Ţărănimea şi biserica – piloni ai apărării identităţii româneşti în Basarabia
Pentru tiparUna dintre întrebările care se pun frecvent la 200 de ani de la raptul Basarabiei din 1812 este aceasta: cum a reuşit totuşi populaţia majoritară din teritoriul dintre Prut şi Nistru să-şi păstreze identitatea românească, adică limba, obiceiurile, datinile şi tradiţiile specifice şi, poate mai presus de toate, conştiinţa unităţii de neam, sentimentul profund al apartenenţei la spaţiul spiritualităţii româneşti? Răspunsul nu este simplu. Urmărind meandrele istoriei, doi factori ne apar astăzi ca având un rol determinant: ţărănimea şi biserica strămoşească.
Teza conform căreia Rusia ţaristă s-a preocupat să-şi asigure sprijinul bisericii pentru a susţine expansiunea şi a-şi extinde mereu graniţele imperiului nu este nouă. Citându-l pe Dionisie Erhan, fost stareţ la Mănăstirea Suruceni, vicar de Chişinău şi episcop de Ismail, unul dintre făuritorii unirii de la 1918, Mitropolitul Antonie Plămădeală argumenta că atât în 1812, cât şi în 1940 şi 1944, urmând ocupaţia politică, Biserica ortodoxă rusă a procedat de fiecare dată şi la o ocupaţie religioasă – abuzivă şi necanonică – a Basarabiei (1, passim).
Încă după Pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), Rusia obţinuse dreptul de a se manifesta ca protector al credinţei ortodoxe în întregul Imperiu Otoman. Dar, aşa cum notează Aleksandr Soljeniţîn, deşi dreptul de protector era perceput într-o accepţie pur religioasă, chiar de la început acesta „proiecta asupra viitorului un teribil spectru politic” [2, p. 52-53]. Mai apropiat de evenimentele de atunci, Karl Marx nota în 1853 că Principatele „s-au veştejit la umbra protecţiei ruse” [3, p. 175]. Printr-un ucaz din 1808 al lui Alexandru I, în ţările române – aflate atunci sub ocupaţia forţelor militare ruse – este înfiinţat un exarhat, care cuprindea „Moldavia, Valahia şi Basarabia”. Precizăm că în perioada respectivă Moldova se întindea până la Nistru, iar Basarabia desemna doar Bugeacul. În fruntea exarhatului a fost numit mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, care s-a străduit să introducă o serie de schimbări în situaţia bisericească a principatelor, menite să ducă la apropierea acestora de biserica rusă. De altfel, printr-un ucaz sinodal din 12 martie 1808, legăturile bisericii române cu Patriarhia Constantinopolului erau întrerupte, toate chestiunile urmând să fie soluţionate de Sinodul bisericii ruse. Exarhatul condus de mitropolitul Bănulescu-Bodoni a funcţionat timp de patru ani (martie 1808 – mai 1812), încetându-şi existenţa odată cu retragerea trupelor ruse, după Pacea de la Bucureşti soldată cu anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la Rusia.
Curând, speranţele în rolul protector şi eliberator al Rusiei ţariste aveau să se spulbere. Urmărindu-se, din start, înstrăinarea populaţiei din stânga Prutului de sorgintea ei istorică,la numai un an de la rapt, în 1813, Biserica ortodoxă rusă înfiinţează Eparhia Chişinăului şi a Hotinului, avându-l ca arhipăstor şi exarh pe mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni (1813-1821). După mai bine de 1500 de ani de la creştinare şi la cinci secole de suport al statalităţii moldoveneşti, Mitropolia Moldovei era astfel şi ea ruptă în două şi înstrăinată, fiind împiedicată să-şi mai exercite jurisdicţia canonică în teritoriul din stânga Prutului.
Măsurile prin care se urmărea anihilarea identităţii etnice şi culturale a populaţiilor nou ocupate – în cazul de faţă a românilor basarabeni – s-au desfăşurat în cadrul unui amplu proces de asimilare care a cunoscut periodic momente de intensitate maximă, dar şi de rezistenţă şi nesupunere faţă de acţiunile puterii dominante. Încă din 1814 au izbucnit o serie de revolte, alimentate atât de ţăranii liberi, cât şi de boieri care îşi vedeau periclitate vechile drepturi şi libertăţi statornicite în Moldova. După un nou război ruso-otoman, urmat de Pacea de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829), în semn de protest faţă de politica ţarului în bazinul dunărean, marele cărturar şi diplomat Alexandru Sturza, fiul primului guvernator al Basarabiei după anexiune, îşi dădea demisia din Ministerul de Externe al Rusiei, în care activase cu merite strălucite timp de două decenii. Mai târziu, într-o carte finalizată la maturitate, în 1853 (Notions sur la Russie / Menţiuni despre Rusia),Alexandru Sturza punea în discuţie politica imperială faţă de noile teritorii şi populaţii de la periferie: „Ne pare rău că în zilele noastre Rusia a ajuns la momentul critic... A centraliza, a rusifica, a şterge din ce în ce mai mult toate nuanţele locale, acesta este astăzi scopul principal ce preocupă puterea” [4].Considerând iluzorii astfel de încercări, savantul basarabean retras la Odesa atrăgea atenţia, în aceeaşi lucrare, asupra amplitudinii măsurilor de colonizare şi schimbare a compoziţiei sociale şi demografice în ţara sa de baştină: „Ruşii din interiorul imperiului şi o mulţime de străini de toate naţiile curg puhoi şi fără încetare spre Basarabia; ei se stabilesc aici în număr mare, deoarece partea orientală a regiunii, numită Bugeac, este încă necultivată şi nepopulată, pe când restul provinciei posedă un sol fertil, păduri virgine, susţine relaţii cu Austria şi Turcia şi, mai presus de toate, dispune de tradiţii ale meşteşugarilor proprii libertăţii poporului”[5].
Care au fost consecinţele unei astfel de politici de colonizare şi asimilare în Basarabia? Una dintre ele, cu implicaţii directe asupra destinului identităţii românilor basarabeni, a reprezentat-o deznaţionalizarea nobilimii, care, potrivit istoricului Alexandru Boldur, sub dominaţiunea rusă şi-a pierdut steagul naţional. Timp de aproape o jumătate de secol de la anexiune, nobilimea basarabeană a dus o luptă necontenită pentru limbă, cultură şi legile naţionale. Un fost reprezentant al administraţiei ţariste în Basarabia, F. F. Vighel, viceguvernator al provinciei în perioada 1823-1826, adept al rusificării, notează în Memoriile sale despre perioada respectivă: „Nimeni din nobilii moldoveni nu ştia limba rusă şi nu avea curiozitatea să vadă Moscova sau Petersburgul... Nobilii se considerau conducători ai poporului şi ţineau mult la naţionalitatea lor” [6, p. 4-5].Nobilimea basarabeană reprezenta, aşadar, un stâlp al rezistenţei şi continuităţii identitare româneşti în teritoriul ocupat de ruşi. Potrivit mărturiilor istorice, la Chişinău se aflau în 1839 boieri moldoveni cu devotament pentru naţie; în 1848, tot în oraşul de reşedinţă al capitalei Basarabiei, se proiecta editarea gazetei „Românul”;în anii 1862-1863, un partid al boierilor basarabeni visa la o singură Românie unită.
Sunt doar câteva din motivele pentru care administraţia ţaristă urmărea sistematic anihilarea şi lichidarea unei asemenea categorii sociale ce se opunea planurilor imperiale de asimilare şi omogenizare. Datele statistice şi documentare sunt relevante. La şase ani după anexiune, în 1818, lista nobililor din Basarabia număra 145 de familii, din care 138 (95%) erau de origine moldovenească. În 1912, la centenarul anexării Basarabiei de către Rusia, numărul familiilor nobiliare ajunsese la 468, dar compoziţia lor etnică era schimbată radical: 327 dintre acestea, mai mult de două treimi (69%), erau nemoldoveneşti, în timp ce numai 137 (30%) mai proveneau din Moldova [7, p. 20-22]. Drept urmare, în ajunul unirii din 1918, marea majoritate a nobilimii din Basarabia era fidelă statului şi tronului ţarilor ruşi, străină mentalităţii naţionale. Deznaţionalizarea nobilimii a fost însoţită, implicit, de pierderea identităţii de către majoritatea intelectualităţii basarabene.
Locul şi rolul politic ale nobilimii au revenit în acel moment istoric miraculos din 1918 altei clase sociale – ţărănimea, căreia i se datoreşte în mare parte Unirea Basarabiei cu România. Aceasta deoarece „ţăranul a rămas român şi sub barbarii cei vechi şi sub cotropitorii ceilalţi, el este păstrătorul efectiv al teritoriului naţional, argumentul viu şi cel mai puternic al autohtoniei noastre, conservatorul trecutului şi tinereţii noastre”,după cum scria Liviu Rebreanu [8]. Adevăr valabil, de altfel, pretutindeni, inclusiv pentru ţăranii ruşi: mergând pe urmele scriitorului Gleb Uspenski (1843-1902), A. Soljeniţîn evocă şi el forţa pământului, cea care i-a dăruit ţăranului „o severă disciplină de familie şi socială, l-a protejat de învăţături mincinoase şi dizolvante” [9, p. 85]. Alexandru Boldur era, aşadar, îndreptăţit să afirme: „Ţăranul basarabean, care şi-a păstrat mentalitatea sa naţională şi limba, a făcut primul pas temeinic pentru reîntregirea neamului românesc” [10, p. 24].
Alături de clasa socială a ţărănimii, un alt pilon al păstrării identităţii româneşti în Basarabia, sub ocupaţia ţaristă şi apoi sovietică, l-a reprezentat clerul, din cădelniţele căruia, cum afirmă un autor inspirat, nu ieşea numai mirosul de tămâie, ci şi puţin parfumul culturii naţionale. Este interesant de consemnat faptul că la 1812, în momentul raptului, în Basarabia se desfăşura o puternică activitate religioasă, evidenţiată pregnant de numărul celor 775 de biserici parohiale şi 40 de mănăstiri şi schituri existente în 755 de sate şi oraşe ale provinciei, deservite de un numeros personal preoţesc pregătit în spiritul valorilor naţionale. Încă de la început, s-a ivit un conflict: pe de o parte, biserica basarabeană, deşi trecută în urma unei decizii politice sub jurisdicţia Bisericii ortodoxe ruse, continua să militeze pentru un statut propriu, decurgând din caracterul specific al limbii, moravurilor şi obiceiurilor populaţiei locale, diferit de cel al populaţiei majoritare ruse a imperiului; pe de altă parte, deşi Biserica ortodoxă se bucura de o mare autoritate în Rusia, ea devenise sub presiunea ţarilor o anexă a statului rus, care practica un ortodoxism silit – membrii Sfântului Sinod, format din episcopi, erau numiţi de ţar şi deveneau astfel înalţi demnitari ai curţii imperiale, al căror scop suprem era să dezvolte în inimile enoriaşilor dragostea necondiţionată faţă de scaunul împărătesc. Nu este de mirare că, între primele măsuri dictate de noua ocârmuire, se număra şi interdicţia de a retipări în Basarabia cărţi provenite din Principatele române, ci numai ediţii în limba slavonă, purtând girul tipografiei sinodale de la Moscova.
După cum se ştie, după Războiul Crimeei (1853-1856), în perioada 1856-1878 trei judeţe din Sudul Basarabiei (Bolgrad, Ismail şi Cahul) s-au aflat mai întâi în componenţa Moldovei, apoi a Principatelor Unite şi a României, ca urmare a hotărârii Congresului de pace de la Paris (1856). După războiul din 1877-1878 şi proclamarea independenţei de stat, România este obligată să retrocedeze Rusiei cele trei judeţe, printr-o hotărâre a Congresului de la Berlin (1878). La 9 octombrie 1878, odată cu trecerea noilor ţinuturi sub stăpânire rusă, reprezentantul puterii ţariste îi comunica împăratului printr-o telegramă: Basarabia românească nu mai există. A doua zi, cu prilejul Sfintei Liturghii oficiate în soborul de la Ismail, arhiepiscopul rus al Basarabiei, Pavel Lebedev, se adresa enoriaşilor moldoveni cu următoarele cuvinte: „Ţine minte, ţară nou-alipită, că tu eşti avanpostul poporului rus şi al bisericii ruse, avanpostul prin care poporul rus şi biserica rusă intră în atingere cu popoarele de o credinţă şi de un sânge cu noi” [11, p. 147-148]. Mai târziu, un urmaş al lui Lebedev, arhiepiscopul Serafim Ciciagov, trimis să sprijine prin biserică rusificarea Basarabiei şi transformarea ei într-o provincie devotată Rusiei şi ţarului, se plângea de preoţimea basarabeană cu năzuinţe separatiste, precum şi de mişcarea naţională care militează pentru desfăşurarea serviciului divin şi a învăţământului şcolar în limba maternă. El îi asigura pe superiorii săi că se luptă împotriva grupului de separatişti care stăruie să-i înveţe pe moldoveni limba românească cultă, necunoscută moldovenilor... [12, p. 304].
Să mai menţionăm că primul ziar naţional românesc apărut la Chişinău, în mai 1906, la aproape o sută de ani de ocupaţie străină, s-a intitulat „Basarabia”şi a fost realizat de studenţi şi absolvenţi ai Seminarului teologic din capitala provinciei. Poemul Limba noastră, pe care Ovid Densusianu îl considera cea mai frumoasă poezie închinată limbii române, a fost scris de preotul-poet Alexei Mateevici, cel care, în faţa studenţilor din Chişinău, în 1917, afirma: „Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele popor român” [13, p. 309, 323].Toţi scriitorii „epocii de redeşteptare, afirmă şi părintele Vasile Ţepordei, au fost clerici şi tinere vlăstare ale şcolilor duhovniceşti” [14, p. 13]. Din rândul seminariştilor s-au afirmat şi cei mai mulţi dintre făuritorii Unirii din 1918. În pofida înstrăinării şi a numeroaselor oprelişti întâmpinate, Biserica Basarabiei a supravieţuit regimului ţarist: în 1918, ea revenea la sânul patriei-mame cu o zestre însemnată: un mare număr de biserici noi, reconstruite din piatră, diverse edificii şcolare şi sociale parohiale, precum şi cu un patrimoniu spiritual păstrat cu evlavie. La acest din urmă capitol, poate „cea mai bogată comoară, cum scria istoricul N. Popovschi în 1931, a fost frumoasa limbă românească, acea «limbă a vechilor cazanii» pe care populaţia băştinaşă din Basarabia a păstrat-o cu sfinţenie sub scutul bisericii, cu via ei înrâurire, trecând-o prin toată negura vremurilor, ca o unică moştenire pe care nu i-a putut-o răpi oblăduirea străină.” [15, p. 312.].
Astfel de strădanii şi sacrificii au făcut posibil acel moment unic şi miraculos din 27 martie 1918, când Sfatul Ţării, dând glas voinţei populare şi invocând puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, proclama unirea Basarabiei cu mama sa, România. Un act prin care, aşa cum va afirma câţiva ani mai târziu unul din făuritorii săi, Pantelimon Halippa, se exprima voinţa ca „Basarabia să nu mai fie măr de discordie între ruşi şi români (...), căci a fost, este şi trebuie să rămâie pământ românesc” [16, p. 7].
Note
1. Antonie Plămădeală, Biserica Basarabiei. Problema jurisdicţiei canonice în trecut şi astăzi, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993.
2. Aleksandr Soljeniţîn, Chestiunea rusă la sfârşit de secol XX, Editura Anastasia, 1995.
3. Karl Marx, Ruşii în Moldova şi Ţara Românească, Manuscrisul B 63, în vol. Însemnări despre români (Manuscrise inedite), Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1964.
4. Alexandre Stourdza, Oeuvres posthumes religieuses, historiques, philosophiques et litteraires, Tome II (Notions sur la Russie / Menţiuni despre Rusia), Paris, 1858-1861.
5. Ibidem. A se vedea şi Emil Vrabie, Soarta unui emigrant. Alexandru S. Sturza, Editura Pontos, Chişinău, 2009, p. 196-197.
6. A. Boldur, Soarta istorică a nobilimii din Basarabia. A se vedea şi Ştefan Ciobanu, Basarabia. Populaţia. Istoria. Cultura, 1941/1992, Editura Clio, Bucureşti, Editura Ştiinţa, Chişinău.
7. A. Boldur, op. cit.
8. Liviu Rebreanu, Laudă ţăranului român, discurs de primire în Academia Română, 1940.
9. A. Soljeniţîn, op. cit.
10.A. Boldur, op. cit.
11. Nicolae Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi, Chişinău, 1931/2000.
12. Ibidem.
13. Petre V. Haneş, Scriitorii Basarabeni. 1850-1940, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1942.
14. Vasile Ţepordei, Politicianismul şi Basarabia în timpul celor 13 ani de la unire, Tipografia Eparhială „Cartea Românească”, Chişinău, 1931.
15. N. Popovschi, op. cit.
16. Sergiu C. Roşca, Basarabia, pământul misiunii noastre, Editura Universitară, Bucureşti, 2006.