Fratele meu a pus problema opririi masacrului limbii române în Basarabia
Pentru tiparPe 14 martie 2012 Anatol Păduraru, fratele scriitorului Nicolai Costenco, a plecat la cele veșnice... A fost înmormântat în cimitirul Belu din București. Reproducem acest interviu în amintirea lui Nicolai Costenco, de la a cărui naștere se împlinesc o sută de ani.
Întâmplarea a fost simplă. În stocul de carte adunat la acţiunea „O carte pentru copiii Liceului «Luceafărul» din Vulcănești” am descoperit Din bezna temniţei... (Scrisori din gulag), incluzând corespondenţa scriitorului Nicolai Costenco cu prietenii şi cu familia sa în perioada aflării în exil, la Dudinka. Volumul a apărut în anul 2004 din străduința fiului scriitorului, Constantin Costenco. „Dragă Tolică!”, astfel îşi începea Nicolai Costenco scrisorile către fratele sau, Anatol Păduraru. Întâlnindu-l pe arhitectul Mihai Chiosev, căsătorit cu Tatiana Costenco, una dintre fiicele scriitorului, am aflat că Anatol Păduraru este în viaţă şi locuiește la București. Prin contribuția Tatianei Chiosev-Costenco, căreia îi aduc multe mulțumiri, am plecat la București. La ultima noastră întâlnire, Tatiana îmi mărturisea că, de câteva zile, îl visează pe tatăl său zâmbind. „Pot să număr pe degete de câte ori l-am văzut zâmbind în viaţă, pentru că tata era un om trist.” Modelul de rezistenţă umană reprezentat de Nicolai Costenco este simbolic pentru istoria Basarabiei, comportând drama intelectualului nenorocit de regimul comunist.
Oglinda vieneză, dulapul din lemn de nuc, tablourile, ceasul cu cuc ce anunță trecerea secundelor de 270 de ani, discurile, biblioteca în care descopăr o Biblie cu autograful Patriarhului „Cu dragoste pentru Teodor Păduraru, bun creștin şi prieten”, discuri cu vocea Mariei Tănase, Frank Sinatra, Luciano Pavarotti – toate fac atmosfera spirituală la care nu a renunțat niciodată. Scrisorile fratelui său Nicolai le ţine pe masă. Amabil, demn, Anatol Păduraru a acceptat cu plăcere dialogul.
Cele câteva ore au trecut repede. La despărțire mi-a dăruit o cruciuliță adusă de la Sfântul Munte, deși spune că nu este un om religios. Mi-a citit o scrisoare din anul 1974, datată cu 21 iunie, scrisă de Nicolai Costenco, dar a rugat să nu o reproduc. Dialogul a început cu o Declarație. Așezat pe un scaun de epocă, Anatol Păduraru a rupt sigiliul arhivei de familie:
– E o nenorocire că am trăit într-un timp în care atât viața mea, cât şi a fratelui mei, Nicolai Costenco, a fost distrusă de regimul comunist. Eram în zona românească, fratele a insistat, la vârsta de 26 de ani, să rămână la Chișinău. După cum a povestit el, la o întrunire a scriitorilor, stătea în dreapta lui Nichita Hruşciov, care mereu îl servea cu portocale, a pus problema opririi masacrării gramaticale a limbii române cu expresie santistă de dincolo de Nistru. El a declarat că limba vorbită în Basarabia este limba română şi în niciun caz altă limbă infiltrată cu diferite expresii de dincolo de Nistru. S-a dus atunci pe post de redactor la Teatrul moldovenesc din Tiraspol. Nu a stat mult, deoarece şi-a dat seama că nu se mai poate. Venind războiul, exact cu 3 săptămâni înainte, a fost deportat în Dudinka, dincolo de Oceanul Înghețat de Nord, aproape de revărsarea râului Enisei.
– Domnule Păduraru, am venit ca să vă provoc amintirile cu Nicolai Costenco. M-a impresionat corespondenţa. Vă rog să-mi spuneți de ce aveți nume de familie diferite?...
– Pentru că, în 1921, mama mea, Maria Costenco-Radziovschi, l-a cunoscut pe avocatul Teodor Păduraru, tatăl meu. În 1918, când s-a făcut reunirea Basarabiei cu Ţara, tatăl lui Colea, trebuie să se știe că Nicolai Costenco este din nobili pe linie paternă, a trebuit să părăsească Basarabia, a trecut Nistrul şi s-a pierdut. Sau a fost exterminat de bolșevici, care nu prea alegeau oamenii. Deci în 1918 Maria Costenco a rămas văduvă, peste trei ani l-a cunoscut pe tata, Teodor Păduraru. Între timp, a aflat prin nu știu ce emisar de la Odesa că soțul ei, Fiodor Costenco-Radziovschi (şi tata se numea Teodor) a fost ucis. Nu ştiu nimic despre împrejurările în care s-au cunoscut părinții mei, nu vorbeau despre acest lucru. Ei l-au avut ca naş de cununie pe Pantelimon Halippa. Sora lui Pan Halippa, Maria, căsătorită cu tatăl lui Teodor Păduraru, era bunica mea. Este rubedenie de sânge între noi. După Unirea din 1918, Pan Halippa, cu care tata era prieten – toată viața au păstrat această relație de prietenie –, devenise senator din partea Partidului Țărănist şi ministru în Guvernul României.
– Vă mai amintiți casa de la Chișinău?
– Da, am locuit în str. Haralambie, 142, acum se numește Alexandru cel Bun. A fost distrusă.
– Cum v-aţi înțeles cu fratele Dvs.?
– Draga mea, Nicolai s-a născut pe 21 decembrie 1913, iar eu, fratele uterin, cum zice Vasile Malaneţchi, m-am născut cu 9 ani mai târziu, la 14 august 1922. Să fiu sincer, relațiile dintre noi, până la deportare, pe când îmi făceam studiile la liceu, au fost afectuoase.
– Cum se numea liceul?
– Am absolvit Liceul „B.-P. Hasdeu” din Chișinău. Vă dați seama că atunci când el a devenit redactor la „Viața Basarabiei” eu aveam doar 10 ani! Nicolai era deja un scriitor format, intrat pe făgașul scrisului, iar eu un copilandru. Dudinka a schimbat această relație, am început să corespondăm şi ne-am apropiat sufletește. Era un tip cu care te puteai înțelege foarte bine, însă ca fire pot să spun că era dur, aspru. O compătimesc pe Maria, șotia lui, care l-a acceptat pe fratele meu, care nu admitea pruncuciderea şi a amenințat-o că, dacă face un avort, o „gâtuie ca pe un câine”. Astfel, Maria a născut șapte copii. Ileana este ultima, să fie toți sănătoși şi multe bucurii de la unchiul din București! În ultima mea călătorie în Basarabia, acasă, i-am făcut o vizită lui Teodor, un alt fiu, care locuiește la Mereni. Am fost pe la cele două morminte, al Mariei şi al lui Nicolai, un copil al fratelui meu, care a decedat pe un șantier de construcții la Moscova. Mi-am luat iertarea de pe urmă cu ei.
– Dar cum se face ca v-aţi despărțit? Întreaga familie a plecat, iar Nicolai a rămas în Basarabia, fiind şi deportat?
– Eram în clasa a 7-a, prin 1939-’40. La sfârșitul verii mama a hotărât că eu trebuie să o însoțesc la băi în județul Alba. Acolo, peste patru zile de la sosire, ne-a prins ultimatumul sovietic „Retrocedați Basarabia!”. În acest dulap de nuc, pe care-l păstrez cu sfințenie, singura reminiscenţă de la părinții mei, mama ținea toate bijuteriile de familie. În stânga era un palton de nutrie al tatei, în despărțitura din dreapta – blănurile mamei. Toate erau acasă, la Chișinău, noi la băi aveam cele necesare pentru un concediu de vară de 2-3 săptămâni. Papa a transferat banii de la bancă. A reușit. Cu acei bani a cumpărat două case în Intrarea Domneşti, vis-a-vis de biserica Olari. În 1997 am fost obligat la retrocedarea casei, de care au beneficiat trei chiriași. Aceştia au cumpărat-o conform decretului 112. Așa s-au făcut stăpâni pe casa mea, de atunci mă judec, de zece ani. Azi, pe 28 martie, este a treia zi de când ne tot amână ședința. Ne judecăm cu actualii impostori. Fiica-mea se ocupă de proces.
– Dacă v-ar returna imobilul, aţi putea reveni în casa părintească?
– Nu mă mai interesează casa. Terenul valorează 800 mii de euro. E în plin centrul capitalei.
– Aveți în casă multe tablouri scumpe, opere de valoare, sunteți un colecționar?
– Cel mai valoros este cel ce reprezintă Catedrala şi Clopotnița din Chișinău. Autor este vărul meu, Gheorghe Leahu, arhitect la București. Mi l-a făcut cadou când am împlinit 80 de ani. Clopotnița şi Catedrala din timpul copilăriei şi adolescenţei mele.
– Mi-aţi zis, ceva mai devreme, că vă place să vi se spună Tolea Păduraru. Cum s-a simțit basarabeanul Tolea Păduraru în București?
– Nu am avut probleme, ne-am integrat în patria noastră în mod normal. Niciun fel de probleme. Mai mult, s-a întâmplat după ce am devenit salariat la Institutul de Cercetări Ştiințifice, ca şi toți cei care veneau din Rusia, din U.R.S.S., eram invitat să fac traduceri, sigur că rusa mea este una vorbită, nu e o limbă literară. Am cumpărat un dicționar rus-român ca să traduc la Institutul de Zootehnie. Chiar am condus şi turiști români la Moscova şi Kiev.
– Părinţii Dvs. știau rusește?
– Sigur. Mama era din comuna Ciugureni, județul Orhei. Tata era din comuna Tipleşti, județul Bălţi. Bunicul meu era Păduraru. Mama era Leahu, numele de domnișoară.
– Înțeleg că familia avocatului Păduraru s-a integrat firesc. Unii basarabeni însă au dus-o mai greu...
– Cine era puturos. Am avut colegi din Chișinău care în clasa a opta au rămas corigenți pentru că nu vroiau să învețe. Am avut în casă profesor de franceză şi de germană. Veneau acasă şi făceam ore suplimentare. Faptul că vorbesc franceza şi germana fluent se datorează educației, culturii tatălui meu, Teodor Păduraru, căruia i-au plăcut oamenii culți, instruiți.
– De aceste privilegii a beneficiat şi Nicolai Costenco?
– Desigur, papa nu a făcut nicio diferență între mine şi Colea. Am învățat franceza din clasa întâi şi latina din clasa a doua. Fratele a reușit să studieze dreptul şi franceza la Universitatea din Iași. Doar doi ani, pentru că a venit urgia. Latina a fost marea pasiune a fratelui.
– Când venea la București, cu cine se întâlnea Nicolai Costenco?
– Fratele meu nu a fost niciodată la București, decât în copilărie. După întoarcerea din Dudinka nu a avut acest drept, organele sovietice nu-i permiteau. L-au urmărit mereu.
– Dar cu mama, când s-a întâlnit?
– În 1961 mama avea un bilet de călătorie spre Moscova şi s-a oprit la Chișinău, 24 de ore. Avea mari emoții, toți eram ca pe jar, că se întâlnește cu feciorul ei, care rămăsese în Basarabia şi suferise cumplit. Ce poate fi mai îngrozitor decât 8 ani în gulag? Când s-a dat jos din tren, în gară, Colea a luat-o în brațe şi a strigat „Mamocica”. A plâns în hohote ca un copil. Şi acum nu-mi pot stăpâni emoțiile, nu mă mai întrebați, vreau să încerc să nu fiu emotiv, nu mai ajută la nimic acum.
– Avocatul Teodor Păduraru a fost închis la Gherla din cauza lui Nicolai Costenco?
– Fratele meu scria niște scrisori furibunde la adresa bolșevicilor. Tatăl meu, crezând în oameni, le citea unora, erau interesante, erau scrisorile fiului său, aflat în lagăr la Dudinka. Până unul, un pupincurist, l-a turnat la securitate şi a fost arestat. A făcut patru ani de pușcărie, a stat la Gherla din 1961 până în 1964.
– Ce motiv de acuzare i-au adus?
– Scrisorile fiului vitreg din U.R.S.S., calomnioase la adresa marelui frate bolșevic. Vezi, pe ruși îi durea tare ce scria frate-meu, iar pe ai noștri îi deranja de ce spune astfel de marele nostru vecin. Patru ani la pușcărie pentru scrisorile lui Colea!
– Păstrați scrisorile?
– Au fost confiscate de securitate.
– Totuși tatălui Dvs. îi făcea mare plăcere să corespondeze cu fiul său vitreg...
– Costenco l-a descoperit pe Teodor Păduraru după ce a ajuns în Dudinka. Scrisorile lui papa au fost senine, frumoase, calde. Colea îi scria: „Papa, mă mândresc de felul cum știi să redai detaliile”. În anul în care a murit, în 1975, l-am întrebat: „Ce faci, papa?”. El a răspuns: „Prost, fiule”. A avut o operație nereușită, o hemoragie care l-a terminat. Eu, între timp, am fost mutat la ţară cu serviciul şi corespondam mai rar. Fratele meu era nemulțumit că nu-i scriu ca şi înainte.
– Şi mama, Maria Costenco-Păduraru, la ce vârstă a decedat?
– S-a stins în 1985, la 92 de ani. Nicolai nu a venit nici când a murit tata, nici la moartea mamei. Nu a avut dreptul. Vedeți ce regim am suportat? După reabilitare, a făcut demersuri pentru a i se permite să-şi vadă părinții, dar i le-au refuzat. În general, nu a prea ieșit din Chișinău.
– Când aţi venit la Chișinău, ați stat acasă la Costenco, cum v-a primit Maria Costenco, soția scriitorului?
– O femeie foarte bună. O bună gospodină. Cum spunea Colea nostru, „M-am căsătorit cu ea pentru că semăna cu mama. Pentru că era foarte curată, pentru că era foarte gospodină şi, fără să-l cunoască pe Ovidiu, știa la perfecție Ars amandi!”... Nu pot înțelege cum a murit prematur... După dispariția lui Nicolai, Maria a suferit de o afecțiune la ochi, avea nevoie de îngrijire, putea să mai trăiască. Era din 1923.
– Dar a avut şi o viaţă inimaginabil de grea...
– Viața lui Nicolai Costenco se datorează „în două rânduri Mariei”, scria chiar el din Dudinka. La temperatura de minus 50 de grade, într-o seară, venind de la serviciu, frate-meu s-a oprit la cârciumă. A luat, din greșeală, vreo 2-3 păhărele de votcă în plus. Când a ieșit afară, parcă l-a izbit un trăsnet şi a căzut în şanţ. Maria, văzând că nu vine, știind că afară-i ger, minus 50 de grade, a pus mâna pe o lopată şi s-a dus după Colea. A dat la o parte zăpada de peste câţiva bărbați, zăceau pe acolo prin șanțuri, în câteva ore ar fi fost morți. Apoi a dat de frate-meu, care trăgea un somn de mama focului. L-a luat în cârcă şi l-a adus acasă, l-a dezghețat şi l-a înviat. A fost unul dintre momentele cu care îi mulțumește că l-a salvat, tatăl copiilor ei. Fratele meu o descria pe Maria în termeni foarte drăguți. Ascultați: „Maria era un temperament foarte activ, care ajuta statul în circulația mărfurilor deficitare. Şi, temându-se nu care cumva să ajungă la stadiul de capitalism, a fost potolită cu patru ani de pușcărie, la Dudinka, unde am cunoscut-o eu”.
– Din scrisori am aflat că deseori îi expediați colete fratelui, acolo, în orășelul unde se revărsa Eniseiul. I-aţi trimis şi discurile Mariei Tănase...
– Chipăruşi, usturoi, ardei iuți şi leuștean. Şi discuri cu vocea Mariei Tănase... Foarte frumoasă scrisoare de mulțumire am primit. Știa să scrie foarte frumos.
(Se ridică, ia un disc Maria Tănase şi îl include. Îl răvășește. Simt că are emoții, dar nu vrea să cedeze. Zâmbește zeflemitor. Aud vijelia unei ierni dincolo de Oceanul Înghețat de Nord şi, într-o căsuță, îl regăsesc pe Nicolai Costenco ascultând fermecătoarea voce a Mariei Tănase. Şi interlocutorul revizuiește niște amintiri.)
– Când ați fost ultima dată la Chișinău?
– Când s-au împlinit 10 ani de la moartea lui Nicolai Costenco, în 2003, la inaugurarea bustului din faţa casei. După inaugurare m-a invitat Mihai Cimpoi la o agapă la Casa Scriitorilor. Pe la trei, mi-au dat o mașină care m-a dus la autogară. Am luat un autocar spre Iași.
– Care era atmosfera în casa de la Chișinău, din str. Haralambie?
– Casa noastră era cu un etaj, dar cu o coborâre în jos, unde erau două încăperi, una servea ca un fel de debara, iar pe cea de a doua Nicolai o transformase în redacție, loc de întâlnire a intelectualilor. Veneau oameni interesanți, personalităţi ale acelor vremi. Îmi amintesc, sărbătorile mari, Paştele şi Crăciunul, erau marcate după toată tradiția, frumos, creștinește. Şi după venirea în București toate au rămas la fel. De exemplu, noi nu pregăteam miel la Paşte, era considerat un fel de bucate de calic. La Paşte şi la Crăciun se mânca curcan copt, învelit cu aluat şi cu usturoi, sau purcel de lapte. Tradiția mielului sacrificat la Înviere venea de la românii din Vechiul Regat. Papa era mare amator de peşte. În 1948 am absolvit facultatea cu un doctorat în piscicultură. La vârsta de 26 de ani am fost numit medic-veterinar, şef al pescăriilor din ţară. Am fost un cunoscător în ramură şi întotdeauna am avut grijă de această slăbiciune a tatei. Știi ce-i la modă acum, știi ce peşte se mănâncă? Scrumbia de Dunăre proaspătă, la această perioadă. Mă informez. Așa mă simt bine.
– Pot să mă uit în albumul de familie? Aş dori să iau câteva fotografii pentru publicare.
– Nu dau fotografii, faceți copii, dar nu scot din arhivă nimic, din album, cu atât mai mult.
– V-aţi simțit cumva lezat în drepturi, la serviciu sau la studii, pentru că aţi avut un frate scriitor, deportat în gulag pe motive politice?
– Pe mine personal, nu, dar pe tata l-au făcut să sufere. I-au scris acele scrisori anticomuniste şi tata a făcut patru ani de puşcărie. Ştiţi ce însemna atunci Gherla?
– A fost tatăl supărat pe Nicolai, fiul lui adoptiv?
– Niciodată. Veniseră într-o zi trei indivizi, păstrez şi acum actul de percheziţie, şi l-au ridicat pe tata, condamnându-l la patru ani pentru calomnie la adresa U.R.S.S. prin scrisorile trimise de fiul vitreg.
– Ce părere aveţi despre calitatea produsului literar al lui N. Costenco?
– Poezia sau proza? Da, proza, este vorba de romanul Severograd, care după părerea mea constituie o realitate publicistică, şi faptul că a fost tradus în limba rusă, tipărit în peste o sută de mii de exemplare, premiat întâi la Moscova, dovedeşte multe. Ulterior s-au gândit şi cei de la Chişinău să-i dea lui Costenco premii, că-i cunoscut în U.R.S.S. A avut nişte eseuri în „Viaţa Basarabiei”, pe care eu, din nenorocire, nu le mai am, deoarece colecția „Viața Basarabiei”, pe care o păstra Halippa, au dat-o la Arhivele Statului pentru o sumă fabuloasă care a ajuns pentru actualul lui loc de veci de la Cernica. Tata a murit în 1975, când Halippa avea 92 de ani. El a ajutat-o foarte mult materialiceşte pe maică-mea. După decesul tatei, s-a prezentat la noi Nae Halippa, fiul lui Pan, cu următorul mesaj: „Tolică, dragă, m-a rugat tata să-i dai cu împrumut colecția de «Viața Basarabiei»”. Tatăl meu avea toată colecția, o păstram, era foarte valoroasă, dar puteam să-l refuz pe Pan Halippa? Nu. Am încercat să-i dau volumele din 1932, după masă a revenit şi a zis: „Tata a rugat să-i dai toată colecția, că-i trebuie pentru conspecte”. Am luat din biblioteca familiei volumele şi le-am predat lui Nae. Moșul Pan, prin 1979, la vârsta de 96 de ani, a decedat. În dreapta locuinței sale din str. Donici, 32, o locuință cu acareturi, la parter s-a inaugurat un muzeu. Şi, bineînțeles, în colecție era şi „Viața Basarabiei”. Mai veneau basarabeni care mai luau câte o revistă. La un an de la moartea moșului, îi zic lui Nae: „Îţi amintești, ţi-am dat cu împrumut toata colecția „Viața Basarabiei”? Poți să mi-o întorci?”. „Au rămas vreo două-trei exemplare separate. Basarabenii noștri au sustras una câte una toată colecția.” Mai am câteva exemplare din 1938. O păstrez.
– La cei 86 de ani, trecut prin mai multe regimuri, inclusiv cel sovietic, de ocupație, ce nu ați spus încă şi doriți să ajungă în Basarabia?
– Vreau să le spun basarabenilor că sunt în sufletul meu. Sunt în viața mea, în amintirea mea. Sunt în eul meu. Sunt cei pe care-i iubesc la nebunie, parte a vieții mele anterioare şi a urmașilor mei. Atât doresc: să fie iubitori de Ţară, de limbă şi de neam.
– Să înțeleg că sunteți un susținător al ideii că până la urmă destinul Basarabiei va fi unul drept, cum este drept în faţa istoriei?
– Într-un viitor, dacă nu apropiat, așa cum se mai întâmplă şi minuni, nu se va întâmpla la noi minunea germană. Varianta celor două Germanii nu ni se potrivește, pentru că rușii care au acceptat schimbul l-au acceptat contra unor sume uriașe din partea unei ţări învinse, dar realizată foarte puternic din punct de vedere economic. Noi nu putem oferi, la ora actuală, aceeași situație Basarabiei. Aşa că nu rămâne decât speranța unui viitor fericit. Am înțeles ceva foarte interesant. În 2003, când am fost la Chișinău, nu găseam ziare în limba română, se vorbea rusește. Acum, cineva mi-a spus că se vorbește mai mult românește. Mă bucură enorm, parcă nu-mi vine să cred. Recomand din tot sufletul puţină răbdare, dar fără tutun, cu un pic de vin de-al nostru.
– Vă visați vreodată în casa din Chișinău?
– Nu, ca dovadă că nu vreau să-mi amintesc de trecut vă relatez că mi s-a propus să mă duc la casa bunicilor din Ciugureni, dar m-au prevenit că acolo-i paragină, nu s-a mai păstrat nimic. Nu vreau să văd nimicul de azi, eu păstrez verile petrecute, împreună cu fratele meu Nicolai Costenco, la buneii de la Ciugureni. Iar în memoria fratelui meu, care a rămas în Basarabia, am să spun un catren: „Vom pleca cu toții pân’ la unul / unde liniștea şi pacea dăinuiesc, / nu va face nimeni pe nebunul, / după moarte toți se cumințesc”.
– Stați singur în acest apartament, având ca anturaj atâtea obiecte valoroase, adevărate trofee de familie. Cele mai multe dovedesc vădit viața unui boem. Ce vă lipsește acum?
– Am avut o aventură amoroasă de tinerețe cu o artistă, foarte cunoscută la vremea ceea, Viorica Popescu. Eram îndrăgostit până peste urechi de ea. Maică-mea a fost împotrivă, mama a fost cea care a distrus viața mea din tinerețe. A fost dragostea mea dintâi, foarte puternică. Fii atentă, ce destin a avut această Viorica Popescu, care era de o frumusețe răpitoare, cu un caracter vesel, încât era poreclită Ciripica. Se încurca cu diferiți bărbaţi, unul i-a cucerit inima, dar a fost arestat pentru colaborare cu legionarii. Neavând nicio șansă să se salveze, Viorica a cerut o întrevedere cu generalul Petrescu, fost procuror al României, care i-a condamnat la moarte pe Iuliu Maniu, pe Brătianu, pe alți istorici importanți. Acest individ, care era cu vreo 30 de ani mai în vârstă decât Viorica, îi făcu o propunere: „Maine fostul dumitale iubit va fi liber, îţi fac o propunere, te cer în căsătorie, vei avea mașină, casă, bijuterii”... Ruşii făceau, prin 1945-’46, razii prin București. Într-o seară m-au oprit, veneam de la cinematograful Aro. Doi zdrahoni m-au întrebat „kotorâi ceas?”. Le-am răspuns în rusă. S-au speriat. Au rupt-o la fugă. „Vanika, eto siscik”, a strigat unul. Rusul din fire e bun la inimă, dă şi cămaşa de pe el, da în sinea sa e laş. Puteau să mă găurească pe loc, dar au întins-o cu o sută pe oră, pentru că eu am vorbit rusește. S-au speriat.
– Nu mi-aţi terminat povestea cu Viorica, ce a fost în final?
– S-a gândit 5 minute şi a acceptat să-l salveze pe iubitul ei legionar. L-a salvat! Nu am întâlnit-o decât după vreo 15 ani. Veneam din Burceni spre București şi, într-un compartiment de clasa întâi, o văd pe Viorica, absolut neschimbată. Lângă ea, pe banchetă, un bătrânel chel, cred că avea vreo 75 de ani. Am sărutat-o, am strâns-o în brațe, am plâns. Boșorogul ei nu a realizat, dar a întrebat, „Cine-i?”, „Un prieten de tinerețe”, i-am răspuns. Am înțeles că avea doi copii, care-i semănau leit. Asta a fost întâmplarea. A durat 5 minute, m-am întâlnit cu toată copilăria mea, asta a fost starea mea în acele 5 minute.
– Aveți prieteni la Chișinău? Cu cine vă mai întâlniți?
– Mai am un prieten din tinerețe, Nicolae, Colea Abageru, are 85 de ani. Acum câţiva ani, s-a gândit să-mi spună Anatol, nu Tolea, că sună rusește. Eu, dacă îmi spune cineva altfel, mă supăr, vreau să rămân şi aici, în București, Tolea Păduraru. Dragă prietene, aşa îmi scria. L-am apostrofat, zicându-i că mă cheamă Tolea. El e singurul meu prieten de copilărie din Basarabia.
– Ce v-ar mai interesa să aflați?
– Dacă în manualele școlare din Transnistria este inclusă opera fratelui meu. Ar fi păcat dacă copiii de acolo nu ar avea revelația acesteia. Fie şi în grafie rusească. Dacă aflați, vă rog să îmi comunicați acest detaliu prețios pentru mine.
– Voi încerca. Vă mulțumesc pentru amabilitate şi pentru bucuria cu care m-aţi primit şi acceptat să dialogăm.