţi i-a revenit pârcălabului Iurghenci, numele căruia l-a purtat un timp fortăreaţa – Cetatea lui Iurghenci, Cetatea Iurghenci [28, p. 35].
Pălăncile moldoveneşti reprezentau nişte întărituri de pământ, alcătuite dintr-un şanţ adânc şi un val de pământ, pe care se instalau druci de lemn sau pari înalţi, ascuţiţi la capătul de sus, înfipţi în pământ şi fixaţi între ei cu scoabe de fier. Construite pe mari înălţimi de teren, pe movile sau pe maluri de ape, acestor pălănci le serveau ca şanţuri pantele abrupte ale dealurilor şi movilelor, malurile priporoase ale râurilor şi lacurilor. Asemenea întărituri au existat nu numai la hotare, ci şi în interiorul ţării, populaţia băştinaşă folosindu-le ca locuri de pază şi de refugiu în cazuri de primejdie (invazii, războaie). Prezenţa lor în trecut o evocă numele topice menţionate mai sus. Palanca de la Nistru era apărată dinspre sud şi est de malurile priporoase ale unei vechi albii a râului, iar dinspre nord şi vest – de şanţuri şi valuri de pământ. Pe valuri se înălţau pereţi groşi din druci şi bârne de lemn, care mai târziu au fost înlocuiţi cu ziduri înalte de piatră.
În 1484, turcii cuceresc Cetatea Albă, ocupând totodată şi Palanca. Mica cetate este refăcută, construcţiile sale defensive fiind orientate de acum spre nord şi spre nord-vest, contra moldovenilor. În incinta cetăţii se aflau câteva clădiri pentru ieniceri şi căpeteniile lor, o moschee, depozite de provizii şi alimente. Cele patru turnuri de pe la colţuri erau prevăzute cu posturi de supraveghere şi semnalizare, cu rampe pentru tunuri. Palanca avea pe vremuri importanţă strategică, economică şi militară, servind drept centru comercial şi avanpost de frontieră. Pe aici, prin vadul Nistrului, trecea vechiul drum dinspre Crimeea spre oraşele nord-pontice şi dunărene. Şi tot pe aici trecea un alt drum principal, care venea de la Cetatea Albă şi ducea spre centrele economice din nordul Moldovei, spre Soroca şi Hotin şi spre Iaşi şi Suceava. Strămoşii noştri au luptat cu jertfire de sine pentru Palanca, ca şi pentru alte cetăţi şi cetăţui, întru a-şi apăra ţara şi a o păstra întreagă, independentă. Faima de altădată a localităţii e vie şi astăzi în memoria localnicilor.
Frecvente sunt şi menţiunile documentare privind cetatea şi satul Palanca. Hărţile din sec. XVII-XVIII consemnează aşezarea ca important centru economic şi comercial pe râul Nistru, fiind reprezentat printr-un simbol cartografic specific burgurilor şi târgurilor (în anii 1650, 1770 ş.a.). În 1651, un călător suedez aminteşte de orăşelul Palanca de pe Nistru. La 1657, călătorul turc Evlia Celebi găseşte cetatea în plină putere, fiind apărată de 200 de ieniceri osmanlâi, cu 20 de tunuri [29, p. 42]. În 1570, cetatea e menţionată cu denumirea turcească Janyk Hisar, adică „cetatea auxiliară”, probabil, faţă de cea considerată principală – Akkerman (Cetatea Albă). Aici se aflau 52 de familii de agricultori şi cinci burlaci. Cu timpul, Palanca devine una dintre cele mai importante aşezări de pe Nistru, sursele documentare ruseşti calificând-o drept târguşor (местечко).
Catagrafia de la 1827 indică pentru Palanca 57 de case şi 9 bordeie, majoritatea populaţiei fiind ţărani români. Mai locuiau aici şi câteva familii de pescari lipoveni, câţiva burlaci ruteni. În acelaşi an, după alte surse, satul avea o populaţie de 256 de locuitori, inclusiv 170 de români, 42 de ruşi, 44 de ucraineni. În anii ’50 ai sec. al XIX-lea numărul populaţiei locale era de 482 de persoane [30, p. 12]. Palanca făcea parte din numărul satelor declarate „posesiune a statului”, fapt care le permitea autorităţilor ţariste să impună populaţiei locale impozite majorate, corvozi şi obligaţiuni administrative suplimentare. Conform unor dispoziţii speciale, în sat au fost aşezaţi colonişti şi bejenari din alte ţinuturi şi ţări: ruşi, ucraineni, bulgari. De aceea numărul şi componenţa etnică, în general, situaţia economică a localităţii a variat mereu, pe tot parcursul sec. al XIX-lea.
Astfel, potrivit mărturiilor documentare, Palanca avea: la 1859 – 84 de gospodării ţărăneşti şi 632 de locuitori, o biserică ortodoxă [31, p. 15], la 1875 – 134 de case şi 977 de locuitori, 223 de cai, 170 de vite cornute mari, 650 de oi [5, p. 100], la 1897 – 1.529 de locuitori [32, p. 8]. Câteva informaţii în acest plan, datând din sec. al XX-lea: 204 case, 1.171 de locuitori, o biserică cu hramul „Sf. Nicolae”, o şcoală elementară [1904; 33, p. 158]; 2.063 de locuitori, dintre care 1.449 de români, 326 de ucraineni, 252 de ruşi, 24 de evrei, cinci greci, un polonez, un bulgar, un ungur şi un neamţ [1930; 6, p. 124]; 823 de gospodării individuale şi 2.172 de locuitori, dintre care 2.073 de români, 78 de ruşi, 12 ucraineni ş.a., biserica „Naşterea Maicii Domnului” (din 1880) [8, vol. IV, p. 1361]. Zamfir Arbore în „Dicţionarul geografic al Basarabiei” [1904, p. 158] ne relatează: „Pe la 1806, aici a existat un mic castel zidit pe drumul ce ducea de la Maiaki spre Akkerman. Castelul era cu patru turnuri; în lungime edificiul avea 70 de stânjeni, în lărgime – 30 de stânjeni”.
Termenul entopic palancă este un cuvânt românesc foarte vechi (cf. tc. palanka, pol. palanka, ung. palánk – toate având sensul „fortificaţie”), care, cu sensul de „fortificaţie de pământ, cetăţuie”, dar şi de „aşezare păstorească”, era frecvent utilizat în trecut atât în vorbirea populară, cât şi în cronici, în operele literare: „În mijlocul munţilor era o palancă de zid şi tras zidiul den râpa a unui munte până în râpa altui munte”[M. Costin, 34, p. 236]. „Bătrânul vizir prezida la facerea podului, al cărui cap era ocrotit, ca de o palancă, de cetăţuia din insulă” [N. Bălcescu, după 35, vol. III, p. 305].
Referinţe bibliografice
1. Mihai Costăchescu, Documente moldoveneşti de la Ştefan cel Mare. Iaşi, 1933.
2. *** Karte von Polen der Moldau,Amsterdam, 1764.
3. *** Полевой журнал веденный ежедневно при обходе старой черты отделявшей до 1806-го года турецкого-татарского владения в Бессарабии от частных владений. Sankt Petersburg, 1812.
4. *** Indicele după judeţe al comunelor orăşiene şi rurale,Bucureşti, 1861.
5. *** Перечень населенных мест (1870-1875). Бессарабская губерния,Chişinău, 1912.
6. *** Enciclopedia României,Bucureşti, vol. II, partea I, 1935.
7. *** Totalurile recensământului unional al populaţiei din anul 1989, Chişinău, 1990.
8. *** Dicţionarul statistic al Republicii Moldova, Chişinău, vol. I-IV, 1994.
9. Anatol Eremia, Tainele numelor geografice,Chişinău, 1986.
10. Anatol Eremia, Dicţionar explicativ şi etimologic de termeni geografici,Chişinău, 2006.
11. *** Localităţile Republicii Moldova,Chişinău, vol. I-VII, 1999-2007.
12. Aurel Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Lăpuşnei,Bucureşti, 1937.
13. *** Documente privind istoria României, A. Moldova,Bucureşti, veac. XIV-XV, vol. I, 1954 şi urm.
14. O.C. Cтрижак, Назви piчок Полтавщини,Kiev, 1963.
15. B.A. Никонов, Краткий топонимический словарь,Moscova, 1966.
16. *** Dicţionarul limbii române,Academia Română, Bucureşti, vol. I, 1906 şi urm.
17. Teodor Porucic, Lexiconul termenilor entopici din limba română (Extras), Chişinău, 1931.
18. Dragoş Moldovanu, Chestionar toponimic şi entopic general cu un glosar de entopice onomasiologic. Iaşi, 1978.
19. Viorica Goicu, Termeni pentru noţiunea de „stradă” în Banat // Studii de onomastică, Cluj-Napoca, vol. IV, 1987.
20. *** Dicţionarul elementelor româneşti din documentele slavo-române,Bucureşti, 1981.
21. Mihail Sadoveanu, Opere,Bucureşti, vol. I, 1954 şi urm.
22. Mihail Sadoveanu, Neamul şoimăreştilor. Zodia cancerului. Creanga de aur,Bucureşti, 1986.
23. Aurel Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Orheiului,Bucureşti, 1944.
24. B. Т. Левитский, Список населенных мест. Бессарабская губерния,Chişinău, 1913.
25. *** Nomenclatura poştală a localităţilor din Basarabia,Chişinău, 1918.
26. *** Împărţirea administrativă a României,Bucureşti, 1943.
27. *** Итоги Всесоюзной переписи населения 1970 года Молдавской ССР,Chişinău, 1972.
28. Ion G. Chirtoaga, O palancă şi un sat la gura Nistrului // „Revistă de istorie a Moldovei”, Chişinău, nr. 4, 1991.
29. Эвлия Челеби, Книга путешествия,Moscova, vol. I, 1961.
30. Anatol Eremia, Vetre strămoşeşti: Palanca //„Natura”, nr. 10 (octombrie) 2003.
31. *** Cпuски населенных мест Российской Империи. Бессарабская область,Sankt Petersburg, 1861.
32. *** Pervaia vseobşceaia perepisi naselenia Rossiiskoi Imperii. Bessarabskaia oblasti (1897),Sankt Petersburg, 1905.
33. Zamfir Arbore, Dicţionarul geografic al Basarabiei,Chişinău, 2001 (după ed. I, Bucureşti, 1904).
34. Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron-Vodă încoace // Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău, 1990.
35. *** Dicţionarul limbii române literare contemporane,Bucureşti, vol. I-IV, 1955-1957.