Incertitudinile prepoziţiei pe în limba română


Nu este de ajuns să vorbim;
trebuie să vorbim frumos.
 
Marea varietate funcţională a prepoziţiilor, pe de o parte, şi posibilitatea ca aceleaşi raporturi sintactice să fie exprimate prin mai multe prepoziţii, pe de altă parte, constituie unele dintre motivele ce determină multiple interpretări semantice eronate, dar şi întrebuinţarea greşită a acestora în structurile comunicative. O greşeală tipică de exprimare comisă de vorbitori în limba română se referă la folosirea sau lipsa / înlocuirea anumitor prepoziţii, în contexte în care ocurenţa lor este fie obligatorie, fie facultativă.
Cercetătoarea Rodica Ocheşanu identifică mai multe cauze care generează folosirea greşită a prepoziţiilor, referindu-se, în special, la prepoziţia pe: „influenţa unor construcţii analogice, a unor construcţii sintactice străine, traducerile din limbi străine”. Am putea adăuga, de asemenea, că utilizarea incorectă a prepoziţiilor rezultă şi dintr-o cunoaştere insuficientă a normelor gramaticale ale limbii, dar şi din dorinţa de a evita, uneori nejustificat, o aglomerare de genitive sau o repetare a aceleiaşi prepoziţii: de exemplu, „a cumpărat manuale de chimie, (de) fizică, (de) matematică” [ELR, p. 460].
Un fenomen foarte răspândit în limba română este întrebuinţarea incorectă a unei prepoziţii în locul alteia, situaţie caracteristică mai ales prepoziţiei pe. De pildă, în cadrul unei emisiuni TV, prezentatorul, animat de faptul că un telespectator insista să ia legătura directă prin intermediul telefonului, a anunţat publicul că mai e „încă un telefon pe final de emisiune” (corect: încă un telefon la finalul emisiunii), iar, după câteva replici agreabile, l-a rugat, în mod firesc – „rămâneţi pe telefon” (corect: rămâneţi la telefon), pentru a i se explica modalitatea de ridicare a premiului. În opinia noastră, această inadvertenţă se explică prin faptul că au fost neglijate posibilităţile combinatorii ale cuvântului de legătură care depind atât de natura lui semantică, cât şi de sensul cuvintelor pe care le însoţeşte. În contextul anterior, prepoziţia pe a fost întrebuinţată greşit, pornindu-se, probabil, şi de la semnificaţia verbului a rămâne (= intranz. (despre fiinţe) a sta pe loc, a nu schimba sau a nu părăsi locul sau localitatea unde se află; (despre lucruri) a fi lăsat pe loc, a nu fi dus din locul în care se găseşte [DEX, 1998]), astfel, prin generalizare, este acceptat sensul general al prepoziţiei pe şi anume sensul locativ: „suprafaţa unui obiect; direcţia sau atingerea unei suprafeţe şi situarea deasupra ei” [Maghiar, p. 33-34]. De altfel, sensurile prepoziţiei sunt importante, deoarece ne ajută să folosim corect, adecvat şi prepoziţia pe, încadrând-o corespunzător în rândul celorlalte prepoziţii.
În această ordine de idei, lingvista Valeria Guţu Romalo precizează că în anumite contexte „fie construcţia specifică verbului, fie calitatea relaţiei sintactice şi logice dintre verb şi determinantul său” cer alte prepoziţii sau chiar sintagme decât cele întrebuinţate: de exemplu, „sper să veniţi pe finalul emisiunii” (corect: sper să veniţi la finalul emisiunii), „pe final de oră” (corect: la final de oră), „suntem pe ultimele cinci minute” (corect: suntem în ultimele cinci minute), „aş dori să vă întreb pe finalul interviului” (corect: aş dori să vă întreb la finalul interviului), „putem dialoga pe această situaţie” (corect: putem dialoga cu privire la / pe marginea această situaţie / acestei situaţii), „discuţii pe tema bugetului pe 2011” (corect: discuţii pe tema bugetului pentru 2011), „urmează unii pe care habar nu-i avem” (corect: urmează unii de care habar nu avem) sau „dar cântaţi bine şi pe spaniolă, şi pe ruseşte” (corect: dar cântaţi bine şi în spaniolă, şi ruseşte). Aceste abateri se datorează, credem, inclusiv tendinţei de reinterpretare semantice a prepoziţiei pe, frecvent întrebuinţate în vorbire.
Un alt tip de greşeală, concepută, se pare, ca „normă” în exprimarea vorbitorilor de limba română, este omisiunea prepoziţiei pe în structurile sintactice cu relativul care. Multiplele greşeli comise în vorbire şi în scriere vizează folosirea cazurilor acestui pronume. Astfel, Gabriela Pană Dindelegan observă că, în cazul complementului direct construit cu pronumele relativ care, există tendinţa pierderii mărcii pe, cu efecte importante pentru morfosintaxa acestui pronume. Iată câteva „perle” lingvistice, selectate din limbajul jurnalistic şi perpetuate la TV: „Ce piesă aţi avea care să o ştim şi noi?” (corect: „Ce piesă aţi avea pe care să o ştim şi noi?”), „A văzut-o pe una la televizor care o ştie toată lumea.” (corect: „A văzut-o pe una la televizor pe care o ştie toată lumea.”), „...care am făcut-o acum o săptămână.” (corect: „...pe care am făcut-o acum o săptămână.”) sau „Cu siguranţă nu e vorba de mustul care îl ştim noi.” (corect: „Cu siguranţă nu e vorba de mustul pe care îl ştim noi.”) etc. De fapt, abaterea este strâns legată de sintaxa cazurilor gramaticale.
De notat că aceasta e o greşeală frecventă pe care o comit cetăţenii străini, dar mai ales alolingvii, având ca reper structurile gramaticale din limba maternă, limba rusă: „мне сегодня тоже приснился человек которого я люблю...”, „те вещи, которые мне удалось сделать, хорошо известны...” etc.
Sub aspect sintactic, această greşeală generează ambiguitate în ceea ce priveşte funcţia de subiect şi de complement direct a pronumelui relativ care. (De altfel, complementul direct cunoaşte, în limba română, două modalităţi de exprimare: „construcţia cazuală (neprepoziţională) şi construcţia prepoziţională” [Draşoveanu, 110], limitată la o singură prepoziţie: pe). În situaţia în care pronumele relativ care este în acuzativ (adică răspunde la întrebările pe cine? ce?), trebuie folosit elementul pe; şi invers, dacă pronumele este la cazul nominativ (răspunde la întrebarea cine?), lipsa lui pe este justificată.
Gramaticile normative consemnează că, în poziţia de complement direct, pronumele care apare obligatoriu însoţit de prepoziţia-morfem pe şi dublat prin clitic: de pildă, pe care l-am întrebat a dat din umeri [GRM, vol. I, p. 286]. Aşadar,omiterea lui pe în astfel de construcţii sintactice este o greşeală şi caracterizează vorbirea neîngrijită.
Totuşi lingvista Mona Pologea e de părere că „explicaţia acestei omiteri constă în faptul că pe-ul în acuzativ a fost artificial introdus în limbă, printr-o hotărâre a Academiei, care a căutat să facă diferenţa dintre acuzativ şi nominativ”, accentuând că „oamenii au făcut această greşeală dintotdeauna şi o fac şi astăzi în continuare ca dovadă a faptului că pe-ul nu a fost asimilat în limbă nici acum”.
Totodată menţionăm că în concurenţă cu relativul care intră şi pronumele ce, întrebuinţat în locul lui care şi invers, însă fără ca aceasta să constituie o abatere: de exemplu, „Văd poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere” (M. Eminescu) [LRC, p. 52].
Totuşi în anumite situaţii, mai precis când pronumele care este în cazul acuzativ, adică este precedat de prepoziţia pe, înlocuirea lui cu ce nu este recomandată, deoarece acesta din urmă poate fi perceput ca nominativ. De exemplu, în enunţuri de genul: „este cunoscut interesul ce-l poartă”, se poate înţelege fie că persoana în discuţie „este mânată de interes”, fie că ea „manifestă interes” [LRC, p. 52]. De regulă, în astfel de cazuri, pentru a evita echivocul şi a clarifica ideea exprimată, este oportună folosirea pronumelui relativ care, precedat în acuzativ de pe, marcă prepoziţională lipsă în cazul nominativ.
Am dori cu deosebire ca fenomenele de limbă înregistrate şi explicate aici să-i determine pe vorbitori să acorde o mai mare atenţie normelor limbii noastre, să nu folosească cuvintele şi expresiile la întâmplare sau „după ureche”, respectând indicaţiile normative şi înţelegând adevărul aserţiunii că „limba, alegerea şi cursivitatea expresiunii e un element esenţial, ba chiar un criteriu al culturii” (M. Eminescu).
 
Referinţe bibliografice
1. ELR – Enciclopedia limbii române // Coordonator: Marius Sala, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001.
2. DEX – Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998.
3. Adina Maghiar, Monografia prepoziţiei pe, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, 2010.
4. D. D. Draşoveanu, Teze şi antiteze în sintaxa limbii române, Editura Clusium, Cluj, 1997, p. 107-112.
5. GRM – Gramatica limbii române. Cuvântul, vol. I / Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005.
6. LRC – Limba română corectă (probleme de ortografie, gramatică, lexic) // Coordonator: Vasile Breban, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973.