Basarabia – 200
Pentru tiparBicentenarul unui rapt teritorial, cu urmări nespus de dramatice pentru locuitorii în cauză, constituie oricum un „eveniment” ce trebuie consemnat. Mai întâi, fiindcă o asemenea durată, în contextul unui dinamism geopolitic atât de febril, e în stare să nască mereu alte probleme. În al doilea rând, fiindcă cele vechi, motivate cronotopic şi etnocultural, au căpătat nuanţe insolite, de natură să întreţină confuzia, deruta, lipsa de orizont.
Basarabia, după cum se ştie, e numită astfel din 1812, anul tragicei anexiuni de către Rusia lui Alexandru I, imperiu atunci în plină extensie, cu veleităţi asimilatoare ce nu s-au stins până în zilele noastre. Anterior, Basarabia definea numai o mică fâşie, de-a lungul Dunării de Jos, până la vărsare, numită aşa spre a o deosebi de restul Moldovei istorice. Mai apoi, numele respectiv a fost extins asupra zonei dintre Prut şi Nistru, pe care Rusia şi-a adjudecat-o, abuziv, prin tratatul de la Bucureşti (1812), în cadrul unei strategii expansioniste demarată încă de Petru cel Mare.
Moldova mai suferise totuşi un rapt, în cadrul crizei orientale, la 1775, când Imperiul Habsburgic i-a răpit partea nordică, pe care a şi numit-o Bucovina, Ţara Fagilor, ca să se distingă de Ţara Moldovei. Sunt anexiuni care au nutrit, în spaţiul est-carpatin, un spirit resurecţional şi revendicativ ce avea să marcheze generaţii în şir, de la Vartolomei Măzăreanu la Gh. Asachi, de la Ionică Tăutul la M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, fraţii Hurmuzachi, C. Negri şi alţi „căuzaşi” care au militat, pe la jumătatea secolului XIX, pentru Unirea Principatelor, reforme modernizatoare, creaţii autohtone comparabile cu valorile apusene.
Dintre „căuzaşii” de peste Prut, îndeosebi Alexandru Hasdeu şi fiul său Bogdan-Petriceicu se cuvin amintiţi pentru fervoarea lor civică, pe linia aceleiaşi nevoi de solidaritate panromânească. În pofida subminării lor sistematice, şcolile şi bisericile de acolo au izbutit totuşi să menţină un „duh naţional”, sesizat ca atare de adepţi, ca şi de adversarii unionismului. La 1848, Kogălniceanu redacta un „proiect de constituţie pentru România unită”, însă a trebuit să-l restrângă la spaţiul moldav, cu gândul la un moment geopolitic mai favorabil cauzei naţionale.
Războiul Crimeei şi Convenţia de la Paris au adus recuperarea câtorva judeţe, Cahul, Bolgrad şi Ismail, pe liziera Dunării, astfel ca negoţul european să nu mai fie tulburat de imixtiuni ruseşti. Ele vor fi reanexate de imperiul ţarilor după războiul din 1877/78, cu toate că statul român luase parte la acea confruntare, cu garanţia că integritatea sa teritorială nu va avea de suferit.
Presa timpului a dezbătut pe larg chestiunea, cu argumente istorico-juridice şi morale. Într-o suită de articole, M. Eminescu a făcut poate cel mai sever rechizitoriu la adresa politicii ruseşti de anexiune, comparând-o anume cu politica habsburgică din secolul anterior şi relevând justeţea cauzei româneşti, apărată atunci diplomatic de M. Kogălniceanu, iar en historien de A. D. Xenopol, mai ales în Războaiele dintre ruşi şi turci, două volume de mare impact până în zilele noastre, din care s-a şi tradus esenţialul pentru lumea savantă din afară.
Simbolul ştefanian era invocat în sprijin, aşa cum fusese şi la Putna, în 1871, sau cum va fi în 1883, cu ocazia dezvelirii statuii ecvestre din Iaşi, moment coincident, se ştie, cu punerea în circulaţie a Doinei eminesciene, în care poetul evoca suferinţa românilor „de la Nistru pân’ la Tisa” şi chema ţara la o salutară insurgenţă. Regele Carol era somat, într-un discurs public, să-şi aducă aminte că din coroana sa, forjată anume din tunul capturat la Plevna, lipseau două nestemate şi că era timpul să le revendice.
S-a optat atunci pentru un acord cu puterile centrale, acord rămas secret până în 1914, când izbucnirea Marelui Război a silit România să-şi reconsidere alianţele. Trebuia să opteze (dilemă insolubilă) pentru puterile Antantei, dacă voia să integreze Transilvania, sau pentru vechea alianţă, dacă prefera Basarabia.
Războiul nu i-a fost, mult timp, favorabil. Abia în ultimul moment, dacă se poate spune aşa, soarta armelor s-a schimbat pozitiv, ţara s-a întregit substanţial, mai întâi prin votul basarabenilor (27 martie), apoi prin decizia bucovineană (28 noiembrie) şi finalmente prin actul ardelean de la 1 decembrie 1918.
În România Mare, Basarabia a deţinut, firesc, un loc special, graţie refuzului Rusiei sovietice de a recunoaşte noua stare de lucruri şi unui context internaţional la fel de confuz pe cât de aporetic. Negocierile româno-ruse n-au dus la rezultatul dorit. Din contra, Uniunea Sovietică a menţinut anume o stare de nelinişte, creând chiar, în Transnistria, o mică republică moldavă, ca un avant-post al vechii politici de expansiune. Abia prin pactul Briand-Kellog (1929) s-a ajuns la o anume relaxare pacifistă, de care România (reprezentată la Externe de N. Titulescu) va căuta să profite, dar nu s-a ajuns nicicând la o reală stare de pace.
Dimpotrivă, pactul ruso-german de la Moscova, din 23 august 1939, a sporit neliniştea şi a condus finalmente la anexarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord de către sovietici (28 iunie 1940), în condiţii de nespus dramatism pentru românii din zonă şi pentru ţară în ansamblu.
Urmările se cunosc. Un război de reîntregire (22 iunie 1941), purtat şi dincolo de Nistru, cu sacrificii umane şi materiale inestimabile, apoi ocupaţia sovietică din 1944, care a însemnat şi începutul unui nou regim, impus de ocupanţi şi durând până la fatidicul „Decembrie 1989”.
Pentru Basarabia, o schimbare semnificativă de statut nu s-a produs însă decât în 1991, prin disoluţia imperiului sovietic şi redefinirea acestuia în anii ce au urmat. Republica Moldova, în noua alcătuire, ezitând mereu între Federaţia Rusă şi reintegrarea în statul român, a ajuns până la urmă să-şi croiască o cale „autonomă” spre Uniunea Europeană, alături de România şi aspirând pesemne la o soluţie integrativă à la longue.
Două state şi o naţiune, aşa s-a definit noua situaţie, caracterizată prin lipsa unei voinţe politice limpezitoare şi a unui proiect comun, comparabil cu cel pe seama căruia s-a ajuns la Unirea Principatelor, apoi la România interbelică.
Trebuie spus totuşi că în pofida situaţiei de criză, de instabilitate şi de lipsă a unui orizont liniştitor, schimbările produse după 1989 au depăşit sensibil aşteptările anterioare. Destinul românesc al provinciei dintre Prut şi Nistru a dobândit în mod sigur noi valenţe, justificând optimismul.