Un tratat anexionist
Pentru tiparDeşi nu s-a născut încă rusul care să fie în stare a ne insufla frică, grijă tot ne inspiră,
ba putem zice siguranţa că ne aşteaptă vremi grele.
ba putem zice siguranţa că ne aşteaptă vremi grele.
Mihai Eminescu
Anexarea Moldovei dintre Prut şi Nistru din 1812, urmată de o ocupaţie ţaristă seculară (1812-1917), a fost oare o eliberare de sub turci, un gest uman şi progresist al Rusiei, un act de dezrobire a poporului, aşa precum pretinde istoriografia sovietică şi cea rusă? Sau Pacea de la Bucureşti semnifică un act de acaparare militară a unor noi teritorii şi de împărţire a Europei în sfere de influenţă în urma unor războaie imperialiste?
Un răspuns parţial îl putem găsi deja în Manifestul lui Alexandru I, din 12(24) decembrie 1806, adresat locuitorilor Principatelor Române la începutul acelui ordinar război ruso-turc, în care se menţiona că „trimiterea oştirilor noastre nu numai că nu este întovărăşită cu nicio necuviinţă de războiu străin, dar încă are temeiu a întâmpina şi a apăra interesurile noastre şi ale voastre... Ori şi cum vor fi întâmplările, noi făgăduim a vă pricinui desfătare în toate privilejiurile înaltei noastre ocrotiri, ...vă veţi arăta vrednici întru toate soartei ce vă găsim.”1.
Iar „soarta i-a găsit”, în acea epocă, pe români în calea acţiunilor militare şi diplomatice ale Rusiei pravoslavnice, care a invadat Moldova şi Ţara Românească în vederea rezolvării problemei orientale. Ca apoi, în cadrul tratativelor diplomatice franco-ruse la Tilsit şi Erfurt, să fim plasaţi în „sfera de influenţă” a Rusiei, aceasta din urmă dobândindu-şi „dreptul” de a acapara ceea ce era deja în mâinile proprii – Principatele Române. La 15 aprilie 1810, prin nota cancelarului rus către ambasadorul francez, se aducea la cunoştinţa Franţei că „Majestatea sa imperială (Alexandru I. – V.M.) consideră Moldova şi Valahia ca nişte provincii ce fac parte din imperiul său”, care trebuiau să se conducă de legile Rusiei...2
Acest război (1806-1812) a fost cel mai lung conflict militar dintre cele două mari imperii, însă trăsătura lui principală au constituit-o nu atât operaţiile militare, cât, în mod deosebit, contactele diplomatice. Numeroasele negocieri purtate de diplomaţii ruşi şi otomani, influențate de intervenţiile politice ale marilor puteri europene ce-şi promovau propriile interese, s-au soldat, în final, cu semnarea, la 16 (28) mai 1812, a tratatului de pace ruso-turc de la Bucureşti.
Soarta celor două Principate în timpul războiului ruso-turc din anii 1806-1812 a fost permanent unul dintre factorii importanţi ai raporturilor internaţionale vizând alianţele politice şi militare ale Rusiei, Austriei, Franţei şi altor state. Războiul, declanşat în toamna anului 1806, dezastruos pentru Principate, poate fi împărţit în patru perioade:
I perioadă – cea a domniei lui Constantin Ypsilanti sub ruşi: de la trecerea Nistrului, la 11 (23) noiembrie 1806, a armatei ruse a lui I. I. Michelson şi până la încheierea armistiţiului de la Slobozia (12 august 1807). În această perioadă armata rusă, ce număra un efectiv de 33.000 de oameni, a ocupat fără lupte cetăţile Hotin, Bender, Akkerman, adică tot teritoriul dintre Nistru şi Dunăre, cu excepţia unor puternice cetăţi de pe Dunăre (Ismail, Brăila ş.a.). C. Ypsilanti, venind la 15 (27) decembrie 1806, împreună cu trupele ţariste la Bucureşti, a adresat o circulară către ispravnici, vestindu-i că a sosit ca „Domn amândorora Ţărilor Moldova şi Valahia”. Domnul Moldovei Al. Moruzi rămase fidel Porţii şi se retrase peste Dunăre, astfel încât autoritatea lui C. Ypsilanti se răsfrângea asupra ambelor Principate, însă acest principe fanariot nu se bucura de susţinerea boierimii locale şi intrase în conflict cu generalul rus Miloradovici.
a II-a perioadă – a armistiţiului de la Slobozia (august 1807 – primăvara 1809). Reieşind din stipulaţiile Tratatului de la Tilsit (1807), prin medierea diplomaţiei franceze, la 12 (24) august 1807 s-a încheiat armistiţiul de la Slobozia, conform căruia armatele părţilor beligerante urmau să fie evacuate din Principate. Alexandru I fiind hotărât să-şi stabilească frontiera imperiului pe linia Dunării, nu şi-a retras trupele, iar la 17 februarie 1808 l-a destituit definitiv pe C. Ypsilanti din scaunul Principatelor.
a III-a perioadă – a bătăliilor decisive: de la reînceperea ostilităţilor militare (inclusiv în Caucaz) în primăvara anului 1809 şi până când Kutuzov a reuşit să schimbe raportul de forţe în favoarea Rusiei – repurtând cu forţe numeric inferioare victoria de la Rusciuk (22 iunie / 4 iulie 1811), ulterior încercuind trupele otomane în lagărul lor de la Slobozia, de pe malul stâng al Dunării (la 23 noiembrie 1811 acestea au capitulat).
a IV-a perioadă – a celui de-al doilea armistiţiu şi a tocmelilor diplomatice: de la începerea negocierilor de pace de la Giurgiu (19 (31) octombrie – 21 noiembrie (3 decembrie) 1811) şi până la semnarea Păcii de la Bucureşti, la 16 (28) mai 1812. Pe parcursul acestei perioade pretenţiile teritoriale ale Rusiei, care cerea Dunărea drept hotar, se confruntau cu rezistenţa diplomatică a otomanilor. Până la urmă, a fost acceptată formula de compromis, pe care marele vizir i-a declarat-o lui M. I. Kutuzov, încă la sfârşitul anului 1811: „Vă dau Prutul şi nimic mai mult! Prutul sau războiul!”3.
Important este că pentru acest conflict ruso-otoman au fost caracteristice şi acţiunile militare de amploare purtate pe câmpul de luptă, dar mai ales duelurile diplomatice declanşate la masa tratativelor. Un rol deosebit l-a jucat activitatea diplomaţiei secrete desfăşurate în culisele evenimentelor politice din acea perioadă. În decursul a şase ani de război (când s-au purtat numeroase negocieri de pace, fiind încheiate armistiţii temporare) în armata ţaristă s-au succedat şapte comandanţi-şefi ai Armatei Dunărene („Moldavskaia armiia”), dintre care doi au fost comandanţi interimari (cel de-al optulea – amiralul P. V. Ciceagov – a preluat postul de comandant-şef de la M. I. Kutuzov, deja după semnarea tratatului de pace).
Comandanţii-şefi ai armatei ruse din Principate („Armata Dunăreană” sau „Moldavskaia”) au fost: 1) Michelson I. I. <Михельсон Иван Иванович> (1740-1807), general de cavalerie, comandant-şef al Armatei Dunărene: 1806 – 5 august 1807; 2) Meyendorf K. I. <Мейендорф Казимир Иванович> (1749-1813), baron, general de cavalerie, în 1807 – după moartea lui Michelson I. I., temporar a fost numit în funcţia de comandant-şef al Armatei Dunărene; 3) Prozorovski A. A. <Прозоровский Александр Александрович> (1732-1809), cneaz, general-feldmareşal. Comandant-şef al Armatei Dunărene: 1807-1809; 4) Bagration P. I. <Багратион Петр Иванович> (1765-1812), cneaz, general de infanterie. Comandant-şef al Armatei Dunărene: 1809-1810; 5) Kamenski al 2-lea, N. M. <Каменский Николай Михайлович> (1776-1811), conte, general de infanterie. Comandant-şef al Armatei Dunărene: februarie 1810 – martie 1811; 6) Langeron A. F. <Ланжерон Александр Федорович> (1763-1831), conte, emigrant francez în serviciul Rusiei. La începutul anului 1811, în timpul bolii lui N. M. Kamenski al 2-lea, temporar a ocupat funcţia de сomandant-şef al Armatei Dunărene; 7) Golenişcev-Kutuzov M. I. <Голенищев-Кутузов Михаил Илларионович> (1745-1813). Comandant-şef al Armatei Dunărene: 15 martie 1811 (a sosit la 1.04.1811) – mai 1812; 8) Ciceagov P. V. <Чичагов Павел Васильевич> (1767-1849), amiral, în anii 1807-1811 ministru maritim. La sfârșitul lunii aprilie 1812 pleacă spre Bucureşti (soseşte pe data de 18 mai / stil nou), fiind numit oficial сomandant-şef al Armatei Dunărene, amiral al Flotei Mării Negre şi guvernator al Principatelor.
La 16 (28) mai 1812, în incinta Hanului lui Manuc, a avut loc procedura oficială a semnării Tratatului de pace ruso-turc de către împuterniciţii celor două imperii. El includea 16 articole de bază şi, separat, încă două secrete, dintre care articolele 4 şi 5 vizau în modul cel mai direct soarta Principatului Moldovei.
În contextul celor expuse, ţinem să menţionăm o „legitate” a extinderii teritoriale a Imperiului Rus în Sud-Estul Europei. Este vorba despre un principiu ce a stat la baza definitivării tratatelor marcând anumite cuceriri noi şi care a fost promovat destul de abil de către diplomaţia rusă în timpul lărgirii hotarelor imperiului – al stabilirii graniţelor pe cursul fluviilor. Astfel, etape ale unei „faimoase” expansiuni din secolele XVIII-XIX au devenit râurile: Nipru – Bug – Nistru – Prut şi Dunărea.
Încă în planul secret al lui Z. G. Cernîşev, adresat Ecaterinei a II-a de la 1763 (plan ce preconiza prima împărţire a Poloniei), s-a enunţat teza conform căreia „imperiul are nevoie să fie înconjurat la hotare de râuri”, criteriu ce a stat, practic, şi la baza stabilirii graniţelor în urma războiului ruso-turc din 1806-1812, conformPăcii de la București, când s-a acceptat din capul locului înțelegerea „principială” de a se desemna noul hotar în modul cel mai arbitrar – pe „un fluviu care să merite să fie hotar între cele două părţi”.
În timpul negocierilor finale ruso-otomane de la Giurgiu (19.X.1811-21.XI.1811) şi Bucureşti (31.XII.1811-16.V.1812) diplomaţia ţaristă continua să considere că „pretenţiile Rusiei nu sunt în afara bunăvoinţei”, deoarece dacă la început s-a cerut hotarul pe Dunăre, ulterior s-a renunţat şi s-a acceptat hotarul pe Siret. Astfel, soarta poporului şi Ţării Moldovei, fiind decisă la Petersburg şi Istanbul, s-a pecetluit la masa negocierilor ruso-otomane, în cadrul celor 19 conferinţe oficiale, de la Giurgiu şi Bucureşti4, încălcându-se drepturile românilor şi obligaţiile atât din partea puterii „suzerane” (Turcia), cât şi din partea celei „protectoare” (Rusia).
Guvernul ţarist, fiind presat de pericolul iminent al unui nou război cu Franţa, de opunerea marilor puteri occidentale realizării planurilor sale expansioniste în Sud-Estul Europei şi de rezistenţa diplomaţiei otomane, şi-a redus substanţial pretenţiile teritoriale: de la ambele Principate la cel al Moldovei, apoi la Moldova până la Milcov sau Siret şi, în cele din urmă, la Moldova dintre Prut şi Nistru.
Starea de spirit a ruşilor creată în urma Păcii de la Bucureşti a fost surprinsă de generalul rus Alexandru Langeron, care consemnase: „Niciodată un război n-a fost mai prost condus şi, totuşi, nu s-a încheiat într-un chip mai fericit şi mai neaşteptat”5. Aşadar, semnarea Tratatului de pace de la Bucureşti a fost o „surpriză neaşteptată” şi extrem de neplăcută pentru diplomaţia franceză, rămânând în amintirea românilor drept o tocmeală ruso-otomană, săvârşită la Hanul lui Manuc – unde „Înalta împărăţie a cedat statului Rusiei, pământul situat în stânga Prutului...”6.
Conchidem că soarta Principatelor Române în acea perioadă hotărâtoare a fost totalmente pusă la discreţia marilor puteri care disputau spinoasa chestiune orientală. În acest context, menţionăm că, netăgăduind spiritul imperial al Franţei, Austriei şi Marii Britanii faţă de cel al otomanilor şi al statelor vasale acestuia, nu putem trece cu vederea rezultatele practice ale expansiunii ţariste în bazinul pontic din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea, care au fost destul de concludente: Crimeea, Caucazul, Moldova răsăriteană (cu gurile Dunării, braţul Chiliei).
Dar, în pofida statutului său internaţional şi a declaraţiilor din Manifestul ţarului rus de la începutul războiului – „de a vă păzi de toate relele”, Principatul Moldovei a fost exclus din procesul soluţionării litigiului ruso-otoman, plătind, pe nedrept, prin rapturi teritoriale (45630 km²; vezi: Diagramele) pentru disputele internaţionale, generându-se, astfel, la 1812, în cadrul chestiunii orientale, o nouă problemă – cea a „Basarabiei”.
Efectele imediate ale anexării
– Scindarea Ţării Moldovei în jumătate, deoarece teritoriul anexat (48%) era cu 7.400 km2 mai mare decât ceea ce rămăsese sub oblăduirea domnului Moldovei (41%). Bucovina anexată de habsburgi la 1775 alcătuia 11% din suprafaţa Principatului. Autocraţia ţaristă a „deosebit... din trupul Moldovei – precum deplângeau boierii pământeni înstrăinarea patrimoniului naţional în acel an tragic – partea cea mai bună, şi însufleţirea hranei, şi împuternicirea, ...îndemânarea şi adăpostirea pământenilor, în înlesnirea vieţuirii lor şi întru a hranei îndestulare şi a vitelor păşune... poate... mai mult decât jumătate de ţară, într-un cuvânt, tot câmpul şi inima ţării”. Această parte a Moldovei număra cinci cetăţi întărite: Hotin, Bender (Tighina), Ismail, Chilia, Akkerman (Cetatea Albă), la care se mai adaugă şi vechea cetate a Sorocii, 17 oraşe şi târguri, 683 de sate. Referitor la numărul populaţiei Moldovei pruto-nistrene la timpul anexării acesta rămâne a fi o problemă discutată în istoriografie, deşi datele statisticii ruse indică cifra de cca 300-340 de mii de oameni.
– Principatele Române au ieşit din războiul ruso-turc din 1806-1812 economic ruinate, cu o populaţie total sărăcită. Prestaţiile şi abuzurile n-au contenit până la plecarea definitivă a trupelor ţariste, astfel încât înseşi oficialităţile ruse urmau să recunoască, la 1813, că „această ţară... jefuită şi pustiită de operaţiile militare... prezintă un pustiu vast şi nepopulat”. De aceea, scutirea de impozite a populaţiei din ţinut pe o perioadă de trei ani a fost acordată nu numai în virtutea respectării clauzelor tratatului de pace, ci şi „...în scopul de a aduce locuitorilor Basarabiei o uşurare, destul de necesară la terminarea războiului de şase ani, pe parcursul căruia ei au suportat multe greutăţi fără murmur şi cu sârguinţă în folosul Rusiei.”
– Moldovenii au avut de suferit drama familiilor despărţite şi a averii pierdute prin stabilirea hotarului pe Prut. „Sosind ziua fatală, după cum o descrie martorul ocular Manolache Drăghici, a expirării convenţiei, după tractat ce trebuieşte fieşte care să trăiască unde să rămâie definitiv, ceasurile acelea au fost de plângeri un timp de neuitat, pentru că poporul cu cârdul, ca turmile de oi, încinsese toată marginea Prutului, de la un capăt până la altul, mergând şi viind de prin sate şi de prin târguri săptămâni încheiate, cu luarea de ziua bună de la părinţi cu care crescuse şi vieţuise dimpreună, până în vremea aceea când se despărţi unii de alţii pentru totdeauna...”
– Ca o reacţie directă la actul de la 1812 a fost exodul populaţiei româneşti peste Prut. Astfel, din Basarabia au emigrat doar până la 1815 mai mult de 5 mii de familii băştinaşe, aceasta fiind o formă firească de protest faţă de politica anexionistă a Rusiei.
Efectele de lungă durată ale anexării
– Timp de 105 ani românii din Moldova din partea stângă a Prutului, transformată ulterior într-o unitate administrativă ordinară rusească – gubernia Basarabia, s-au aflat sub ocupaţia străină a regimului autocratic ţarist, al cărui impact s-a răsfrânt asupra vieţii politice, economice, sociale, spirituale etc.
– Din punct de vedere economic, teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost izolat de piaţa economică unică românească, internă, constituită pe măsura afirmării epocii moderne. Au fost întrerupte până la sfârşitul anilor ’20, prin instalarea cordoanelor vamale pe Prut şi Nistru, nu numai relaţiile tradiţionale cu centrele economice româneşti de peste Prut, ci şi cu piaţa europeană şi, în primul rând, cu Austria. Ţarismul a creat condiţii favorabile populaţiei urbane alogene pentru acapararea de către ei a industriei şi comerţului basarabean.
– Din punct de vedere politic, pe teritoriul anexat, deşi temporar (1813-1828) păstrându-i-se o anumită autonomie, treptat au fost introduse instituţiile administrative şi judiciare străine tradiţiei istorice acestui pământ, dar specifice imperiului rus şi conduse de funcţionari ţarişti. Populaţia băştinaşă era privată de dreptul de a participa la crearea unor instituţii, organizaţii şi mişcări politice împreună cu întregul neam românesc. Ţarismul a reţinut pentru un anumit timp includerea românilor basarabeni în opera de edificare a naţiunii moderne şi a statului modern român. Numai Marea Unire din 1918 a lichidat barierele artificiale ale procesului firesc de dezvoltare istorică şi politică a românilor.
– Sistemul social promovat de ţarism a schimbat în mod arbitrar structura populaţiei din ţinut: s-a strămutat intensiv populaţia alogenă, care a format o categorie privilegiată, cea a coloniştilor; în proprietatea nemijlocită a statului rus au fost acaparate imense teritorii din Sudul Basarabiei, transmise ulterior în posesia unor înalţi funcţionari ţarişti sau populate cu aşa-numiţii „ţărani ai statului” (în mare parte strămutaţi din guberniile Rusiei). Nobilimea locală a fost divizată după principiile şi gradaţiile existente în imperiul Rusiei. Astfel, în viaţa socială au fost introduse principii străine, menite să asigure constituirea unei baze sociale a dominaţiei ţariste în regiune.
– Cultura şi spiritualitatea basarabenilor a avut, poate, cel mai mult de suferit din partea politicii ţariste, din cauza procesului intens de rusificare a populaţiei băştinaşe, în special după lichidarea autonomiei Basarabiei (1828). Limba română a fost interzisă în instituţiile de stat, inclusiv în şcoală. Ca şi în întreg imperiul, guvernul rus promova în Basarabia o politică reacţionară, înăbuşind orice încercare de afirmare a culturii şi spiritualităţii naţionale. Biserica basarabeană a fost ruptă de biserica Principatului Moldovei şi supusă Patriarhiei ruse. Cu timpul, cărţile bisericeşti în limba română au fost înlocuite cu cele în limba rusă. Către sfârşitul sec. XIX, biblioteca publică din Chişinău, deţinând în fondurile sale cca 15.000 de volume, nu poseda nici măcar o carte în limba română. În aceeaşi perioadă doar 10,5% din bărbaţi şi 1,4% dintre femeile de origine română ştiau să scrie şi să citească, în vreme ce în rândul coloniştilor străini (germani, polonezi, evrei) procentul ştiutorilor de carte era mult mai mare (aprox. 50-63%).
– De rând cu anexarea teritorială a Moldovei din stânga Prutului, Rusia şi-a anexat ilegal şi o parte a Mitropoliei Moldovei şi Sucevei. Conform canonului al optulea al Soborului al III-lea ecumenicdin secolul V d. Hr., Basarabia nu putea fi „dezlipită” de la Mitropolia sa istorică, Sinodul rus formând însă abuziv Eparhia Chişinăului şi Hotinului, cu rang de mitropolie şi exarhat, având centrul de reşedinţă la Chişinău (în componenţa eparhiei au fost incluse 789 de biserici din Basarabia şi circa 100 de biserici din Transnistria). Biserica rusă a fost un instrument abil al rusificării şi promovării politicii autocraţiei.
– Începând încă din perioada războiului ruso-turc din 1806-1812, Basarabia a fost supusă unei colonizări intense pe tot parcursul dominaţiei ţariste. Astfel, situaţia demografică a ţinutului a suferit mari schimbări. Dacă la 1817 populaţia Basarabiei includea cca 500 de mii de cetăţeni, dintre care 420 de mii erau români (86%), restul – ucraineni (6,5%), evrei (4,2%), lipoveni sau ruşi (1,5%), greci (0,7%), armeni (0,6%), bulgari şi găgăuzi (0,4%). Către anul 1856 în Basarabia locuiau peste 990 de mii de persoane, dintre care 738 de mii erau români (74%). Pentru intervalul 1837-1857 statisticile oficiale reflectă faptul că în Basarabia au fost aduşi anual peste 21.000 de colonişti străini. La 1819 erau 57 de sate cu peste 5.000 de familii de bulgari, iar în 1835 trăiau peste 56.000 de bulgari. Chişinăul la 1860 avea 87.500 de locuitori (50% români, 20% evrei, 10% ruşi ş.a.). Astfel, politica demografică a Rusiei în Basarabia a înlesnit o penetraţie masivă de elemente alogene, determinând schimbări semnificative în plan etnocultural. Datele statistice din 1862 arătau că moldovenii reprezentau încă 68,5% din populaţie, procent ce se va diminua, însă fără să schimbe notabil raportul dintre majoritatea românească şi minoritarii de diverse etnii.
– Urmărind scopul să transforme Basarabia într-un model de administrare ţaristă pentru popoarele din Sud-Estul Europei, aflate sub dominaţie otomană, metodele şi mijloacele guvernării acesteia în secolul al XIX-lea, suferind o evoluţie lentă, subminau din ce în ce mai mult caracterul ei românesc sub toate aspectele.
În pofida acestei politici imperiale, constantă a rămas, mai ales în mediul rural, conservarea caracterului general românesc al Basarabiei, a cărei expresie a culminat la 1918 prin Actul Unirii.
Note
1 „Manifestul împăratului Alexandru I... de la 12/24 decembrie 1806”. (Россия и освободительная борьба Молдавского народа против османского ига. 1769-1812. Сб. документов. Кишинев, 1984, с. 198).
2 Hurmuzaki, XVI, p. 853.
3 Hurmuzaki, vol. III-supl. 1 (1709-1812). Bucureşti, 1887, p. 368.
4 АВПРИ. Ф. Канцелярия (1812). Опись 468. Дело 1994, лл. 1-221; Ф. МИД Канцелярия. Дело 1982, лл. 200-266.
5 G. Penelea, Ţările române în timpul războiului din 1806-1812 văzute de ofiţeri superiori ruşi A. de Langeron şi P. V. Ciceagov, în „Revista de istorie”, t. 41, 1988, nr. 7, p. 680.
6 Mustafa Aii Mehmet, Documente turceşti privind istoria României, vol. III, 1791-1812, Bucureşti, 1986, p. 363.