Oraşul Bălţi în viziunea unor scriitori (Geo Bogza – Un oraş din infern şi Ionel Teodoreanu – La Medeleni)
Pentru tiparÎn perioada interbelică Basarabia cunoştea o istorie culturală originală, care îşi proclama cu dificultate dreptul la existenţă, înfruntând vicisitudinile timpului. Apariţia unui poet, prozator sau a unei reviste reprezenta un eveniment cultural-literar de o mare amploare.
Marea şansă a scriitorilor basarabeni şi îndeosebi a acelora din spaţiul bălţean au fost deschiderile periodice ale cercului îngust al orizontului local. Oraşul Bălţi se bucură în această perioadă de editarea unor reviste cultural-literare de o importanţă semnificativă, precum „Cuget moldovenesc”, „Basarabia”, „Crenguţa”.Cenaclurile, societăţile, uniunile de creaţie şi revistele au avut menirea constantă nu doar de a stimula viaţa literară şi de a proteja interesele profesionale şi materiale ale scriitorilor: ele au avut rolul specific de a promova procesul de culturalizare generală a cititorilor, de susţinere a românismului etnic şi cultural şi a integrării în contextul general românesc.
La Bălţi activa Societatea „George Enescu”, iar în toate centrele judeţene şi localităţile mai importante erau asociaţii culturale sau cultural-pedagogice ale învăţătorilor şi elevilor, unele şi cu organe de presă, cum ar fi, spre exemplu, „Buletinul Asociaţiei învăţătorilor din judeţul Bălţi”.
Dincolo de apreciabilele eforturi ale oamenilor de cultură de a „colora” imaginea oraşului Bălţi din perioada interbelică, aceasta se menţinea cu îndărătnicie sumbră, confuză, anemică, aşa cum apare reflectată în operele unor scriitori ce au avut prilejul să viziteze meleagurile bălţene în această perioadă.
Geo Bogza, care în primăvara anului 1934 vizitează pământurile basarabene, ne lasă nişte mărturii tulburătoare, rod al unor investigaţii personale, în volumul Basarabia, ţară de pământ, publicat iniţial în opul Ţări de piatră, de foc şi de pământ, apărut la Editura Fundaţiei pentru literatură şi artă „Regele Carol II”.
Dincolo de optica subiectivă a artistului, volumul prezintă o importantă valoare documentară, care dezvăluie „misterele Chişinăului”, „ciudăţeniile Hotinului”, farmecul Lipnicului şi... „infernul Bălţiului”.
Imaginea celui din urmă este surprinsă cu acuitate în reportajul Un oraş din infern şi reflectă, după cum mărturiseşte autorul, „cel mai dramatic şi mai uluitor episod” [1] din voiajul basarabean. Prima impresie pe care i-o lasă Bălţiul interbelic este a „unui vis îngrozitor”, sângeros de halucinant. În intenţia de a scăpa de imaginea coșmarescă a unui oraș ce emana prin esența sa „tot ce poate fi mai îngrozitor pe fața pământului”, Geo Bogza întreprinde imposibilul pentru a evada din mrejele teribilului vis, dar tot ce înregistrează ochiul său reportericesc e că... „orașul acesta din Basarabia e un oraș al infernului”.
Descalificat din capul locului, acest oraș va cumula pe parcursul călătoriei toate atributele infernului: smoala; stârvul; cioara; muscaetc.
Asociindu-i culoarea neagră prin apelul la simbolul smoalei („Și dacă într-o zi aș afla că s-a scufundat în adâncime, și în locul lui a apărut un lac de smoală, nu m-aș mira; într-atât lucrurile văzute în el mă îndreptățesc la cea mai absurdă credință” [1, p. 77], autorul subliniază însușirea de „nefast” a acestui ţinut. Totodată, în calitate de culoare a morţii şi a doliului, negrul a fost adoptat de către creştini ca semn al morţii pentru această lume, în sens de mortificare, de unde nefastului i s-ar alătura moartea, doliul, infernul.
Un alt atribut al infernului este reprezentat de stârvurile cailor: „Închipuiți-vă un câmp pe care s-ar afla o sută de mii de cadavre de cai intrate în descompunere. Cuiva i-a dat prin minte să clădească deasupra acestui câmp un oraș. E Bălți” [1, p. 78]. Stârvul de cal este un purtător al morții, fiind legat atât de focul ce nimicește și triumfă, cât și de apa ce hrănește și îneacă. Calul-psihopomp, călăuză a sufletului, e prezent în bocetele româneşti. „Ca animal htonian, el îndeplineşte şi funcţii psihopompe, fiind călăuza sufletului pe lumea de dincolo. Însă această calitate se contaminează cu secretele morţii şi ale întunericului; de aceea, calul capătă unele însuşiri demonice şi infernale. În credinţele populare, spiritele malefice care vin din altă lume spre a-i înfricoşa şi a-i teroriza pe cei vii (strigoii, moroii, vârcolacii, pricolicii etc.) iau adesea o formă cabalină” [2, p. 77].
În completarea profilului lugubru al orașului, autorul reclamă un alt simbol infernal, cioara: „Cârduri de ciori, zecide mii de ciori, se rotesc fără încetare deasupra orașului” [2, p. 78]. Simbolul ciorii se împletește în mod curent cu cel al corbului, reprezentând deci simbolul morții și al ghinionului. Fiind un fel de „umbră” a acestuia din urmă, cioara, din punct de vedere mitologic, împrumută de la el întreg simbolismul funest, cu accente demonice. Cioara: „Figurează printre simbolurile morţii, sinistrului, tenebrelor, murdăriei şi furtişagului, dar nu este lipsită şi de o anumită ambivalenţă ce caracterizează simbolurile lumii de dincolo întruchipând spiritele strămoşilor” [2, p. 97]. În credința populară, eroii se pot transforma în ciori pentru a crea stricăciuni.
Galeria funestă este completată cu simbolul mizeriei și al dezagregării, musca: „Muștele din Bălți! Nu, nici pe un câmp, cu o sută de mii de cadavre intrate în descompunere, n-ar fi atâtea ciori și atâtea miliarde de muște” [1, p. 78]. Puhoaiele de muște („Erau într-adevăr îngrozitor de multe, într-un fel care nu se poate descrie. De cum ne-am apropiat de oraş, au început să se vadă. În cantităţi compacte, mase întregi, lipite aproape una de alta, încât păreau o marmeladă cleioasă, vâscoasă. Când se abăteau asupra oamenilor, aceştia nu le goneau, ci şi le ştergeau de pe faţă, cu palma, cum te-ai şterge de noroi sau de sudoare, într-atât erau de multe şi de lipicioase. Ferestrele caselor, acoperişurile, oamenii, animalele, tarăbile negustorilor erau pierdute sub straturi groase de muşte. Îmbibate, acoperite de la un cap la altul de masa aceasta văscoasă, verde, îngrozitor de scârboasă” [1, p. 82]) amintesc de invazia lăcustelor din Letopiseţullui Miron Costin, descrisă ca o urgie îngrozitoare şi devastatoare, tabloul general fiind dominat de spectrul morţii şi de incapacitatea oamenilor de a se împotrivi stihiilor naturii: „Ne-am gândit că vine o furtună cu ploaie, deodată, pănă ne-am tâmpinat cu nourul cel de lăcuste, cum vine o oaste stol. În loc ni s-au luat soarele de desimea muştelor. [...] Urlet, întunecare asupra omului sosindu, să rădica oarecare mai sus, fără sfială de sunet, de ceva. Să rădica în sus de la om o bucată mare de ceia poiadă, şi aşea mergea pe deasupra pământului, ca de doi coţi, pănă în trei suliţe de sus, tot într-o desime şi într-un chip”[3, p. 223].
Altminteri, musca, ca insectă impură şi aducătoare de boli, reprezintă în mitologie încarnarea răului şi a forţelor infernului, fiind legată de lumea morţii şi de spiritele de dincolo. Puţin îi lipseşte lui Geo Bogza să nu declare musca drept zeul tutelar al acestui ţinut considerat de el drept unul al infernului. Având în vedere că în Vechiul Testament muştele simbolizează pedeapsa dumnezeiască, această desemnare aproape că s-ar justifica.
Îngroșând depreciativ nuanțele, autorul trage o linie revoltător de fermă în ceea ce privește însăşi esența municipiului Bălți: „orașul Bălți, care e de altfel municipiu, reușește să fie o chintesență a tot ceea ce e murdărie, urâțenie și disperare, în întreaga provincie basarabeană.” [1, p. 78]. Verdictul necruțător de tăios subliniază o dată în plus aversiunea pe care i-o trezise acest oraș ascuns în depresiunea geografică deprimantă.
În plus, Geo Bogza pune sub un mare semn de întrebare însăși calificarea generoasă de municipiu, cu care se învrednicise acest oraș: „Că a fost proclamat municipiu, când ar fi trebuit să fie numit orașul lepros, cangrenă, cel mai bolnav și mai putred al țării, aceasta e o eroare de matematică edilitară” [1, p. 78].
Unicul merit pe care îl reține autorul ar fi doar numărul mare al oamenilor din „această vale fetidă”. Și pentru că a găsi niscaiva merite unui oraș ingrat i se pare un gest impardonabil de generos, nu ezită să-i pigmenteze câmpul semantic cu cele mai tăioase calificări: „dărăpănături sinistre”, „spectacol macabru și infernal”, „municipiu al foamei, al mizeriei și al deznădejdei”, „tortură fără scăpare”; „loc sinistru și satanic insalubru” etc. Ochiul reporterului obișnuit cu realități ce sfidează orice tip de sensibilitate se arată exasperat la deslușirea acestor viziuni care „masacrau sensibilitatea, făceau nervii să deraieze”.
Pentru a-și justifica în vreun fel apetitul devastator de a desființa un oraș care tocmai îl găzduise, Geo Bogza găsește îndreptățită incursiunea etimologică în chiar ființa Bălțiului ridicat din smârcuri și nămoluri. Autorul imaginează cataclisme acvatice care s-au cuibărit în culcușuri de nămol, peisajul geologic fiind profilat de bălți deșirate, una după alta: „Pentru prima oară, acest fel de denumire nu e numai platonică. Realitatea la care face aluzie e imediată și îngrozitor de elocventă. Mizeria socială a orașului, complicată cu aceea a insalubrelor condiții geografice – și iată viața de pe aceste meleaguri, zbătându-se sub un odios blestem, sub o zodie cumplită și nemiloasă.” [1, p. 79].
Unicele personaje ale acestui peisaj lugubru sunt coșurile de fabrică „fumegând dramatic” și trăsurile birjarilor „așezate într-un semicerc care părea o gură flămândă deschisă”. Ființele ce populează acest sinistru univers sunt într-o deplină consonanță, murdăria lor născându-se din mizeria acestui pământ: „Murdăria lor, nu e numai murdărie din punct de vedere sanitar, e o murdărie în care se complac cu deznădejde, o înverșunare fiziologică și o sfidare grotescă adresată întregii lumi.” [1, p. 82].
Doar trenul în acest univers amorf părea un element mobil al naturii, „un fluviu care coboară în voie, încotro e depresiunea”.
Imaginea trenului ca element caracteristic Bălţiului apare şi la Ionel Teodoreanu, în ultimul volum, Între vânturi, din trilogia La Medeleni (1927). „Acest tren stă în întuneric, ca ochiul de haiduc sub încruntarea sprâncenei stufoase, din clipa formării până-n zori, când va ajunge – la un ceas oarecare, întotdeauna variabil – la destinaţie” [4]. Această maşinărie viermuitoare adăposteşte „pasageri ocupanţi”, între care mâncătorii de seminţe deţin întâietatea: „Muzicantul pocnetelor e un mâncător de seminţe. Le sparge, individual, între dinţii din faţă – cu o mişcare asemănătoare cu rânjetul – miezul e spart, cojiţa expulzată. Urmează o masticaţiune de papagal şi, concomitent cu ea, altă sămânță e spartă, triată şi aşa mai departe” [4, p. 264]. Mâncatul de seminţe poate fi substituit de „cel mai sforăitor somn din câte a instalat natura într-o gură şi-n nişte nări omeneşti”, dar şi de „alcoolul cât mai pur”, materializat în „secărică, rachiu, votcă, ţuică sau o mixtură personală” şi ţigareta rusească care faţă de cea moldovenească „e ca Nistrul faţă de Bahlui”.
Acesta e trenul care pufăie în inima Bălţiului, „cel mai lugubru oraş al României, dospit parcă din nouri căzuţi pe un pământ de ploi, de mlaştini şi mocirle, prin care umblă oameni cu galoşi prinşi de curele peste cizme, scuipând seminţe” [4, p. 267].
Geografia acestei provincii este schiţată prin câteva impresii de călătorie ale Olguţei în Bălţi, unde iubitul ei se adăpostise la sfârșitul lui iulie 1922 în aşteptarea definitivării unor formalităţi notariale. Tânăra îndrăgostită descoperă aici o comunitate amnezică, înstrăinată şi abrutizată, ce îşi salvase după un secol de dominaţie străină numai instinctele primare: „Mirosul de cizme, usturoi, mahorcă şi sudoare era atât de dens, atât de materializat, încât îţi venea să-l dai la o parte cu mâinile ca pe perdea înnăbuşitor de grea. Mâncătoarii de seminţe spărgeau şi scuipau.” [4, p. 267].
Călătoria Olguţei în Basarabia este notată mai mult senzorial, eroina fiind obligată să cunoască direct oameni din cele mai modeste straturi ale societăţii: „Mirosul de usturoi era vecin cu Olguţa. Aparţinea respiraţiei unui moşneguţ al cărui cap părea ţesut din pufuri de păpădie.” [4, p. 268].
Prima experienţă trăită în Bălţi se asociază cu noroiul gării improvizate, care îi înghite unul din pantofi, lăsându-i piciorul uşurat în mod straniu: „Glodul acesta era viu. Respira ca acele fioroase carnivore, care-şi închid grasele petale în clipa când insecta a intrat; glodul Bălţilor îşi închidea buzele negre asupra pantofului desprins.” [4, p. 272].
Impresia de groază evadată din noroiul infernal este intensificată de tabloul naturii lugubre: cer sinistru, ploi sure, pământ care „suge viaţa cu buze de mormânt”, case „fără grădini, fără culori, în ploaie şi glod”, „nicio floare, nicio verdeaţă”. Recuzita tenebroasă e în deplină consonanţă cu cea a lui Geo Bogza, fiind diminuată doar de metaforismul proverbial al lui Teodoreanu.
După ce îşi oferă pantoful drept ofrandă glodului, Olguţa se cazează într-un hotel sordid. Ea se adaptează condiţiilor de viaţă din orăşelul basarabean: devine nemuritoare în amintirea magazinului de ghete de unde îşi cumpără pantofi – îşi completează ţinuta cu „o pereche de galoşi, stil Bălţi, cu curelele de rigoare, care transformau picioarele într-un fel de submarine”. Cumpărându-și un lighean nou, îi uimeşte pe toţi angajaţii hotelului cu nevoile ei de igienă. După multe insistenţe, ea obţine două găleţi cu apă de ploaie, patroana hotelului fiind convinsă că suferă de vreo boală gravă, iar ligheanul şi căldările cu apă ar fi destinate unui rit religios.
Noroiul drumurilor din Bălţi întins „în falduri somptuoase” se armonizează cu mizeria din camera de hotel, care mai purta mirosul precedentului pasager, şi cu mărfurile de calitate îndoielnică din vitrinele puţinelor dughene, părând mai degrabă nişte „ferestre de cavou, în care se vestejeau culorile hăinuţelor şi jucăriilor unor copii morţi”. Atmosfera oraşului este de „cenuşă udă şi de rapăn al văzduhului”, străzile mocirloase cu bălţi scărmănate de ploaie par nişte „lagune secate”, iar casele cu ferestre „mici ca ochii de porc” – „cufere de viaţă uitate nedespachetate pe umedul chei al ploilor şi-al bălţilor”. Sărăcia şi mizeria din oraşul basarabean îi amintesc Olguţei de alte localităţi moldovene, Bălţi distingându-se însă prin populaţia lui pestriţă, cu deosebire lipoveni şi evrei, puţinii români părându-i a fi înstrăinaţi, lipsiţi de identitate.
Dacă oraşul Bălţi nu conservă urme ale spiritualităţii româneşti, casa unde Olguţa îl descoperă pe Vania Dumşa reflectă condiţia materială şi sufletească a boierimii române din Bălţi, după mai bine de un veac de dominaţie rusă. Părăginită, cu mărturii ale diverselor războaie devastatoare ce s-au derulat pe pământurile româneşti, ea îl adăposteşte pe Vania într-un fost salon de recepţie cu parchetul nelustruit şi ştirb, cu tapetul jupuit şi întunecat, ca ”după un asasinat”. În plafon atârna un candelabru pătat de muşte cu becuri ca nişte lumânări. Mobila se rezuma la un pian negru, un scaun cu spetează înaltă de nuc sculptat, cu o căptuşeală verde, decolorată şi spartă şi un vast birou de lemn de păr lustruit negru, unde se odihneau câteva teancuri de cărţi. Mobila tragică, „pe care vedeai parcă înclinându-se o faţă palidă de ţar, iscălind condamnări la moarte, ştiind că destinul i-a iscălit-o şi pe-a lui” [4, p. 280], purta urme de devastare.
Acest spaţiu, martor al umilinţelor Moldovei nistrene, adăposteşte momentele de fericire ale celor doi îndrăgostiţi, în acordurile muzicii lui Beethoven, Bach şi Chopin, interpretate cu virtuozitate de Olguţa. Muzica tinerei pianiste răsună din nou, ca în vremurile trecute, când în saloanele boierimii moldovene concertau maeştrii Europei apusene. Cântecul de lebădă al eroinei readuce la lumină tradiţia culturală a Moldovei, în acest oraş uitat de lume şi de Dumnezeu, în această casă boierească, părăsită şi ruinată.
În lucrările ambilor scriitori, oraşul Bălţi îmbracă imaginea tristă a unui oraş noroios, apăsător şi amnezic. Drumul devine principalul „instrument” de care se serveşte rătăcitorul pentru a-şi construi itinerarul în interiorul dedalic. Autorii realizează o imagine completă a parcursului labirintic. După ce a bătut străzile labirintului citadin, cel care se plimbă juxtapune elementele răzleţite ale oraşului sub forma unui colaj.
În La Medeleni traversarea oraşului şi orientarea spre alte orizonturi sunt logic însoţite de o explorare a spaţiului intimităţii. Definit dintr-o altă perspectivă, oraşul este redus finalmente la locuinţa văzută ca o cochilie, care îl protejează pe cel care locuieşte în ea, ascunzându-i dramele.
În Un oraş din infernurbea este „parazitată” de subiectivitatea şi imaginarul scriitorului. Oraşul privit duce la crearea unuia „literar” prin dispunerea anumitor aspecte reale în ficţiune. După ce au fost „stocate” în memoria scriitorilor, peisajele citadine se transformă în imagini literare substanţiale.
Bibliografie
1 Geo Bogza, Un oraş din infern, în Basarabia, ţară de pământ, Editura Aria, Bucureşti, 1991, p. 77.
2 Ivan Evseev, Enciclopedia semnelor şi simbolurilor culturale, Editura Amarcord, Timişoara, 1999.
3 Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei, Editura Hyperion, Chișinău, 1990.
4 Ionel Teodoreanu, La Medeleni. Între vânturi, vol. III, Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2009.