Redobândirea stilului
Pentru tiparDin cauza vicisitudinilor ce s-au abătut după cel de-al doilea război mondial asupra destinului autorului Trilogiilor, opera filozofică a lui Lucian Blaga– vastă, complexă, originală şi la fel de importantă ca şi poezia sau dramaturgia sa, – nu a intrat încă pe deplin în conştiinţa şi structura spiritualităţii noastre, deşi în ultimele decenii toate cele cincisprezece volume ce alcătuiesc sistemul filozofic blagian au fost editate şi reeditate integral1. S-a reliefat, astfel, în toată monumentalitatea şi armonia sa, întreg edificiul acestei filozofii– înălţat cu o autentică stăpânire a legităţilor arhitecturii conceptuale– ce se singularizează în contextul filozofiei româneşti şi al celei universale prin asumarea condiţiei „metaforice”. Chiar şi sumar, sistemul filozofic blagian poate fi rezumat cu greu în cuprinsul unui singur studiu, cu atât mai mult că în cele ce urmează ne vom referi, în principal, la Trilogia culturii, operă ce ocupă în cadrul acestei filozofii un loc central.
Precum mărturisea Blaga la faza debutului său, filozofia pe care a purces s-o edifice nu are „un obiect extern” spre care să se „îndrepte”, „ci numai un impuls intern din care se naşte”, aşadar, ea este, în primul rând, creaţie, fără a se pretinde expresie a adevărului2. Orice creaţie umană este o „metaforă”, noţiunea în cauză desemnând, în contextul filozofiei blagiene, nu o figură de stil, ci totalitatea modalităţilor de constituire, într-o operă sau într-un domeniu al spiritului, a unei concepţii „despre fiinţă şi rostul existenţei”. „Metafore” sunt, în accepţia blagiană, mitologia, filozofia, arta, în totalitatea ei, şi chiar ştiinţa, în latura ei teoretică. Pledând, în Cenzura transcendentă, „pentru o expansiune metodologică cât mai largă” în fundamentarea unei teorii a cunoaşterii şi pentru „o nouă determinare a raportului dintre principiul metafizic absolut” şi „cunoaşterea individuală”, Lucian Blaga considera că mitologia, filozofia, arta şi ştiinţa, ca domenii de manifestare a vocaţiei creatoare a omului, nu pot reflecta obiectiv, adecvat esenţa lumii, ceea ce Kant numea „lucrul în sine”, noumen. „Cunoaşterea individuală” este totdeauna supusă unei „cenzuri transcendente” de către Marele Anonim, „factorul metafizic central”, care „se apără, pe sine şi toate misterele derivând din el, de aspiraţiile oricărei cunoaşteri individuale, creând între aceasta şi misterele existenţiale o reţea de factori izolatori”3.
Imposibilitatea omului de a cunoaşte la modul absolut este însă compensată prin potenţialul său de a crea, „cunoaşterea individuală” asimilând „misterele existenţei sau prefăcându-le în semne subiective echivalente sau formulându-le cu ajutorul unor elemente cognitive, prin care ele sunt recunoscute ca atare”4.
Creaţia umană nu este nelimitată şi cu atât mai puţin absolută. Creaţia absolută e rezervată Marelui Anonim, este apanajul exclusiv al divinităţii, cea umană e „frânată” şi rolul de „frână trancendentă” îi revine stilului. „Stilul”, menţiona L. Blaga în Orizont şi stil, este un „atribut în care înfloreşte substanţa spirituală, e factorul imponderabil prin care se împlineşte unitatea vie într-o varietate complexă de înţelesuri şi forme. Stigme, mănunchi de stigme şi de motive, pe jumătate tăinuite, pe jumătate revelate, este coeficientul prin care un produs al spiritului uman îşi dobândeşte demnitatea supremă la care poate aspira. Un produs al spiritului uman îşi devine sieşi îndestulător înainte de orice, prin „stil”... „stilul e mediul permanent în care respirăm, chiar şi atunci când nu ne dăm seama”5.
Întreaga construcţie teoretică blagiană în domeniul culturii e aşezată pe categoria de stil, „ca pe un punct arhimedic de sprijin”, un „fenomen dominant şi definitoriu al culturii umane, spaţiu imanent oricărei creaţii omeneşti”6, fiecare ins sau fiecare popor având posibilitatea să creeze doar în limitele unor „categorii stilistice” ce formează o „matrice stilistică”. Categoriile stilistice blagiene sunt subconştiente („abisale”), autorul Trilogiilor voind să întemeieze o nouă disciplină – noologia abisală – depăşind metoda morfologică din filozofia germană a culturii, prin care se revela matricea stilistică– un „complex inconştient” ce diferenţiază culturile naţionale. Matricea stilistică, „prin care inconştientul administrează conştiinţa”7, individualizează metaforismul propriu fiecărei culturi, implicând limitarea şi generând, prin aceasta, suferinţă de ordin metafizic. Totodată, matricea stilistică determină şi valorile specifice inconfundabile, ce dau grandoare unei culturi. „...Mănunchi de categorii care se imprimă, din inconştient, tuturor creaţiilor umane, şi chiar şi vieţii, întrucât ea poate fi modelată prin spirit”, matricea stilistică, inalterabilă precum atomii, este şi sursă de tragism filozofic, relevând faptul că „frontul creator uman”, în raport cu „lumea” nu e simplu, cum crede Kant şi toţi cei care l-au urmat, ci multiplu, sau cel puţin dublu, „lumea noastră” înfruptându-se „din spontaneitatea umană cu o intensitate exponenţială”. Matricea stilistică „se întipăreşte, cu efecte modelatoare, operelor de artă, concepţiilor metafizice, doctrinelor şi viziunilor ştiinţifice, concepţiilor etice şi sociale etc.”8, asigurând originalitatea culturilor naţionale şi devenind bunul spiritual cel mai de preţ al omului şi al umanităţii.
Iată câteva dintre coordonatele gândirii filozofice blagiene, elaborate de autorul Trilogiilor pe parcursul a peste patru decenii de creaţie, de la primele încercări filozofice (1914) şi de la Pietre pentru templul meu (1919), unde apare pentru prima dată în creaţia sa ideea de stil al culturii şi până la Trilogiile „cosmogonică” şi „pragmatică”, rămase neterminate. Însă nu expunerea seacă a acestor coordonate, şi nici originalitatea lui L.Blaga în tratarea ideii de stil în cultură în contextul analizelor anterioare ale lui Friedrich Nietzsche, Alois Riegl, Leo Frobenius, Oswald Spengler sau Wilhelm Worringer ne interesează astăzi, ci raportarea, fie şi subiectivă, a acestor categorii la realităţile părţii estice a spaţiului mioritic – Basarabia, într-o perioadă (1940-1991) în care conştiinţa a fost „abătută” într-o direcţie care nu a mai corespuns „orientărilor inconştiente, consolidate într-o matrice stilistică”9.
Pentru evenimentele şi fenomenele ce au loc în acest spaţiu în ultimele două decenii s-au aplicat diverse noţiuni, cea mai frecvent utilizată fiind Mişcarea de renaştere şi de eliberare naţională. Fireşte, elementele unei asemenea mişcări persistă, dar noţiunea are valenţe şi semnificaţii mult mai largi, pe care fenomenul de la noi nu le întruneşte. O condiţie esenţială a unei asemenea mişcări – conştiinţa naţională românească– nu a devenit încă, spre regret, factor determinant al acesteia cu toate eforturile unei bune părţi a intelectualităţii. Deformările grave survenite în conştiinţa naţională a multor români basarabeni, ca urmare a experienţelor diabolice, întreprinse pe parcursul a peste 150 de ani de regimurile ţarist şi sovietic, încă nu au fost, nici pe departe, eliminate. Dovadă sunt şi „urcuşurile” (din anii 1989-1994, 1998-1999) şi „coborâşurile” ce au urmat (1994-1998; 2000-2006) în derularea evenimentelor.
Înţelegerea acestor realităţi nu poate fi deplină fără a ne raporta, în primul rând, la ceea ce se întâmplă în viaţa spirituală a românilor basarabeni. Aş numi acest fenomen tendinţă de raliere la matricea stilistică a culturii române, o mişcare pentru redobândirea „stilului”.
Pierderea în 1812 şi 1940 a legăturii cu „mediul permanent în care respirăm”10 a afectat grav „axele creşterii organice” ale culturii românilor basarabeni, regimul de ocupaţie înlocuindu-le cu „planul conştient” al unor construcţii pe cât de artificiale, pe atât de nocive, antiumane. A urmat şi pierderea unităţii stilistice în cultură, sau, cum menţiona L. Blaga, impunerea unui „amestec haotic de stiluri”11 străine firii culturii noastre, în care rolul de ax definitoriu îl aveau preceptele ideologice, atât cele generale comuniste, cât şi cele menite să justifice implementarea unui „proiect” diabolic unic în chiar cuprinsul imperiului sovietic – crearea artificială a „unui întreg din parte”, a unui nou „etnos”, denumit „naţiune sovietică moldovenească”. În acest scop a urmat colonizarea masivă a acestui ţinut cu „cetăţeni sovietici” aduşi în locul sutelor de mii de ţărani şi intelectuali basarabeni deportaţi în Siberia sau masacraţi în beciurile NKVD-ului sau în lagărele staliniste, interzicerea valorilor culturale şi spirituale proprii, impunerea unei alte conştiinţe naţionale şi civice, crearea şi propulsarea unor pseudovalori în ceea ce se voia a fi artă, literatură, sau, în general, cultură, acţiune în care s-au încadrat „plenar” atât noua clasă a „intelighenţiei” creată de regim, cât şi unii intelectuali afirmaţi în perioada interbelică şi convertiţi la preceptele ideologice ale regimului comunist de import. Chiar şi spaţiului mioritic basarabean au început să i se imprime– prin intervenţii brutale în flora acestui ţinut şi prin implementarea unor aberante proiecte de defrişare a codrilor, de secare a bălţilor şi de distrugere a luncilor râurilor (ceea ce a dus la dispariţia a sute de râuri şi râuleţe), de industrializare şi chimizare a agriculturii (efectele acestor otrăviri a solurilor se resimt până astăzi)– trăsături străine de natură să genereze, pentru spiritul creator autohton, acel horror vacui– la care se referea în publicistica sa Mihai Eminescu– propriu firii nomade.
Dificultăţile de astăzi în ralierea la matricea stilistică a culturii naţionale sunt cauzate de absenţa pe parcursul ultimelor decenii a unei clare delimitări faţă de pseudovalorile create în „cultura poporului sovietic moldovenesc”. E adevărat, s-a aşternut o relativă tăcere asupra acestora, dar perioadele de „coborâşuri” ne-au demonstrat cu prisosinţă că această tăcere nu a fost şi nu este de aur. În perioada de ocupaţie nu doar istoria a exercitat teroare asupra culturii, ci şi „cultura” pusă în slujba regimului de teroare a măcinat şi a neantizat societatea, conştiinţa civică şi naţională a acesteia fiind un „argument de forţă” în justificarea genocidului şi etnocidului fizic şi spiritual, astfel încât examinarea acestui fenomen doar prin raportare la criteriul estetic nu este nici pe departe suficient pentru o purificare morală de infernul proletcultist-stalinist, prezent încă în instituţiile politice, profesionale şi de cultură din Basarabia, şi pentru revenirea la normalitate a unei societăţi aruncate conştient în hăul unei mlaştini dense, unde criteriile valorice au murit, iar somnul raţiunii naşte continuu monştri.
Tendinţele de a prezenta ca definitorii, pentru perioada de ocupaţie, puţinele şi firavele elemente de rezistenţă în cultură nu pot decât să creeze o falsă impresie despre evoluţiile „culturale” din Basarabia, având consecinţe grave pentru procesul de redobândire a stilului. Relativa resurecţie în cultură, produsă la începutul anilor şaizeci (amplificată în anii ’70 şi devenită, cu adevărat definitorie, la mijlocul anilor ’80) ai secolului trecut, poate fi luată drept punct de reper pentru a vorbi şi de existenţa în spaţiul cultural basarabean a unei alte tendinţe în cultură – cea de rezistenţă faţă de regimul de ocupaţie şi de păstrare a elementelor matricei stilistice a culturii române. De cele mai multe ori însă, cele două tendinţe– una de aservire spirituală faţă de regimul comunist şi o alta de rezistenţă faţă de acelaşi regim– se regăsesc şi se confruntă în opera unuia şi aceluiaşi creator. Ne referim, bineînţeles, la autorii unor opere faţă de care pot fi aplicate criterii estetice şi de valoare şi nu la mult mai numeroşii autori ai unor opuri marcate de stigmatul analfabetismului estetic. Şi creatorii autentici au plătit tribut sentimentului de fidelitate pentru regimul de ocupaţie ideologică, cu care a trebuit să cocheteze pentru a supravieţui, dar nici unul dintre ei n-a avut curajul să se debaraseze de creaţiile tributare pe care le-au dat la iveală, fapt care le serveşte cameleonilor de duzină drept justificarea fulgerătoarelor lor mimicrii. Folosind acelaşi arsenal de „mijloace” cu care proslăviseră „eliberatorii” de la 1940, ei au purces, în anii de avânt ai mişcării democratice, să „exploreze” marile drame ale istoriei naţionale în chiar perioada de ocupaţie, iar, recent, unii au revenit la vechile lor „pasiuni” faţă de ideologia comunistă.
Aşadar, cultura basarabeană, sau ceea ce s-a voit a purta acest nume, a jucat un rol dublu în cadrul proceselor tragice ce s-au succedat în această zonă a spaţiului mioritic: pe de o parte, a participat activ la diabolica operă de stimulare a factorilor etnodestabilizatori, a contribuit la deformarea gravă a conştiinţei civice şi naţionale prin promovarea ideologiei regimului de ocupaţie şi prin vehicularea românofobiei, a urii faţă de matricea stilistică a culturii naţionale; pe de altă parte, cealaltă tendinţă în evoluţia vieţii culturale din acest spaţiu – cea a continuării tradiţiilor culturii române – a fost un luptător, de multe ori firav şi mutilat, în bătălia pentru păstrarea unităţii stilistice a culturii naţionale.
Mişcarea de redobândire a stilului nu e nici pe departe încheiată, orizontul e din nou înceţoşat, incert, efortul de conştientizare a căilor şi modalităţilor de revenire la normalitate e încă insuficient, cu toate că distanţarea faţă de perioada de ocupaţie e suficientă pentru ca lecţiile unui trecut dramatic să fie însuşite pe deplin, or, „distanţarea faţă de fenomen e o condiţie elementară pentru obţinerea acelui sistem de puncte de reper necesar descrierii şi inventarierii fenomenului”12.
Echilibrul balanţei va înclina spre firesc în măsura în care va fi depăşită incertitudinea tolerantă faţă de pseudocultura terorizantă a unui trecut ce nu mai dispare, pentru ca razele firave ale culturii autentice să destrame bezna devoratoare ce mai stăruie asupra orizonturilor basarabene.
Note
1 Trilogia culturii, Editura pentru literatură universală, Bucureşti, 1969; Încercări filozofice, Editura Facla, Cluj-Napoca, 1977; Trilogia cunoaşterii (I.Eonul dogmatic. II. Cunoaşterea luciferică. III Cenzura transcendentă, Ediţii aparte). Editura Humanitas, Bucureşti, 1993; Trilogia valorilor, Editura Humanitas, 1994; Trilogia cosmologică, Editura Humanitas, 1997; Experimentul şi spiritul matematic, Editura Humanitas, 1998 ş.a.
2 V.: L.Blaga, Încercări filozofice, Editura Facla, Cluj-Napoca, 1977.
3 L.Blaga, Trilogia cunoaşterii, III, Cenzura transcendentă, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p.22-26.
4 Ibidem, p.30.
5 L.Blaga, Trilogia culturii, p.3.
6 Idem. Dumitru Ghişe, Cuvânt înainte, p. VI.
7 L.Blaga, Trilogia culturii, p.107.
8 Ibidem, p.109.
9 Ibidem, p.107-108.
10 Ibidem, p.3.
11 Ibidem, p.4.
12 Ibidem, p.4.