Particularităţi morfosintactice ale textului contemporan de rugăciune (II)
Pentru tiparÎn articolul de faţă ne propunem să aprofundăm problema abordată în prima parte a studiului nostru consacrat morfosintaxei textului actual de rugăciune1, prin aducerea în discuţie atât a unor aspecte morfosintactice2, cât şi a unora sintactice propriu-zise.
1. Părţi de propoziţie
– complemente necircumstanţiale: neanticiparea OD / OI3 (aspect aproape generalizat în textul ortodox): „cântare îngerească strigăm Ţie” (Rug., 2004, p. 10); „să nu osândesc pe fratele meu” (ibid., p. 59) „caută cu îndurare şi păzeşte de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi pe soţul meu” (ibid., p. 63); „Uşa milostivirii deschide-o nouă” (ibid., p. 274) ş.a.; nereluarea OD / OI4: „că Ţie se cuvine laudă, Ţie se cuvine cântare” (Rug., 2004, p. 20); „Că Ţie se cuvine a ne milui şi a ne mântui pe noi” (ibid., p. 56) ş.a.; exprimarea redundantă a poziţiei sintactice OD / OI: „să mă acopere pe mine mâna Ta” (Rug., 2004, p. 87); absenţa morfemului de Ac. pe, neanticiparea OD, un fapt de limbă datorat, cel puţin cât priveşte textul ortodox, influenţei originalului5: „Tu mi-ai dăruit toate” (Rug., 1987, p. 28); „Care luminezi şi sfinţeşti toate” (Rug., 2004, p. 30); „să cunoaştem cele drepte” (Rug., 1987, p. 79); „au văzut pe Cel ce stăpâneşte toate luând fiinţă omenească” (Rug., 2004, p. 191) ş.a.;
– complemente circumstanţiale6: complementul de excepţie (introdus în textul ortodox în mod constant prin locuţ. prep. fără numai):„altă îndrăzneală şi nădejde nu am fără numai pe tine” (Rug., 2004, p. 49); „oamenii nu au alt ajutor şi acoperământ fără numai pe tine” (ibid., p. 278); circumstanţialul de scop: prep. spre + infin. lung / scurt (sau substantiv)7: „şi te-a dăruit nouă pe tine, spre alungarea a tot pizmaşul” (Rug., 2004, p. 43); „Întăreşte-ne cu puterea Ta, ca să ne nevoim, spre mărirea numelui Tău celui sfânt şi spre iertarea păcatelor noastre, spre omorârea patimilor” (ibid., p. 55-56); „şi lacrimile tale au fost spre spălarea sufletului” (Rug., 1987, p. 79); circumstanţialul de cauză: din pricina / din cauza: „înaintea Căruia toate se tem şi tremură din pricina atotputerniciei Tale” (Rug., 2004, p. 57); „nu sunt vrednic a căuta şi a privi înălţimea cerului, din pricina mulţimii nedreptăţilor mele” (ibid., p. 58);
– atributul:atributul verbal (infinitival) introdus direct după substantivul regent, fără o altă prepoziţie, cu excepţia morfemului de infinitiv a (apariţie izolată în textul ortodox): „Cel ce singur ai puterea a ierta păcatele oamenilor” (Rug., 2004, p. 212) // puterea de a ierta sau puterea să ierţi.
2. Propoziţii
– propoziţia concluzivă:dar (arh., pop.) „prin urmare, deci”: „Rogu-mă, dar: întoarce-mă iarăşi pe calea mântuirii” (Rug., 2004, p. 22)8;
– propoziţia concluzivă-cauzală: drept aceea9 (livresc, cu o uşoară nuanţă arhaică): „Drept aceea, Doamne, primeşte-mă şi pe mine, nevrednicul” (Rug., 2004, p. 162); „Drept aceea, de astăzi înainte făgăduiesc, să nu mă mai întorc la greşalele mele” (ibid., p. 163);
– subordonata condiţională: de / dacă: „cine-mi va lumina întunericul, de nu mă vei milui Tu?” (Rug., 2004, p. 172); „De mai este pentru mine nădejde de mântuire, de biruieşte iubirea Ta de oameni mulţimea fărădelegilor mele” (ibid., p. 210-211);
– subordonata finală: de10(fam., pop.11) „ca să”: „Grăbeşte de mântuieşte pe robii tăi” (Rug., 2004, p. 275) ş.a.
3. Alte aspecte
3.1. Negaţia simplă
Apare relativ frecvent în textul rugăciunii (ortodoxe), fiind un fapt de limbă caracteristic pentru limba celor mai vechi texte româneşti12, explicat adesea ca o particularitate de origine slavă13 sau / şi latină14. În limba veche, acest tip de negaţie apare în propoziţiile care au ca prim element pronumele, adjectivul pronominal şi adverbul negativ. În textul bisericesc ortodox negaţia simplă urmează după adverbul negativ nu: „nu Te-ai mâniat pe mine”, „nici m-ai pierdut cu fărădelegile mele” (Rug., 2004, p. 12); „nu Te mânia pe noi foarte, nici pomeni fărădelegile noastre” (ibid., p. 26); „n-am împlinit voia Ta, nici am păzit poruncile Tale” (ibid., p. 58); „că altul ca mine n-a greşit Ţie, nici a făcut faptele pe care le-am făcut eu” (ibid., p. 218) ş.a.
3.2. Elemente de relaţie
– pronumele relativ: ce15 / care, pe care: „Îţi mulţumesc pentru toate binefacerile ce mi le-ai dat” (Rug., 1987, p. 17); „iartă-mi păcatele ce am făcut întru această zi” (Rug., 2004, p. 27); „Iartă-ne greşalele ce am săvârşit înaintea Ta” (ibid., p. 29); „chemarea ce mi-ai sădit-o în suflet” (Rug., 1987, p. 41); „Grea este crucea ce mi-ai dat-o să o port” (Rug., 2004, p. 69); pronumele relativ care variabil16 la masc. sg. (exclusiv în textul ortodox); fem. carea apare sporadic: „Carele pentru bunătatea Ta cea multă” (Rug., 2004, p. 198); „carea fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut” (ibid., p. 234); „robul Tău, carele strig întru umilinţă” (ibid., p. 239); „Mântuitorul meu, Iisuse, Carele ai mântuit pe cel desfrânat şi ai primit pe cea păcătoasă” (ibid., p. 249) ş.a.;
– prepoziţia:a) forme arhaice: întru17 / în; dintru / din: apar deosebit de frecvent în textul ortodox, fiind relativ slab reprezentate (îndeosebi prep. dintru) în textul catolic: „întru noi”(Rug., 2004, p. 8); „întru mărturisirea inimii” (ibid., p. 12); „întru fărădelege m-ai născut” (Rug., 1987, p. 29);„ca nu cumva să adormîntru moarte” (Rug., 2004, p. 41); „întru ajutorul meu” (ibid., p. 53); „ai prefăcut coasta strămoşului Adam întru femeie” (ibid., p. 76); „întăreşte gândul meu dintru alunecare” (ibid., p. 174); „strigând dintru adâncul sufletului” (ibid., p. 254-255); „cine ne-ar fi izbăvit dintru atâtea nevoi?” (ibid., p. 255) ş.a.; fără de / fără: aproape generalizat în textul ortodox: „fără de veste” (Rug., 2004, p. 11); „fără de voie” (ibid., p. 22); „îndulcireaTa cea fără de sfârşit” (ibid., p. 22); b) prepoziţii în structuri arhaice: de-a / la: „de-a dreapta lui Dumnezeu” (Rug., 1987, p. 4); „să dobândesc partea cea de-a dreapta a celor mântuiţi” (Rug., 2004, p. 205); „fă-mă părtaş de-a dreapta slavei Tale, Iisuse, Mântuitorul meu, izbăvindu-mă de partea cea de-a stânga a judecăţii Tale” (ibid., p. 238); c) alte prepoziţii decât cele utilizate în româna actuală18: de la / dinaintea: „şi să fugă [vrăjmaşii – n. D.-L.T.] de la faţa Lui” (Rug., 2004, p. 42); „aşa să piară diavolii de la faţa celor ce-L iubesc pe Dumnezeu” (ibid., p. 43); către / faţă de, pentru: „din dragoste către tine” (Rug., 1987, p. 6); „cu dragoste către cei mai mici” (Rug., 2004, p. 53); „în dragostea şi în supunerea cea către Tine” (ibid., p. 75); „dobândeşte-ne şi nouă să sfârşim această viaţă cu un act de adevărată iubire către Dumnezeu” (Rug., 1987, p. 87); „dobândeşte-mi virtutea dărniciei mai cu seamă către cei săraci” (ibid., p. 91); „spre îndrăznirea şi dragostea către Tine” (Rug., 2004, p. 214); d) prepoziţii utilizate cu un caz distinct de cel din limba literară:construcţii prepoziţionale cu dativul posesiv (la fel ca în limba populară) în loc de genitiv: „Ci îmblânzeşte asupră-mipe milostivul Dumnezeu” (Rug., 2004, p. 278); „folosinţa ta cea neînfruntată asupră-mi” (ibid., p. 279);
– conjuncţia: a) conjuncţii utilizate cu alte valori, comparativ cu româna literară actuală:ci cu valoare concluzivă (relativ frecventă în textul ortodox): „fiind înduplecat de mărturia cugetului, pun înainte faptele mele cele rele şi fărădelegile. Ci vezi, Doamne, smerenia mea şi-mi iartă toate păcatele” (Rug., 2004, p. 207); „Acum zac în patul durerilor şi nu este tămăduire trupuluimeu; ci mă rog ţie, celei bune, din chinul durerilor ridică-mă” (ibid., p. 263); b) conjuncţii utilizate emfatic: şi enumerativ cu funcţie retorică: „şi să mă închin, şi să cânt, şi să preaslăvesc preacinstitul tău nume” (Rug., 2004, p. 34); „dă umilinţăşi zdrobire inimii mele, şi smerenie gândurilor mele, şi ridicare din robia cugetelor mele” (ibid., p. 232) ş.a.
3.3. Construcţii intensive19
– acuzativul intern (cele două elemente componente ale acestei structuri se află în succesiune imediată sau la o oarecare „distanţă sintactică”, generată de „interpunerea” între verbul respectiv şi complementul subordonat acestuia a unei alte părţi de propoziţie, atribut sau un alt complement, în general, circumstanţial): „Te doresc ca pe cea mai înaltă dorinţă a mea” (Rug., 2004, p. 51); „ai zidit pe om din ţărână şi ai suflat în faţa lui suflare de viaţă” (ibid., p. 64); „şi cu faptele am făcut20 desfrânare şi preadesfrânare” (ibid., p. 207); „Lumina cea cu trei străluciri, Care luminează lumea21” (ibid., p. 216-217); „luminează-mi ochii sufletului, cu lumina cea cu dumnezeiască strălucire” (ibid., p. 245); „ţie cântare de mulţumită cântăm” (ibid., p. 260) ş.a.;
– parigmenonul22: „Iisuse preadulce, lumina lumii23”(Rug., 2004, p. 245); „nebiruită biruinţă” (ibid., p. 249). Tot aici putem include, în virtutea considerării unei accepţii mai largi a parigmenonului, şi exemplele24: „mulţumesc Ţie că m-ai învrednicit pe mine, nevrednicul, să fiu părtaş preacuratului Trup” (Rug., 2004, p. 232); „curăţeşte-mă pe mine, cel necurat, cu isopul rugăciunilor tale” (ibid., p. 245) ş.a. sau unele contexte în care această figură sintactico-retorică se actualizează la un nivel mai complex, anume cel al frazei: „a faptei celei rele şi a lucrării diavoleşti care se lucrează cu gândul întru mădularele mele” (Rug., 2004, p. 214) ş.a.
3.4. Topica25
– dislocarea: a) separarea OD de formă tonică de forma atonă (care reia OD respectiv) şi de verb: „Mulţumescu-Ţi că pe mine, nevrednicul, a mă împărtăşi cu preacuratele şi cereştile Tale Daruri m-ai învrednicit” (Rug., 2004, p. 226-227); b) separarea subiectului (substantiv N, nume de agent) de predicat (verb de acţiune) printr-o succesiune de structuri circumstanţiale: „Preacurată, ceea ce în zilele de apoi, negrăit prin cuvânt, pe Cuvântul ai născut” (Rug., 2004, p. 263); c) separarea verbului copulativ de numele predicativ printr-un At. dativ adnominal: „ceea ce eşti [Maica Domnului – n. D.-L.T.] bunătăţilor pricină şi credincioşilor întărire” (Rug., 2004, p. 257); d) topica nefirească (fapt arhaic de limbă) a neg. nici: „ca să nu mânii nici cu un păcat pe Dumnezeul meu” (Rug., 2004, p. 35);
– chiasmul26: foarte bine reprezentat în textul ortodox: „Bucură-te şi te veseleşte, Fecioară Marie, aleluia” (Rug., 1987, p. 13); „Sufletele noastre le sfinţeşte, trupurile curăţeşte-le” (Rug., 2004, p. 19); „Mânca-vor săracii şi se vor sătura” (ibid., p. 45); „curăţeşte-mi trupul şi-mi sfinţeşte sufletul” (ibid., p. 52); „Izgoni-voi pe vrăjmaşii mei şi îi voi înfrânge” (ibid., p. 173) ş.a.;
– cliticul: antepunerea cliticului formei verbale la imperativ (fenomen generalizat în textul ortodox): „vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi” (Rug., 2004, p. 8); postpunerea cliticului formei verbale [cu „actualizarea” lui u etimologic la pers. I şi a IV-a, indicativ prezent], inclusiv postpunerea reflexivului în structuri impersonale: „mulţumescu-ŢiŢie, Preasfântă Treime” (Rug., 2004, p. 12); „Cuvine-se cu adevărat să te fericim” (ibid., p. 24); plasareacliticului de feminin Ac. sg. la indicativ perfect compus înaintea verbului: „de multe ori Ţi-am făgăduit să-mi schimb viaţa cea rea, şi nicidecum nu o am schimbat” (Rug., 2004, p. 162);
– auxiliarul: postpunerea (cliticului şi a) auxiliarului faţă de participiu, la indicativ perfect compus: „întăritu-m-am asupra lui” (Rug., 2004, p. 41); „pierdut-am pe părinţii mei preaiubiţi” (ibid., p. 70);
– poziţia complementelor (necircumstanţiale + circumstanţiale):antepunerea OD faţă de verbul regent27 (apare deosebit de frecvent în textul ortodox): „mintea mea o luminează, inima şi buzele mele le deschide” (Rug., 2004, p. 11); „iar a face rău nu mai contenesc” (ibid., p. 36);antepunerea OI: „Auzului meu vei da bucurie şi veselie” (Rug., 2004, p. 14); tematizarea unor circumstanţiale faţă de verbul regent: de scop: „Spre iertarea păcatelor să-mi fie mie preacuratul Tău Trup” (Rug., 2004, p. 181); de timp: „acum părtaş a fi mă învredniceşte” (ibid., p. 189); de mod: „Fără de veste Judecătorul va venişi faptele fiecăruia se vor descoperi” (11) ş.a.;
– atributul: a) atributul este antepus substantivului regent, aspect aproape generalizat în textul ortodox şi care reflectă situaţia gramaticală din original: „Nebiruităşi dumnezeiască putere a cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci a Domnului” (Rug., 2004, p. 40); b)deşi antepus substantivului regent, adjectivul [sintactic, un atribut adjectival] este utilizat nearticulat, articulat fiind în schimb substantivul. Exemplele oferite de textul rugăciunii (ortodoxe) evidenţiază un tipar sintactic arhaic (expresie a topicii din original), responsabil în parte de situaţia prezentată28: „preasfânt numele Tău” (Rug., 2004, p. 12); „scump sângele Tău” (ibid., p. 21); „cinstită crucea Sa”(ibid., p. 43); „preasfântă gura Ta” (ibid., p. 60-61); ); „mărită venirea Ta” (ibid., p. 174) ş.a.;
– antepunerea NP (inclusiv a celui multiplu) faţă de VC: „vii vor fi inimile lor în veacul veacului” (Rug., 2004, p. 46); „Foc şi lumină să-mi fie mie primirea preacuratelor şi de viaţă făcătoarelor Tale Taine” (ibid., p. 182) ş.a.;
– subiectul: numeroase situaţii de postpunere a subiectului (uneori în contexte cu antepunerea OD): „căci ce este mai frumos decât a vieţui fraţii împreună!” (Rug., 2004, p. 67) ş.a.
4. Concluzii
Cum uşor se poate constata, şi fenomenele lingvistice discutate în prezentul studiu susţin arhaicitatea remarcabilă a textului ortodox de rugăciune şi, implicit, definirea sa în mod independent faţă de varianta literară laică a limbii române actuale. Cele mai multe dintre aspectele consemnate aici reprezintă fapte de limbă arhaice deosebit de frecvente, unele chiar generalizate (în condiţiile în care în textul de confesiune catolică nu se regăsesc deloc sau se caracterizează printr-o frecvenţă mai degrabă modestă). Reamintim câteva dintre acestea: neanticiparea / nereluarea OD / OI; construirea a numeroase părţi de propoziţie şi propoziţii cu elemente de relaţie specifice limbii vechi (cf. circumstanţialul de excepţie introdus prin fără numai; circumstanţialul de scop: spre + infinitiv (substantiv); subordonata concluzivă-cauzală: drept aceea ş.a.); negaţia simplă; pron. relativ care variabil la masc. sg.; prepoziţii în structuri arhaice; conjuncţii cu alte valori, comparativ cu româna literară actuală, varianta laică (cf. ci concluziv); construcţiile intensive; dislocarea, chiasmul, precum şi alte numeroase aspecte legate de topică (inclusiv structurile cu articol hotărât „inferior”).
Note
1 V. Teleoacă, 2011.
2 Unele probleme de acest gen (de exemplu, regimul sintactic al verbului) au fost tratate şi în prima parte a studiului nostru, consacrată cu precădere compartimentului morfologic (cf. id., ibid.).
3 Un fapt lingvistic arhaic, datorat, în epoca de început a scrisului românesc, de cele mai multe ori, „insistenţei traducătorilor de a urmări îndeaproape originalul slav sau unguresc” (Densusianu, 1961, p. 248; v. şi ILRLV, 1997, p. 152; Sintaxa, 2007, p. 120). Nu trebuie exclusă însă nici posibilitatea explicării acestui fenomen prin „perpetuarea unei trăsături specifice perioadei vechi a limbii române populare” (Morcov, 2003, p. 63; v. şi Sintaxa,2007, p. 141).
4 În textul catolic, de multe ori, cu reluarea OD / OI: „Ţie unuia ţi-am greşit” (Rug., 1987, p. 29).
5 Cf. Sintaxa, 2007, p. 119.
6 Multe circumstanţiale reprezintă în limba veche calcuri după construcţii similare din slavonă (ILRLV, 1997, p. 174).
7 Aspect care reprezintă continuarea unei situaţii din limba textelor din sec. al XVI-lea, în special nordice (ILRLV, 1997, p. 156; Sintaxa, 2007, p. 162). Structura apare foarte frecvent şi în catehism (Teleoacă, 2009, p. 497), respectiv în molitvelnic (Dima, 2002, p. 152).
8 Forma arhaico-populară menţionată mai sus apare însă, în textul ortodox, în alternanţă cu deci: „Deci, cu frică să strigăm în miezul nopţii...” (Rug., 2004, p. 11); „Deci, acum luminează-mi ochii gândului...” (ibid., p. 12) ş.a.
9 Locuţiune atestată foarte frecvent în româna veche, îndeosebi în texte ardeleneşti şi bănăţene din sec. al XVI-lea – al XVII-lea (ILRLV, 1997, p. 156; Sintaxa 2007, p. 159).
10 În limba sec. al XVI-lea sunt foarte frecvente finalele introduse prin conj. de (ILRLV, 1997, p. 169).
11 Cf. GA, 2005 (II), p. 544.
12 Cf. Avram, 1975, p. 459-460. Corelaţia nu... nici este frecventă în sec. al XVI-lea, în timp ce nu... nici nu apare foarte rar atât în scrieri originale, cât şi în traduceri (Sintaxa,2007, p. 18).
13 Deşi în slava veche, la fel ca şi în limbile slave de mai târziu, dubla negaţie este un element specific al sintaxei. Acolo unde nu apare dubla negaţie, de obicei în textele slave târzii, avem a face cu calcuri după greacă (Sintaxa, 2007, p. 17).
14 Cf. Ciompec, 1969, p. 208. Sala, 1997, p. 191 admite (cât priveşte negaţia simplă) pentru sec. XVI influenţa slavă, în timp ce pentru sec. XVII-XVIII consideră mai plauzibilă una dintre influenţele: latină, italiană sau germană.
15 Pronume care apare frecvent în textele din sec. al XVI-lea; de exemplu, în Psaltiri (cu excepţia Psaltirii Hurmuzaki) apare numai ce (ILRLV, 1997, p. 129).
16 În limba veche, formele variabile caracterizează textele nordice (ibid.).
17 Prepoziţie discutată recent de Neculai-Stănică, 2010, p. 105-112, autoare care urmăreşte distribuţia acestui element de relaţie în texte religioase catolice actuale (romano-catolice şi greco-catolice). Dacă în limbajul ştiinţific (mai exact în textul filozofic românesc) s-a produs o terminologizare a acestei prepoziţii [care poate fi considerată singura „prepoziţie-termen” [sic!] din limba română, în acest sens autoarea trimiţând la sintagma lui Constantin Noica, anume „devenirea întru fiinţă”], în scrisul bisericesc românesc, prepoziţia menţionată constituie „un element de continuitate lingvistică” (107). Utilizată mai rar în textul de cult romano-catolic, faţă de cel unit şi, în special, faţă de cel ortodox, întru se menţine, se pare, mai ales, cu sens final, instrumental şi de relaţie. Această prepoziţie se constituie ca „element distinctiv al scrierilor religioase actuale” nu numai prin frecvenţa sa ridicată, ci şi prin distribuţie, precum şi prin marcarea unor sensuri tipice.
18 Este vorba despre întrebuinţări specifice limbii române vechi.
19 Mult mai frecvente în româna veche (cf. Frâncu, 2009, p. 180, p. 357), astfel de structuri se regăsesc în număr impresionant în textele folclorice (a se vedea, de exemplu, Mărgărit, 2010, p. 76-77).
20 Un exemplu de figura etimologica propriu-zisă.
21 Etimologic, cu semnificaţia „lumină”, păstrată, de pildă, în structura comparativă ca lumea ochilor „ca lumina ochilor”. Prin urmare, avem un alt exemplu de figura etimologica propriu-zisă.
22 Procedeu cult frecvent întâlnit în textul bisericesc (actual), constând în reluarea într-o unitate sintactică a unor părţi de vorbire cu aceeaşi rădăcină. Studiile anterioare celor semnate de noi au înregistrat pentru scrisul bisericesc (actual) exclusiv aşa-numitul „acuzativ intern”, de asemenea o structură intensivă de origine cultă, având în vedere faptul că acest „tipar” se regăseşte în versiunea latină a Bibliei (v. Morcov, 2003, p. 65).
23 Figura etimologica propriu-zisă, cf. supra, notele 20, 21.
24 În care relaţia sintactică propriu-zisă se stabileşte între verbul respectiv şi complementul direct subordonat acestuia; apoziţiile (nevrednicul şi cel necurat) sunt subordonate, în sensul cel mai strict al termenului, pronumelor de pers. I sg., care desemnează eul liric creştin (subiectul care se roagă), dar aceste epitete apoziţionale formează o unitate sintactică „de gradul doi” şi cu verbele cu care prezintă rădăcină comună, anume a învrednici, respectiv a curăţi.
25 Cele mai multe dintre aspectele incluse în această secţiune reflectă particularităţi ale limbii române vechi, unele fiind expresia interferenţei dintre două sisteme (în speţă, român-slav).
26 Un procedeu stilistic curent (pentru realizarea simetriei) în textele biblice greceşti, trecut şi-n cele slavone şi, apoi, în cele româneşti (ILRLV, 1997, p. 172). Totodată, nu trebuie ignorată nici influenţa sintaxei populare româneşti: o serie de forme inversate (cf. vedea-vor) sunt relevante şi pentru epoca veche a limbii române, când fraza nu putea începe cu un cuvânt aton (auxiliar sau formă pronominală neaccentuată) (ibid.).
27 Textul ortodox conţine şi exemple de antepunere a completivei directe: „sau ce nu se cuvine am grăit” (Rug., 2004, p. 33) ş.a.
28 În studii recente (cf., de exemplu, Cornilescu – Nicolae, 2010, p. 329 ş.a.) se vorbeşte despre un „articol hotărât inferior” (sufixat pe un substantiv care nu reprezintă constituentul iniţial al unui grup nominal), discutat în relaţie cu aşa-numitul „acord la distanţă”. Este, se pare, o trăsătură specifică sec. al XVI-lea – al XVIII-lea.
Bibliografie
Surse / Izvoare
1. Carte de rugăciuni pentru trebuinţele şi folosul creştinului ortodox, Tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul B.O.R., Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti (Rug., 2004).
2. Carte de rugăciuni (ediţia a VII-a), Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti (Rug., 1987).
Studii şi articole / Lucrări de referinţă
1. Mioara Avram, Particularităţi sintactice neromâneşti în diferite momente ale evoluţiei limbii române literare, în SCL, XXVI, nr. 5, 1975, p. 459-466.
2. Georgeta Ciompec, Observaţii asupra exprimării negaţiei în limba română din sec. al XVI-lea – al XVIII-lea, în SCL, XX, nr. 2, 1969, p. 197-209.
3. Alexandra Cornilescu, Alexandru Nicolae, Observaţii privind evoluţia grupurilor nominale cu articol hotărât în română, în Lucrările celui de-al treilea Simpozion Internaţional de Lingvistică (Bucureşti, 20-21 noiembrie 2009), Editura Universităţii din Bucureşti, 2010, p. 325-340.
4. Ovid Densusianu, Istoria limbii române, vol. II, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961.
5. Vasilica Silvia Dima, Elemente arhaice în limbajul bisericesc actual – Molitvelnicul, în LR, LI, nr. 4-6, 2002, p. 143-164.
6. C. Frâncu, Topica lui mai şi a altor adverbe (cam, prea şi tot) în construcţii de tipul (nu) mă mai duc, în LL, III, 1983, p. 321-335.
7. Gramatica limbii române, II, Enunţul, Editura Academiei Române, Bucureşti, GA, 2005 (II).
8. Istoria limbii române literare. Epoca veche (1532-1780) [coord.: Ion Gheţie], Editura Academiei Române, Bucureşti, ILRLV, 1997.
9. Iulia Mărgărit, Inovaţia, element de creaţie şi distorsiune în textele folclorice, în Lucrările celui de-al treilea Simpozion Internaţional de Lingvistică (Bucureşti, 20-21 noiembrie 2009), Editura Universităţii din Bucureşti, 2010, p. 75-84.
10. Mihaela Mariana Morcov, Arhaisme morfosintactice în versiunile românească şi spaniolă ale Bibliei, în „Limba română”, LII, 1-3, 2003, p. 56-73.
11. Manuela Neculai-Stănică, Prepoziţia întru în textele religioase româneşti actuale, în Lucrările celui de-al treilea Simpozion Internaţional de Lingvistică (Bucureşti, 20-21 noiembrie 2009), Editura Universităţii din Bucureşti, 2009, p. 105-112.
12. Marius Sala, Limbi în contact, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997.
13. Mioara Avram, Sintaxa limbii române în secolele al XVI-lea – al XVIII-lea [coord.: Mioara Avram], Editura Academiei Române, Bucureşti, Sintaxa, 2007.
14. Dana-Luminiţa Teleoacă, Aspecte morfosintactice în textul catihetic actual, în Lucrările celui de-al doilea Simpozion Internaţional de Lingvistică, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2009, p. 489-501.
15. Dana-Luminiţa Teleoacă, Particularităţi morfosintactice ale textului contemporan de rugăciune (I), „Limba Română”, nr. 11-12, 2011, p. 51-58.
* Continuare. Începutul în nr. 11-12, 2011, p. 51-58.