Principiul morfologic în ortografia limbii române
Pentru tiparDupă ce am prezentat, în primele două articole, principiile fonologic (fundamental) şi tradiţional-istoric, continuăm, în acest număr, cu cel morfologic. Ca şi în celelalte cazuri, punctul de pornire îl reprezintă studii mai vechi − Hristea (1981), la care se adaugă, în special pentru acest principiu, Avram (1954) −, aduse la zi în concordanţă cu instrumentele normative în vigoare, descrise în primul articol.
1. Ce este principiul morfologic?
Principiul morfologic are în vedere respectarea, în scriere, a elementelor constitutive ale cuvântului şi a categoriei morfologice (Avram 1954: 55), redarea în scris a eventualelor alternanţe din flexiune (apărute în urma ataşării desinenţelor şi a sufixelor gramaticale) şi/sau din derivare (apărute în urma ataşării sufixelor lexicale), precum şi scrierea cuvintelor compuse şi despărţirea la capăt de rând după structură (DIN: 587). Între avantajele aplicării acestui principiu, se pot menţiona eliminarea unora dintre inconsecvenţele vechii ortografii, precum şi posibilitatea recunoaşterii cu mai mare uşurinţă a unităţilor morfologice − rădăcină, sufixe, desinenţe − (Avram 1954: 55, Hristea 1981: 104).
2. Aplicarea principiului morfologic
Principiul morfologic se aplică în cazuri variate. În continuare, le vom prezenta numai pe unele dintre acestea, insistând asupra situaţiilor în care se greşeşte cel mai mult. Asupra altora (de exemplu, asupra scrierii cuvintelor compuse) vom reveni în articolele viitoare. Despărţirea în silabe la capăt de rând nu va fi prezentată aici; cei interesaţi pot consulta DOOM2 şi DIN.
• Uşă, nu uşe
Deşi în zona de sud a teritoriului daco-român ş şi j se rostesc moale, adică sunt urmate de vocale palatale (mai ales de e, dar şi de i), ca urmare a faptului că, după celelalte consoane, desinenţa de feminin singular nominativ-acuzativ este, în cele mai multe cazuri, ă, corelarea ortografiei (şi, implicit, a pronunţării) cu morfologia a impus regula ca şi după ş şi j desinenţa să fie ă. Aşadar, trebuie să scriem şi să rostim, la singular: avalanşă (nu avalanşe), broşă (nu broşe), cămaşă (nu cămaşe), căţelusă (nu căţeluşe), mătuşă (nu mătuşe), naşă (nu naşe), uşă (nu uşe); drăgălaşă (nu drăgălaşe), leneşă (nu leneşe), uriaşă (nu uriaşe); cârjă (nu cârje), coajă (nu coaje), grijă (nu grije), lojă (nu loje), plajă (nu plaje), tijă (nu tije) etc. Această regulă are avantajul suplimentar al eliminării omonimiei feminin singular=plural; rostirile regionale, greşite din punctul de vedere al limbii române literare actuale, ale formelor de feminin singular din lista de mai sus corespund, de fapt, pluralului; prin acceptarea desinenţei ă la feminin singular se păstrează o distincţie morfologică evidentă între singular şi plural (ă/e, ca în casă-case, masă-mese etc.). Vezi Avram (1954: 56), Hristea (1981: 105), DIN: 95, Nedelcu (2012).
• (El) îngroaşă, nu (el) îngroaşe
Acelaşi tip de raţionament stă la baza impunerii formelor verbale de indicativ prezent îngroaşă, îngraşă, în locul celor regional sudice îngroaşe, îngraşe pentru verbele al căror radical se termină în ş sau j. Modelul este cel al verbelor cu radical terminat în alte consoane (ascultă, leagă, toarnă). Şi în acest caz, alegerea formei în ă pentru indicativ prezent a eliminat omonimia cu prezentul conjunctiv (să îngroaşe, să îngraşe) şi a făcut posibilă păstrarea, şi în paradigma acestor verbe, a diferenţei morfologice dintre indicativ prezent şi conjunctiv prezent (ca în ascultă / să asculte, leagă / să lege, toarnă / să toarne etc.). Vezi Avram (1954: 56), Hristea (1981: 105).
• Greşeală, nu greşală
Cuvântul greşeală ilustrează acelaşi tip de context fonetic ca în exemplele discutate mai sus: radicalul se termină în ş. Rostirea cu e(a) ar putea să pară regională, incorectă pentru limba literară, iar vorbitorii ar putea fi înclinaţi să prefere rostirea cu a, ca o formă de hipercorectitudine (evitare a unei false greşeli). Forma reală a sufixului lexical este -eală, nu -ală, ca în: cârpeală, îmbulzeală, oblojeală, prosteală, tânjeală etc. şi, conform principiului morfologic, rămâne neschimbată, indiferent de consoana finală a radicalului căruia i se ataşează.
Aceeaşi regulă funcţionează şi pentru alte sufixe: -eaţă (roşeaţă, ca albeaţă, nu roşaţă), -ean (maramureşean, someşean, clujean, ca braşovean, moldovean, nu maramureşan, someşan, clujan). Vezi Avram (1954: 56), Hristea (1981: 105), ÎOOP: 16, DIN: 388, DOOM2: XLVI.
• Vasluian, nu vasluean
Continuând discuţia de mai sus despre sufixul -ean, trebuie să adăugăm că aceeaşi regulă care ne spune că acesta are, de obicei, forma -ean după radical consonantic ne spune şi că, după radical vocalic, are forma -ĭan, cu i semivocalic, care intră în componenţa diftongului -ĭa- (buzoian, vasluian, nu bozoean, vasluean); regula pentru radicalul consonantic nu mai funcţionează însă în cuvinte ca: argentinian, bolivian, irakian, israelian, în care sufixul nu este -ean, ci -ian, cu i vocalic. Vezi ÎOOP: 16, DIN: 276, 388.
• Înfăţişează, nu înfăţişază
Gruparea formată din sufixul gramatical de indicativ prezent şi desinenţa de persoana a III-a, pentru verbele de conjugarea I, trebuie să aibă o formă unică, -ează, indiferent de consoana finală a radicalului (care poate fi ş sau j). Astfel se explică de ce trebuie să scriem şi să spunem înfăţişează, aranjează, ca în lucrează, şi nu înfăţişază, aranjază. În acelaşi spirit, la conjunctiv, formele corecte sunt să sfârşească, să îngrijească (ca să povestească), şi nu să sfârşască, să îngrijască. Vezi Avram (1954: 56), DOOM2: XLV.
• Aşază, nu aşează
Forma de indicativ prezent, persoana a III-a, a verbului a aşeza este scrisă frecvent în mod greşit, aşează, în loc de aşază. Forma aşază este chiar simţită ca fiind nefirească de unii vorbitori: de ce trebuie să scriem înfăţişează, dar aşază? Răspunsul nu e simplu, dar este logic. Chiar dacă verbele a aşeza şi a înfăţişa aparţin, ambele, conjugării I, numai a înfăţişa are sufix de prezent (-ez, cu variantele sale poziţionale):
eu înfăţiş-ez (ca eu lucr-ez)
el înfăţiş-ează (ca el lucr-ează).
Verbul a aşeza nu se conjugă cu sufixul de prezent -ez; întâmplător, segmentul -ez face parte din radicalul acestui verb:
eu aşez-Ø (ca eu cânt-Ø)
tu aşez-i (ca tu cânţ-i)
el aşaz-ă (ca el cânt-ă).
Aşadar, în cazul verbului a înfăţişa, apare o alternanţă fonetică în interiorul sufixului (e(z) − ea(z)), pe când în cazul verbului a aşeza, apare un alt tip de alternanţă, în radical (e/a), ca în eu deşert − el deşartă, eu şed – el şade (învechit). Vezi Avram (1954: 55-56), DOOM2: XLV, Nedelcu (2012).
• Înşală, nu înşeală
Acelaşi tip de explicaţie funcţionează şi pentru forma înşală. La indicativ prezent, în radicalul verbului a înşela apare, ca şi în cazul verbelor de mai sus, alternanţa e/a:
eu înşel-Ø
tu înşel-i
el înşal-ă.
Vezi Avram (1954: 55-56), DOOM2: XLV.
• Creează, nu crează
Numai o segmentare morfologică adecvată ne poate ajuta să scriem corect formele de prezent ale verbelor a crea şi a agrea. Acestea se conjugă după modelul verbului a lucra, deci au la prezent sufixul -ez, care se ataşează la radicalul cre-, respectiv agre-. Faptul că radicalul acestor verbe se termină în -e, iar sufixul începe tot cu -e creează probleme de scriere, pe care comparaţia sistematică cu alte verbe care se conjugă după acelaşi model, de exemplu, a lucra, le poate elimina.
eu lucr-ez → eu cre-ez agre-ez
tu lucr-ezi → tu cre-ezi agre-ezi
el lucr-ează → el cre-ează agre-ează.
Vezi Avram (1954: 55), Hristea (1981: 105), DIN: 272, Nedelcu (2012).
• El suferă, nu el sufere
Aşa cum am văzut mai sus (pentru formele îngroaşă, îngraşă), necesitatea morfologică de a diferenţia indicativul prezent de conjunctiv (la persoana a III-a) poate fi importantă pentru alegerea formei grafice corecte. Până în secolul al XIX-lea, verbe ca a acoperi, a descoperi, a suferi etc. aveau forme flexionare oscilante:
eu acoper / acopăr, descoper / descopăr, sufer / sufăr
el acopere / acoperă, descopere / descoperă, sufere / suferă.
Alegerea desinenţei ă pentru indicativ prezent, persoana a III-a, s-a făcut, ca şi în alte situaţii, din necesitatea diferenţierii de conjunctiv, care are desinenţa e (să acopere, să descopere, să sufere). În concordanţă cu forma aleasă pentru persoana a III-a a fost regularizată şi forma de persoana I (eu acopăr, descopăr, sufăr corespund formelor el acoperă, descoperă, suferă, ca în eu număr, zbor, el numără, zboară etc.). Vezi Avram (1954: 55), Hristea (1981: 105), ÎOOP: 27.
• Gogoşărie, nu gogoşerie
Cunoaşterea structurii morfologice / derivaţionale a cuvintelor ne poate ajuta să identificăm forma corectă. Sufixele -ărie şi -erie se confundă de multe ori în scris şi în pronunţare. Ceea ce trebuie să ştim pentru a nu le confunda este că sufixul -ărie este legat de -ar, iar -erie, fie este legat de -er, fie apare independent:
berar − berărie frizer − frizerie
birjar − birjărie tapiţer − tapiţerie
gogoşar − gosoşărie loterie
mănuşar − mănuşărie
Vezi Avram (1954: 56), Hristea (1981: 106), ÎOOP: 30, DOOM2: XLVI.
• Gheaţă, nu ghiaţă
Faptul că ea şi ia nu se disting în pronunţare generează adesea probleme de scriere. Regula generală spune că după ch, gh trebuie să scriem ea când gruparea alternează cu e, în alte forme ale aceluiași cuvânt,şi ia, când nu alternează cu e:
agheasmă (aghesmui) chiar
blochează (blochez) chiasm
cheag (închega) ghiaur
cheamă (chem)
cheamă (chema)
gheară (gheruţă)
gheată (ghete)
gheaţă (gheţuri)
încheagă (închega)
tinichea (tinichele)
veghează (veghez)
Vezi Avram (1954: 55), (Hristea 1981: 105), ÎOOP: 16, DIN: 273.
Avram (1954: 55) observă că aceeaşi regulă e valabilă în ceea ce priveşte sufixele gramaticale verbale -ez şi -esc, care respectă alternanţele -ez / -ează (efectuez − efectuează), -iez / -iază (deraiez / deraiază), -esc / -ească (întineresc / intinerească), -iesc / -iască (alcătuiesc / alcătuiască).
• Aceeaşi fată, nu aceiaşi fată
Identitatea sonoră a demonstrativului de identitate de feminin singular cu cel de masculin plural este rezolvată prin scrierea lor diferită: aceeaşi fată, dar aceiaşi oameni. Prin urmare, în cazul formei feminine, există o discordanţă între scriere şi rostire: deşi scriem ea, rostim ia.
• Substantive compuse
Principiul morfologic are un rol important şi în scrierea cuvintelor compuse, mai ales a substantivelor.
− Se scriu într-un cuvânt substantivele ale căror părţi componente şi-au pierdut individualitatea morfologică şi au flexiune şi articol hotărât numai pe ultimul component:
bunăstare − bunăstării
bunăvoinţă − bunăvoinţei
untdelemn − untdelemnului.
− Se scriu cu cratimă substantivele compuse care au unitate semantică mai redusă decât cele scrise legat şi în care părţile componente îşi păstrează încă individualitatea morfologică, astfel încât primul component poate primi mărci de flexiune şi articol hotărât:
drum-de-fier − drumului-de-fier
floarea-soarelui − florii-soarelui
bună-credinţă − bunei-credinţe
bun-gust − bunului-gust
bun-simţ − bunului-simţ
prim-ministru − prim-ministrului
prim-plan − prim-planului
cal-putere − calul-putere
Vezi Avram (1954: 56), Hristea (1981: 106), DOOM2: LXIX-LXXI, Nedelcu (2012).
Bibliografie şi sigle
1. Mioara Avram, Principii gramaticale în ortografie, în Limba română, III, nr. 1, 1954, p. 45-50, republicat în Probleme ale exprimării corecte, Editura Academiei, Bucureşti, 1987, p. 55-59.
2. DIN − Ioana Vintilă Rădulescu, Dicţionar normativ al limbii române ortografic, ortoepic, morfologic şi practic, Editura Corint, Bucureşti, 2009.
3. DOOM2 − Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, coord. Ioana Vintilă-Rădulescu, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005.
4. Theodor Hristea, Principiile ortografiei româneşti actuale, în: Th. Hristea (coord.), Sinteze de limba română, ediţia a doua, revăzută şi mult îmbogăţită, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, p. 99−109.
5. ÎOOP5 − Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, ediţia a V-a, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995.
6. Isabela Nedelcu, 101 greşeli gramaticale, Humanitas, Bucureşti, 2012.
7. Camelia Stan, Ortografia şi ortoepia (secolele al XIX-lea − al. XX-lea), în: Gh. Chivu (coord.), Tratatul de istorie a limbii române, vol. III, 2011, ms.